Totul în scris

2012-02-01T00:15:00.002+02:00

Eurofudulism

Victor Ponta și Crin Antonescu au ținut să relanseze internațional o vorbă veche: prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul. Cuplul imaturilor vorbăreți nu mai răbda spectacolul televizat seară de seară acasă. Cei doi și-au dorit Eurovision-ul lor. Prin urmare, Ponta, Antonescu și ceva pe nume Constantin au sosit la Bruxelles. Misiunea: demascarea dictaturii din România.

Și tocmai pentru a demonstra abolirea dialogului liber în România cei doi au organizat, în clădirea Parlamentului European, o dezbatere la care au suprimat voinicește dialogul. După trei ore regizate de la cap la coadă, rezultatul arată în felul următor: ne-au bătut măr, cu 17-4 la luări de cuvînt și cu 1-0 la filme.

Asta înseamnă că europarlamentarii PDL au fost ignorați sau trecuți cu vederea din răsputeri. Am ridicat mîna în zadar. Prezidiul a văzut doar mîiinile socialiștilor. Așa sînt ei: au mîinile mai lungi. Ministrul Muncii, Sulfina Barbu, a avut voie să vorbească dar asta numai după intervenția vehementă a lui Theodor Stolojan.

Ponta și Antonescu au prezentat și un film despre protestele din România. Am cerut dreptul de a difuza, la rtîndul nostru, o înregistrare dar am fost amînați și apoi uitați. Păcat. Filmul le-ar fi plăcut la nebunie. E în culori, are un scenariu simplu, un singur actor, ține doar 3 minute și se termină cu happy end pentru PSD (dar cu o tragedie pentru români). Pe scurt, e filmul în care europarlamentarul PSD Rovana Plumb explică tare și clar cum va face ea o sesizare care poate atrage blocarea fondurilor europene pentru România. Adevărat, Victor Ponta a anunțat de la bun început că nu a venit la Bruxelles pentru a cere oprirea fondurilor europene către România. Nici nu era nevoie. A făcut-o, în felul ei tandru, Rovana Plumb. Înregistrarea interzisă de PSD în Parlamentul European poate fi văzută aici. Evident, Rovana Plumb va nega în continuare. Are dreptatea ei. Domnia ei nu cere execuția ci se pronunță dezinteresat pentru extragerea scaunului de sub condamantul din ștreang.

Bairamul propagandistic organizat de PSD, PNL, Pîrvulescu, Alistar și restul tarafului civic arvunit din timp cu pactul care le promite fonduri publice, a fost dominat de tema: Boc și Băsescu dictatori, totalitari, autoritari, copii ai lui Mussolini și alte finețuri care scapă, în continuare, rapoartelor și evaluărilor anuale ale Comisiei Europene.

Crin Antonescu a vorbit, cu un real talent science-fiction, despre partidul-stat și despre omul care a concentrat toată puterea într-o singură mînă. Antonescu nu a dat nume. De aici întrebarea: e oare vorba de dictatorul pe care parlamentarii PSD și PNL l-au suspendat, nesocotind opinia Curții Constituționale, și pe care românii l-au reinstalat, prin referendum, în proporție de aproape 80 %? Înseamnă asta că aproape 80% din români sînt partizani deschiși ai dictaturii?

Victor Ponta a complicat tema, avertizînd că nu are de gînd să susțină o clipă că România ar fi condusă de un regim dictagtorial. Însă, a completat subtil Ponta, problema României e tocmai asta: că se discută despre dictatură sau non-dictatură într-un stat membru UE. De remarcat că o problemă la fel de serioasă e apariția unor demagogi de tip Ponta care folosesc, într-un stat menru UE, trucurile cele mai mizere ale intoxicării comuniste. Schema e următoarea: noi lansăm discuția despre dictatură, după care tot noi suspinăm pe tema ”vai de țara în care se discută despre dictatură!”

Altă cugetare profundă emisă de Antonescu a comunicat asistenței de ce anume protestele au adunat doar cîteva mii de oameni în România. Pentru că - explică Antonescu - tradiția protestului a fost distrusă în România. Din nou, Antonescu nu a dat numele făptașului. O ipoteză; nu e cumva vorba de acel domn care conduce și azi, onorific, partidul lui Ponta, acel domn care a adus minerii pentru a goni, răni și ucide demonstranții din Piața Universității, în iunie 1990?

Ședința de intoxicare de la Bruxelles a demonstrat limpede că Ponta și Antonescu nu îi pot înghiți pe Boc și pe Băsescu. Nimic din ce fac tartorii atît de antipatici lui Pointa și Antonescu nu e bine, legal, popular, util, rațional, logic, social, responsabil sau european. În regulă. Alergia e alergie. Ce ar face, însă, Ponta și Antonescu în locul Guvernului, Președintelui și coaliției majoritare? Ce cred ei că e cu adevărat bine, legal, popular, util, rațional, logic, social, responsabil și european? Din motive de imaturitate persoanlă, cei doi n-au reușit, încă, să dea exemple. Dezbaterea care a înfierat incompetența dictatorilor români n-a fost atinsă măcar o dată de o propunere critică, de o sugestie economică, de un sfat sau de o soluție notabilă. Păcat! Cei doi au ratat ultima șansă, înainte de arestarea lor certă, la întoarcerea în dictatura de acasă.

Am aflat doar că Ponta și Antonescu susțin lucruri pe care nu le pot dovedi și că se contrazic cu seninătatea deficientului fudul. Așa de pildă, acuzația după care dictatura din România trece legi prin asumarea răspunderii Guvernului și fuge, în acest fel, de dezbaterea parlamentară. Asumarea răspunderii e legală și constituțională ceea ce duce spre ipoteza pontoantonesciană după care Constituția însăși e ilegală. Pe de altă parte, din 14 asumări ale răspunderii, 5 au avut loc pe vremea cînd Vicotr Ponta era exact Ministru pentru Relația cu Parlamentul. Pe vremea aceea, Ponta n-a potestat și nu știa că e tiranizat. Intersant. De ce? Pentru că asumarea venea cu aprobarea PSD.

Abia acum ne apropiem de adevăr. Înțelegem, mai bine, de la ce a pornit dezbaterea din clădirea Parlamentului European. De la o problemă insuportabilă pentru Ponta și Antonescu: alianța socialistă nu e la putere iar Ponta și Antonescu nu domnesc. Ceea ce spune, mai departe, care e întrebarea reală de la care a pornit dezbaterea. Nu e vorba de întrebarea supra democrației în Ronmânia. E vorba de întrebarea ulceroasă: cum îndrăznește un partid de dreapta, un partid ne-socialist, să guverneze România?

Răspunsul e simplu și neconvenabil: perntru că a fost ales. Ceea ce ne duce mai aproape de gîndul ascuns al imaturilor Ponta și Antonescu: democrația e bună, dacă și numai dacă aduce la putere socialismul, pe Ponta și pe Antonescu. În caz contrar, se transformă în dictatură.

2012-01-24T18:53:00.000+02:00

Guvernare prin anihilare

Și dacă Rovana Plumb are dreptate? Dacă românii sînt încătușați de o dictatură pe care nimeni n-a sesizat-o, înainte de a fi descoeprită de Partidul Mineriadelor? De indicii, nu e lipsă.

Săptămîna trecută am văzut eu însumi, nu departe de centrul Bucureștiului, un grup de oameni obosiți și izolați. Stăteau fără să scoată un cuvînt, între patru pereți. Picoteau uitați într-o cameră modestă, cu o căutătură în care se vedea cît de mult își doreau să poată pleca din acel loc, pentru a se alătură oamenilor din afară.

La intrare, deasupra ușii, o inscripție mohorîtă anunța cu litere reci: Gara de Nord - Sala de Așteptare. Inutil. Rovana Plumb și colegii anti-totalitari din USL, văd mai bine. Locul acela nu poate fi decît un lagăr de concentrare. Doar unul din lagărele sinistre care împînzesc România, de cînd cu dictatura.

Atîta vreme cît lucruile stau așa, adică atîta vreme cît realitatea e un detaliu neglijabil iar imaginea decretată de PSD e singura realitate televizată, Rovana Plumb are dreptate. USL are toate motivele să denunțe România dictaturii, adică România gărilor și a sălilor de așteptare.

Cetățenește, Rovana Plumb se apropie, astfel, de neînfricata Ana Ipătescu. Rezultatul sintetic sau comasarea - cum ar spune zbirii de la PDL - e Rovana Ipătescu. Firește, descoperirile grave și senzaționale ale USL nu pot rămîne ferecate în România. Grupul animat de R.Ipătescu în Parlamentul European e dator să informeze lumea liberă despre ororile regimului dictatorial Băsescu. Cu ce vor începe, așadar, socialiștii intervențiile lor în Palamentul European? Ar fi atîtea de spus.

Dictatura e numai una din realitățile românești necunoscute în Europa. Ar fi de spus, poate chiar din capul locului, că România e o insulă populată de dragoni cu elice și pete galbene pe spate sau că localnicii trăiesc din cultivarea arborelui de căpșuni pe care îl sculptează meșteșugit și îl exportă în insula vecină și prietenă Groenlanda.

La toate astea, Dl. Schulz, proaspătul Președinte socialist al Parlamentului European, va încuvința mîhnit și înțelept din cap. În neutralitatea lui celestă, dl. Schulz s-a îngrijorat de România încă din a doua zi de mandat. Semanlul a fost, așadar, bine preluat și dezvoltat. Cacialmaua socialistă are, acum, un loc rezervat la prezidiu.

Europarlamentarii PSD vor explica deasemenea că dictatura s-a abătut fără cruțare asupra României, în vreme ce suflul autoritar a ocolit Rusia și Ucraina. Asta în primul rînd, pentru că Partidul la putere în Ucraina e aliatul oficial al socialiștilor europeni, ceea e explică de ce anume fostul Prim Ministru Iulia Timoshenko s-a autoarestat și s-a pedepsit de una singură la temniță. Guvernul ucrainian, aliat cu socialiștii dnei R.Ipătescu, n-a făcut decît să îi pună la dispoziție gratiile și clădirea. Același radar anti-dictatură i-a determinat pe socialiștii europeni să primească în rîndurile familiei lor tolerante Partidul fostului lider tunisian Ben Ali și Partidul fostului lider egiptean Mubarak (amîndoi declarați, recent, în propriile lor țări, campioni ai libertății și premiați în consecință).

Bine îndrumați de colegii români din PSD, europarlamentarii socialiști vor invoca, desigur, demonstrațiile anti-regim care au loc în România. Nu e asta o dovadă că regimul Băsescu-PDL e vinovat de încălcarea normelor și Tratatelor Europene? Posibil. Dacă e așa, socialiștii europeni își vor urma propria logică pînă la capăt și vor cere sancționarea similară a celorlalte state în care populația recurge la demonstrații și greve care adună sute de mii de oameni, adică mai multe mii de Piețe ale Universității pe zi. Franța, Croația, Spania, Marea Britanie, Italia, Grecia, Portugalia au motive să se teamă. Socialiștii au prilejul de a anunța că au mai descoperit șapte dictaturi în Europa.

Ce e de făcut, în fața acestei tsunanimități dictatoriale? De bună seamă, rețeta aplicată de USL în România trebuie aplicată la nivel european. Cunoscută și sub denumirea de îmbunătățirea Ponta-Antonescu, această variantă desăvîrșește modelul democratic, scutindu-l de ezitări. Astfel, alegerile se convoacă în urma mitingurilor televizate delirant iar guvernele nu mai cad pentru că și-au pierdut majoritatea sau au fost învinse în alegerile la termen. E suficientă o declarație comună a liderilor opoziției prin care aceștia confirmă că acceptă să ia puterea, dată fiind apariția unui regim dictatorial pe care tot ei l-au detectat, pentru că s-au săturat să piardă alegeri.

Halucinația sistematică pe care Ponta și Antonescu o prezintă drept realitate românească e un semnal uluitor. Această răsturnare arogantă a lumii transmite către toți românii, în primul rînd celor săraci și nemulțumiți, unul și acealși mesaj: minicuna sfruntată, înșelăciunea dezinvoltă și perversitatea morală rentează, sînt legitime și pot face legea țării. Mesajul de serviciu: scorniți fără să clipiți și veți fi fericiți!

Mai mult, sportul răsturnător practicat de Ponta plus Antonescu și televizat în neștire de presa amuțită, stabilește un adevăr tragic. Oameni ca Ponta și Antonescu, grupuri politice de tip PSD și USL, sînt în continuare parte a universului schizoid comunist. Paralelismul e șocant. Să comparăm, spre buna informare a tinerilor care n-au prins vremurile vechi.

Sub comuniști, vreme de 45 de ani, de la un cap la altlul al unei dictaturi fără fisură, realitatea propagandistică și televizată spunea că românii trăiesc în cea mai liberă și prosperă societate posibilă. Acum, într-un stat de democrație parlamentară, cu alegeri libere, presă slobodă cît pentru un continent, Curte Constituțională, membru UE și NATO, varianta propagandistică și televizată spune că românii trăiesc într-un regim dictatorial.

Românii au în față aceași metodă de mutilare și același program de anihilare a adevărului. Tocmai bun de guvernare.

2012-01-18T15:38:00.000+02:00

Sănătate și încredere

Descumpăniți? Ar fi o mare greșeală. Dimpotrivă, acum e timpul să avem încredere. Nu are nici un sens să presupunem că, brusc, în urma unei demisii în masă, au dispărut din România oamenii care înțeleg lucrurile de bază și știu care le e interesul. De ce am pune singuri la îndoială adevărul? Anume, că Legea Sănătății e bună și necesară. Și, mai departe, că Raed Arafat e un om capabil care a făcut multe la viața lui și, mai recent, s-a opus Legii Sănătății. Mai exact, a reușit să facă, acum, exact ce îi facea lui sistemul, pe vremea cînd construia SMURD.

Așadar, ce avem de făcut? De regulă, răspunsurile precedate de acest gen de întrebare recită clișee de îmbunat alegătorii. Demonstrațiile din ultimele cîteva zile, au născut, deja, moda dumiririi. Brusc, ne-am dumirit că am greșit sau că am exagerat. Ne-am mai dumirit că demonstrațiile au fost justificate și, ca să ne mai dumirim de ceva, am înțeles și că Raed Arafat e un personaj de patrimoniu.

Toate aceste lucruri erau, de fapt, bine cunoscute. Atît de bine cunoscute, încît dumiririle în cascadă au o doză de neseriozitate de care ne putem lipsi.

Nu e nevoie de revelații spontane pentru a realiza că tot ce ține de sistemul medical e un teritoriu minat și un spațiu de repliere populară. Toată lumea are ceva de spus, de reproșat sau de păzit cînd e vorba de boli, spitale, medici și urgențe. Nici o schimbare de sistem nu a fost, nu e și nu va fi primită cu entuziasm de populația-pacient. Ceea ce nu face reforma mai puțin necesară ci doar mai dificilă.

Experiența reformei medico-sanitare a lăsat în urmă un cimitir de partide și personalități politice celebre. Actualul Secretar de Stat american Hillary Clinton a fost pe punctul de a veni de hac, la pachet, atît propriei careire cît și mandatului prezidențial al soțului, încercînd să schimbe sistemul de asistență medicală american. Partida se joacă încă. Mitt Romney, posibil candidat prezidențial republican, a anunțat care va fi prima lege pe care o va anula ca Președinte. Ei bine, pentru a cita tot dintr-un Președinte, ghici-ghicitoarea mea: ce lege va intra prima la tăietor? Evident, legea asistenței medicale, așa numita Obamacare.

E mai bine să ne asumăm realitatea și nu e prea bine să dăm note de bună purtare civică populației, în timp ce ne turnăm sistematic, public și demontrativ cenușă în cap. Iar realitatea e că Legea Sănătății e mai importantă și decît dr.Arafat și decît reverențele în direcția civismului stradal. Legea Sănătății înseamnă relansarea unui sistem inert și ineficient. În lumea reală, abia acest efort e un serviciu public propriu-zis, o contrbuție concretă a politicienilor în folosul populației. Vechiul dicton care vorbește de "o minte sănătoasă, într-un corp sănătos" nu poate funcționa decît într-un sistem sănătos.

Demonstrațiile or fi sănătoase (deși nu în mod deosebit pentru jandarmi) dar reașezarea Legii e sănătatre curată. Ar fi, deci, cu totul greșit să ne specializăm în scuze. Pentru ce și pentru cine? Dacă Legea și direcția sînt bune, atunci trebuie să mergem înainte. Cu pierderi, cu riscuri dar înainte.

În rest, e de notat că USL a speculat foarte bine momentul și și-a etalat plenar competența în materie de meschinărie civilă. Bravo lor, așa ar fi făcut orice partid lihnit. Ne întîlnim, așa cum am stabilit, la alegeri, cu mesajul: oglindă-oglinjoară, cine e cel mai mare adversar al progresului în țară?

Tot în atenția USL, suspendătorul online, stradal și parlamentar de Președinți și sisteme medicale, problemele României sînt totuna cu problemele Europei. Iar, pentru cine știe să iasă, măcar o clipă, din borșul complotist al politicii de televizor, Europa atîrnă de un fir de ață. Victor Ponta, turistul amator, a fost săptămîna asta la Strasbourg, pentru a denunța dictatura care îl lasă să pocească zilnic adevărul în România dar n-a observat că a vizitat un Parlament European la marginea panicii. Europa scrîșnește a prăbușire și are nevoie de soluții, nu de delatori. România e parte a Europei și a UE. Victor Ponta e, cel mult, parte a UIE (Uniunea Imaturilor Europeni). Problemele României nu pot fi rezolvate de chibiți veninoși.

2012-01-16T01:29:00.001+02:00

Prostia limitată

USL are umorul prostului. În acest caz anume, înscris pe frunțile gînditoare ale imaturilor Ponta și Antonescu, prostia joacă împotriva prostului. Acesta nu reușește cu nici un chip să-și imagineze căile cel mai sigure spre etalarea deplină a propriei prostii.

Așadar; vor imaturii Ponta și Antonescu să facă Rivoluție? Atunci, trebuie procedat cu totul altfel. Mai întîii incendiile ar trebui să facă jar din instituțiile principale ale statului ticălos. O porție-două de Moltov la Palatul Victoria, alta la Cotroceni și mult mai multe la sediul PDL ar arăta că imaturii sînt programatici.

Apoi, Ponta și Antonescu înșiși ar trebui să apară cu piepturile goale, fără mobile și televiziuni, în fața zbirilor care slujesc dictatorul. Cauza sfîntă fără martiriu nu face puncte. Ponta și Antonescu riscă să piardă șefia ploieșteană, dacă nu se trezesc la timp. O Biblie în mînă și un rănit intervievat de televiziunea prietenului disident Voicluescu ar face, iarăși, mult bine la imagine.

Așteptăm și contăm pe geniul contestarar al Rivoluției. USL n-are, însă, atîta imaginație și pierde, cu fiecare zi, șansa de a-și ilustra prostia sincer și plenar.

2012-01-15T21:21:00.004+02:00

Ponta și Antonescu - primi pacienți ai țării

Avem, acum, un mesaj clar din partea neferciților domni Ponta și Antonescu. Dînșii ne spun, direct sau cu ajutorul celor pe care îi trimit în stradă, ce cred despre Legea Sănătății. Cei doi sînt de acord: Legea Sănătății trebuie să rămînă un scripete electoral, o seringă de extras voturi și o pompă de hrănit mafii.

Ponta și Antonescu cunosc bine lecția socialismului care spune că puterea vine de la oameni ținuți în lesă și îndatorați cu favoruri plătite. Nimic nu lucrează mai bine în această direcție decît asistența în domeniile care pot fi camuflate de umanism: sănătate, educație, pensii. În cazul sănătății, socteala sună așa: oamenii sînt vulnerabili cînd e vorba de propria sănătate și, prin urmare, dacă dăm impresia că le asigurăm îngrijire vom cîștiga voturi. Dimpotrivă, cine vrea să facă din îngrijirea sănătății o zonă rațională, cu răspunderi și costuri justificate, fără risipă și fără bairamuri bugetare, poate fi transformat în inamic al omului de rînd și împins, astfel, spre eșec electroal.

Nimic din discuția verbală și stradală dezlănțuită de Ponta și Antonescu n-are a face cu problema reală a sistemului medical românesc. În centrul acestei discuții nu poate sta decît realitatea incontestabilă și urgentă care spune că sistemul nu mai poate fi întreținut. În actuala formulă, sistemul înaintează spre prăbușire. Nu pentru că Boc și Băsescu vor capul lui Arafat ci pentru că asta e situația contabilă, de la Stockholm la Nicosia și de la Londra la București. Bugetele sociale nelimitate nu mai au surse de sprijin. Banii nu mai sînt ieftini, datoriile s-au scumpit, încă un brînci și avuția românilor va dispărea, înghițită de nesăbuință și portărei.

Pentru Ponta și Antonescu, starea sistemului nu are legătură cu românii, cu interesul public și național. Fiind o afacere care poate stoarce voturi, sistemul de sănătate e de inters public doar în declarațiile demagogice ale celor doi. În practica politică a celor doi, sistemul e, pur și simplu, o afacere privată. În spatele discursului umanitar, se ascunde o promisiune care duce la faliment. Ne apropiem de finalul jocului socialist care a folosit dintotdeauna interesul public și național pentru a stoarce cote de vot și pentru a consolida mafii medico-farmaceutice.

Dacă, plecarea lui Arafat e discutabilă, despărțirea de sistemul care amenință cu falimentul colectiv e binevenită. Oricît ar părea altceva, tehnica de șantaj sentimental pusă la lcuru de Ponta și Antonescu e pur și simplu un calcul murdar. Atît. Mulți se vor gîndi că au asistat la un protest popular, ca pe vremuri, în Piața Universității. E însă greu de crezut că un protest care luptă pentru menținerea unui sistem îndreptat împotriva conviețuirii în condiții medicale decente e cu adevărat popular. Să ne mai gîndium o dată. Nu tot ce pare folositor acum e binenvenit pentru viitor. Schimbarea doare dar nemișcarea ucide. Ponta și Antonescu sînt un pericol virulent, pentru că au pus în mișcare o propunere dezgustătoare, în vreme ce România are nevoie de curaj și realism.

Trecem și peste asta și ne vedem la alegeri. Noua mișcare a cuplului Ponta-Antonescu e un pas nevrotic, de aspiranți nesățioși la putere. În spate, se ghicește imaturitatea și impertinența obscenă a impostorului care se vrea stăpîn pe mulțimi pentru că haita din jur se cere hrănită. Reforma sistemului de sănătate mentală trebuie să ajungă rapid la primii pacienți ai țării, Ponta și Antonescu.

2012-01-12T21:19:00.003+02:00

Manual de defăimare

(ediție româno - maghiară)

Comisia pentru stabilirea ereziilor s-a pus iar în mișcare. De data, asta pericolul e Viktor Orban, Primul Ministru maghiar. O avalanșă mediatică a îngropat Ungaria în denunțuri și avertismente urgente privitoare la iminenta ruptură de democrație. Imediat după eșecul catastrofal al socialiștilor la alegerile de anul trecut, opinia publică internațională a stabilit că Ungaria e tîrîtă de Orban și de FIDESZ, partidul de dreapta care guvernează cu o majoritate masivă, spre dictaură, fascism, autoritarism, putinism - în funcție de preferința semnatarului. Publicul larg are toate motivele să creadă că Ungaria are o problemă serioasă. Atîtea asigurări alarmate și atîtea nume credibile ale presei internaționale nu pot greși. Așadar care sînt faptele incriminante?

Aici, cititorul va trebui să se mulțumească cu puțin. Mai precis, cu tăcerea. Nimeni nu e în stare să își ajute cititorii cu cîteva cuvinte clare și hotărîtoare. De pildă: cutare afirmație a ziarului sau a prezentatorului TV care anunță că Ungaria se scufundă în extremism e dovedită de următoarele fapte. În cel mai bun caz, articolele și emisiunile care vorbesc de rătăcirea Ungariei menționează legi și decizii ale guvernului maghiar, asigirîndu-și cititorii că e vorba de abuzui inadmisibile. Asta ar trebui să fie deajuns. Dar nu e.

Referințele presei cumsecade și pro-democratice reproduc unul și același catalog de acuzații și, mai mult, folosesc, adesea, aceleași fraze. Rechizitoriul pare, în prea mare măsură, preluat din pachetul pasat de inamicii lui Orban. Lista acuzațiilor începe cu noua Constituție pe care editorialiștii o denunță sub culpa de naționalism-creștin. Nu văd care e problema, cu atît mai mult cu cît lipsesc exemplele incriminante. Cert e că noua Constituție nu interzice și nu condamnă liberalismul sau ateismul. Prin urmare: dacă ești adversar sincer al națiunii, al familiei sau al bisericii, foarte bine. Constituția e neutră, nu condamnă și nu exlcude. În plus, asta nu înseamnă că libertatea rănită de Orban cerea menținerea Constituției comuniste pe care guvernul socialist a vegheat-o fără să se atingă de o virgulă.

Urmează acuzația după care atribuțiile Curții Constituționale au fost restrînse. Au fost. Acuzația nu e, însă, urmată de amănunte: ce atribuții ale Curții au fost eliminate? Răspunsul: Curtea nu mai are dreptul să se pronunțe în chestiuni de natură economică. De pildă, să fixeze impozite și salarii. Cu alte cuvinte, restricția abolește un abuz juridic introdus sau curtat, și în România, de socialiști. A elimina un abuz e o restrîngere dar o restrîngere pozitivă. Dacă asta înseamnă că Guvernul maghiar se apropie de fascism, atunci fasciste sînt demult toate statele membre UE care păzesc principiul separației puterilor în stat.

Altă piesa legislativă atacată încă de la începutul războiului cu Guvernul Orban e legea mediilor de informare care - sîntem avertizați - pune în pericol libetatea presei. Cum? Nimeni nu știe. Unii au spus: prin numirea de directori media apropiați guvernului. Posibil. Dar asta nu înseamnă că legea e un abuz, deși înseamnă că rețeaua de control socialistă asupra mediilor de informare publice a fost demontată. Și mai înseamnă că, atîta vreme cît media a fost în mîna socialiștilor, lucrurile au fost în ordine. Numai controlul dreptei duce la abuz. Controlul stîngii e altcva: o eliberare care n-are cum greși, pe măsură de se întețește.

Lista continuă cu redesenarea colegiilor electorale spre avantajul FIDESZ. Și aici indignații nu știu sau nu vor să spună că desenul electoral al Ungariei fusese creat de socialiști pentru socialiști. Ceea ce, după cum am arătat mai sus, nu poate fi abuz ci un pas înainte. În genere, suita de nelegiuri a Guvernului Orban e de neiertat, exact în măsura în care sistemul de control socialist asupra vieții publice în Ungaria a fost o binecuvîntare.

Comentariile critice impută duetului infernal FIDESZ / Orban că numirea în funcții publice importante a numeroși prieteni, asociați și simpatizanți. Astfel, Președintele, Procurorul General, Directorul Serviciului de Audit, și Președintele Autorității Media sînt cunoscuți pentru legăturile lor cu FIDESZ sau pentru convingerile lor de dreapta. Există, într-adevăr, un caz mai mult discutabil - recuperarea, într-un post minor( director adjunct de teatru) a fostului mare preot al hungarismului, Istvan Csurka. Curios, însă, atîta vreme cît deținătorii acestor funcții erau cunoscuți pentru legăturile lor cu Partidul Socialist sau pentru convingerile lor de stînga, situația era suportabilă sau de-a dreptul lăudabilă. Rezultă de aici că Guvernul Orban nu avea decît să îi mențină în funcții pe socialiști sau să numească socialiști proaspeți în locul celor vechi și totul ar fi fost impecabil.

În lipsa arguemntelor concrete și raționale critica administrației Orban e, pur și simplu, o operațiune masivă de defăimare. Adevărata problemă nu privește comportamentul guvernului maghiar ci obișnuințele și răspunderile celor ce au dezlănțuit sau reprodus acest atac. Guvernul Orban e așezat între monștrii anti-democratici în urma unei decizii, nu la capătul unei analize. Cu alte cuvinte, adversarii lui Orban au hotărît cum arată realitatea. Aceiași critici au stabilit cum arată realitatea și au stabilt că arată bine în 2006, cînd au avut în față cazul ”Gyurcsany contra adevărului și a societății maghiare”. Merită să ne amintim.

În 2006, Primul Ministru Socialist, Ferenc Gyurcsany, a rostit faimosul discurs al minciunii în care recunoștea pe față și de față cu tot activul Socialist că Guvernul lui a mințit în permanență, că nu a luat nici o măsură utilă și că își păcălește continuu populația. Înregistrarea a ajuns în știri dar a fost urmată de o indiferență totală. Vocile care se cutremură astăzi în fața pericolului extremist de dreapta au tăcut în fața dovezii imediate a manipulării anti-democratice a stîngii.

Acest reflex nu e un accident sau o inexactitate rezervată unui guvern majoritar de dreapta, într-o țară mică. Duplicitatea și dezinvoltura acestei operații de falsificare și îndoctrinare au o consecvență și o energie propagandistică de nivel dogmatic. La originile acestei practici vizibile aproape oriunde dreapta guvernează stă o aberație hrănită de dictumul marxist-teologic după care socialismul și numai socialismul e adevărata cale și doctrina revelată. Oricine se plasează în afara acestei sfere mîntuitoare e eretic și oricine cîștigă alegerile împotriva acestui adevăr inatacabil e un reacționar aducător de fasicsm.

Ideea după care socialiștii gîndesc propagandistic e corectă dar insuficientă. Tehnicile de propagandă lucrează pe structuri de fond care țin de gîndirea religioasă sau, mai exact spus, de un fanatism incompatibil cu democrația politică. Astfel, dat fiind că primatul socialist e în același timp indiscutabil, revelat și științific, democrația e un joc burghez îngust, mai ales atunci cînd duce la ictorii ale dreptei, adică ale forțelor eretice. Singura definiție corectă a democrației e, pentru socialiști, o democrație care validează socialismul.

Adevărul trist și banal e că socialiștii maghiari nu pot suporta eșecul zdrobitor de la alegerile de anul trecut. O instanță revelată nu poate fi bătută măr la alegeri, adică nu poate fi respinsă de o majoritate populară și pămînteană, de o turmă de proști neinițiați. De aici, orbirea activă a socialiștilor de pretutindeni care au pretenția ca dezastrele, inclusiv dezastrul economic desăvîrșit de ei în Ungaria, să fie trecute cu vederea în numele Idealului. Un bun socialist își ruinează țara și crede vîrtos că tocmai asta îl îndreptățește să o ia de la cap.

În mod normal, problema socialiștilor scoși din joc în Ungaria ar fi trebuit să rămînă o frustrare de grup. Extensia internațională a acestei frustrări e rezultatul comportamentului naiv sau complice al mediilor de informare. Lipsa de rigoare e un defect profesional dar complicitatea jurnaliștilor stîngiști care pozează în slujitori independenți ai interesului public e un viciu moral grav. Concluzia cea mai amară a acestui spectacol care repetă automat opeații de defăimare a guvernelor dreptei ține de principala maladie a conștiinței contemproane, de autodistrugerea spiritului critic prin mijloacele așa numitei prese libere, transformată în cameră de ecou a mitologiei socialiste. Într-o epocă în care denunțul autorității și al abuzului politic e o temă permanentă, presa are un comportament de arbitrar absolut și răspundere nulă. A patra putere în stat a devenit o putere abuzivă care își arogă dreptul de judecată suprem și nu rabdă nici o fărîmă de răspundere. E cazul clasic al beției de putere, cu o instituție nealeasă care își asumă fără control drepturile unui organ public ales.

Exact ca în cazul refrenului obsesiv care descrie, în România, ”dictatura lui Băsescu”, adevărul răsturnat spune ceva important. Nu despre Băsescu sau Orban ci despre inițiatorii defăimării. Prostia vorbește clar despre cei ce o îndrugă. În esență, mesajul ascuns și ireductibil al acestui tip de aberații rostite apodictic spune: Băsescu și Orban nu ne lasă să punem mîna pe tot. Au fost ei aleși democratic? Nu contează, pentru că mulțimea e oarbă (atunci cînd nu ne alege pe noi). Băsescu și Orban sînt dictatori. Cu ce probe? Nu contează, important e că nu ne convin.

Mai e ceva trist și meschin în campaniile de asfixiere mediatică a regimurilor non- sau anti-socialiste din statele Uniunii Europene. E ușor. E pe gratis. Indignații nu riscă nimic. În schimb, aceiași curajoși tac sau șușotesc inaudibil, atunci cînd e vorba de China, Belarus, Ucraina, sau alte împărății în care nu se știe ce expluzare, ce răpire sau glonte în cap aduce mîine protestul de astăzi. Dacă e vorba de Ungaria sau de România, lucruile se schimbă și realitatea democratică a acestor societăți libere devine rampa de lansare a celui mai respingător atac la libertate.

2012-01-10T21:15:00.002+02:00

De la capăt, spre sfîrșit

La Mulți Ani, dintr-un an european care prelungește anul trecut. Ne-am întors în punctul pe care l-am lăsat nerezolvat la sfărșitul lui 2011. După o scurtă pauză de masă și de iluzii, presiunea piețelor s-a reluat. Zona euro e din nou în corzi pentru că n-a ieșit niciodată din corzi. Acordul lansat solemn pe 9 decembrie a intrat, deja, în tiparul inevitabil al ezitărilor și revizuirilor. Ce s-a hotărît a rămas bun nehotărît. Pentru a rezuma o complicație care ascunde un adevăr unic: proiectul de Acord care ar urma să fie aporbat în martie 2012, pe baza deciziilor ferme din decembrie 2011, e o colecție de excepții, portițe, clauze speciale și alte prevederi care dau statelor membre dreptul de a ieși din limitele fixate sau de a nu face nimic. Așadar, încă o dată, liderii politici ai zonei euro se grăbesc să se auto-infirme, în timp ce își confirmă incapacitatea de a lua decizii clare și unanime.

Reacția agențiilor de rating a fost logică și a dus la coborîrea în masă a ratingului de țară în toată zona euro (cu excepția Germaniei). Creditul va deveni mai scump. Încă mai grav, blocajul european e aproape instituționalizat. Nota severă aplcată de agențiile de rating la capătul unei anlize amănunțite nu e o operație izolată. Proiectul de Acord în formula sa actuală a fost respins fără rețineri și de Banca Centrală Europeană care s-a declarat complet nemulțumită de nenumăratele fisuri ala așa numitului ”compact fiscal”. Parlamentul European s-a distanțat, deasemenea, din motive de natură politică, de proiectul de Acord în actuala sa formulă. . ba Așadar, critica deciziilor în zona euro e, acum, adoptată și de o instituție internă a sistemului. A doua concluzie e că prăpastia între retorica euro-summit-urilor e constantă și irecuperabilă. În esență, instanțele politice dominate de un cuplu Merkozy care nici măcar nu-și mai poate etala unitatea suferă de ineficiență masivă și continuă să trăiască într-un regim de compromis și excepții care lasă neatinse problemele structurale ale economiilor europene. Cine dorește o explicație detaliată și tehnică a stării de fapt are la dispoziție studiul pătrunzător al lui Lucian Croitoru.

Cancelarul Merkel, liderul de facto al regiei politice europene, a lansat imediat apelul la mobilzare și aplicare strictă a programului de disciplină fiscală adoptat în decembrie la Bruxelles. Înseamnă asta replierea tîrzie dar salutară a zonei euro? Foarte greu de crezut. Regula internă de funcționare a acestui sistem eterogen și contradictoriu presupune tocmai imposibilitaea alinierii politice. Urmează (încă) un an de contradicții nerezolvate și penalizări în serie. Drama eruo își caută deznodămîntul, înaintînd spre varianta cea mai rea.

2011-12-29T21:05:00.002+02:00

Galeriile Schwarzenberg

Cel mai adesea oamenii care scriu, vorbesc și, uneori, gîndesc politică serioasă sînt măcinați fin de propria vocație. Mai toți sînt fragmentați de obligații fără sfîrșit, intoxicați de informație schimbătoare și ruinați de inconsecvența vicleană a omului cu care cred că au ajuns la o înțelegere. Pe scurt, politicienii serioși au mare nevoie de terapie. Înainte de a întinde mîna spre raftul cu sticluțe, tuburi și pastile, marii demolați ai vieții politice ar trebui să îl vadă, măcar 10 minute într-o viață, pe Karel Schwarzenberg. Numele și titulatura complete: Karl Johannes Nepomuk Joseph Norbert Friedrich Antonius Wratislaw Menas, al șaptelea Prinț de Schwarzenberg și Conte de Krummau. Mai aproape de noi: Ministru de Externe al Republicii Cehia. Și mai aproape de noi: partea luminoasă a umanității întrupată într-o persoană, după modelul care pune toată cultura înaltă a unei epoci într-o piesă de mobilier burghez sau într-o colecție de porțelanuri pictate. Scwarzenberg e, la drept vorbind, o relicvă în care supraviețuiește și luminează o fostă mare civilizație mai curînd central europeană decît europeană și mai mult euro-germană decît germană.

L-am întîlnit de cîteva ori și am rămas pe cît de mirat pe atît de vindecat. Karel Schwarzenberg împrăștie ceva rar, în vremurile noastre frenetice, dezordonate, mediocre și, prin urmare, doar nominal ale noastre. În aceste timpuri pline de voci și fără direcție, Schwarzenberg degajă o siguranță străină de certitudinile ideologilor, un soi de calm înrudit cu gustul și înțelepciunea. Schwarzenberg e exact ce putea fi Europa fără secolul XX: echilibru, bună cuvință, umor(foarte ceh), inteligență și splendoare culturală. În consecință, Scharzenberg e monumental și discret în aceași măsură. Schwarzenberg poate fi vizitat, așa cum vizitate poate fi Viena sau Praga și cum nu mai pot fi decența vieții urbane europene sau calitatea cercurilor intelectuale ale anului 1900. Spre deosebire de copiile sale contemporane și nereușite, Schwarzenberg e volubil fără a rosti un cuvînt prea mult, educat pînă în vîrful unghiilor dar indiferent la diplome, multicultural fără etnie și pretenții de victimă rasială, edificat asupra istoriei mari și, din acest motiv, sceptic în fața frazeologiei politice de oriunde și oricum ar veni ea aprobată.

Proba cea mai recentă e un interviu superb, laconic, curajos și lipsit de zgomot. Îl puteți citi aici și cel mai potrivit ar fi să o faceți pe încet, ca la o degustare de vinuri rare.

Schwarzenberg vorbeșe despe Europa într-o manieră critică și în același timp entuziastă, cu un discurs pe care îl pot susține numai europenii structurali, nu și europenii militanți. Interviul nu merită defalcat dar trebuie rezumat la cîteva observații pe care nu le veți mai întîlni mult timp de acum înainte.

- mai întîi despre întinderea reală a Europei, o ndimensiune mereu supusă abuzului și viciată de aroganță:

"It's a good thing that Croatia will soon join the EU. Ukraine should also be a member. I believe that the entire western Balkans should be part of the EU, at least if we want to avoid sitting on a powder keg. And Turkey, if it still wants to be -- provided it undergoes some important reforms."

Așadar, ultra-central-europeanul nu face grațiile obișnuite ale central-europeanului care distinge între o Europă stilată și distilată de la Praga spre Vest și o Europă ratată, needucată și irecuperabilă de la Praga spre Est. Europa lui Scwarzenberg se bazează pe bunul simț și pe valorile fundamentale care ne țin în aceași lume. Eurosnobismul ar fi fost o atitudine scuzabilă și prizabilă pentru un personaj șlefuit între Praga Viena și Munchen. Schwarzenberg refuză tentația și pune în subtext un reproș care ridiculizează fără efort parodia occidentală a dimenisunii europene.

- despre locul și rolul real al Uniunii Europene în istoria contemporană:

" Europe has become very introverted. It looks beyond the edge of the plate, if you will, but not beyond the edge of the table. Europe has lost something of its global perspective."

Restrîngerea Europei e un fapt și anume o consecință directă a restrîngerii politico-intelectuale a elitelor administrative europene. Scwarzenberg remarcă lipsa sau, mai degrabă, frica de viziune pe care documentele auto-flatante ale UE se chinuie să o nege. Intuil. Lumea e plină de confuzie și cere politicienilor un singur lucru: direcție. Europa e blocată în propriile indecizii și nu are nimic de oferit. Absența și decridibilizarea blocului european trec neobservate doar la Bruxelles.

- despre germanizarea deciziei politice în UE, una din puținele certitudini europene, într-un moment de criză care tinde spre permanentizare și agravare, nu fără legătură cu vocea regăsită Germaniei:

"Sometimes Germans seem to be saying: If all of you could just be as industrious and frugal as we are, you wouldn't be in such a mess. There's even some truth to that. But one shouldn't declare oneself to be a role model. (...) It's like this: The rich uncle who helps you out, but makes a big show of it, gets on your nerves. Small countries, in particular, are sensitive about this. And they don't necessarily like it when Ms. Merkel and Mr. Sarkozy sit down and flesh out the policies, and then notify the others of their decisions. This can only go well for a while."

Pretenția limitată și, în același timp, exorbitantă a Germaniei e binevenită în termenii generali ai manualelor de bună purtare economică. Însă, practic, în lumea reală a societăților și culturilor europene, soluția morală germană e o eroare care irită nervii naționali. Schwarzenberg remarcă deplasarea politicii europene spre tiparul nefericit al puterilor decidente versus state mici. Ca bun coleg de suferință al guvernelor polonez, român și maghiar, Schwarzenberg știe bine ce spune fără să facă, totuși, un spectacol din frustrările pe care lipsa de considerație a Germaneiei și Franței le-a așezat în locul unității europene.

- dar nu e, totuși, de înțeles rigorismul german, de vreme ce Germania e în situația de a plăti boacănele statelor problemă din Sud? Răspunsul lui Schwarzenberg nu e o noutate dar n-a fost niciodată formulat la asemenea nivel și cu atîta claritate:

"Of course I understand it. The only thing is, the German recovery and Germany's export performance are based on the fact that the countries that are now in debt went shopping on credit in Germany. Who benefited the most from all the reckless debt policies? You did! The Germans should keep that in mind."

Adevărul e clar doar în prezența explicită a răului. În rest, adevărul, inclusiv adevărul despre criza europeană, are întotdeauna două fețe. Drama economică europeană nu e o idee greacească sau un artefact italian ci o coproducție. Deficiențele sudului vin din mentalitățile sudului dar falimentul calificat al sistemului euro e rezultatul sistemului euro care a așezat în același cadru monetar economii despărțite de diferențe fatale de productivitate. Euro a devenit astfel conducta care a legat două zone de potențial contrare și, în aceste condiții, conudcta a devenit rapid un distributor de mărfuri la capătul dinspre Germania și un aspirator de fonduri la capătul dinspre sud. O mare parte a banilor cheltuiți de populațiile sudului au fost puși la dispoziție de bănci germane și au cumpărat produse germane. La capătul acestei observații, Germania nu poate pretinde că nu știe cine a avut de cîștigat, cine a avut de pierdut și care au fost efectele perverse ale sistemului.

- despre realitatea unei Europe cu două viteze, adică despre ipoteza care pretinde să țină sema cu realism de declajele istorice care despart Vestul și Estul:

"Incidentally, I am opposed to a two-speed Europe. Anyone who has ever driven on the German autobahn knows that the slow lane leads to the exit. I don't want to diverge from the main European direction."

Problema Uniunii Europene nu e descoperirea ipocrită a unui continent cu două feluri de istorie și două tipuri de națiuni. Dimpotrivă, problema e construcția unei Uniuni coerente care pleacă de la realitatea marelui substrat european comun. Umorul lui Schwarzenberg scoate din circulație făcătura unei Europe cu două viteze, folosind comparația cu banda pentru reduși, începători sau incapabili a unei autostrăzi germane. Iluzia unei Europe cu două viteze poate face carieră, de pildă, la Paris. În rest, aceași idee se numește, la București, Praga sau Varșovia, despărțirea de Europa, la cererea neformulată dar implementată de retorica UE.

- în sfîrșit, miezul problemei: cine ne-a adus aici? Cine e, de fapt, vinovat de prăbușirea formelor prspere de viață pe care europenii le-au crezut definitive? Chestiunea e cu atît mai gravă și mai vie cu cît orice lămurire suplimentară pare inutilă. Problema pare deja soluționată de corul global care învinuiește bancherii, băncile și capitalismul. Numai că acest gen de răspuns face rost de țapi isăpățirori exact în măsura în care pune capăt logicii. Adevărat, criza e în mare parte o criză a băncilor ajunse din urmă de o politică de credit nesăbuită. Rămîne de lămurit încă ceva: cine și de ce a luat împrumutrile?

"The politicians, without a doubt. Budgets that required deficit spending were approved for decades as a matter of course. This couldn't go well indefinitely. Of course, the banks took advantage of this. In the last 30 years, there have been hardly any politicians who have warned against spending even more money."

Răspunsul lui Schwarzenberg merge direct la țintă. Nu e nimic neclar sau complicat. Vinovatul e cunoscut: politicienii. Guvernele au lucrat în utltimii 30-40 de ani cu deficite bugetare, așa cum bea cineva apă. Împrumuturile au fost cerute de guverne care au ceat iluzia electorală a vieții fără constrîngeri financiare și au instalat pretenția absurdă a vieții asistate din leagăn pînă în mormînt. Generalizarea acestei practici a transformat societățile occidentale în bantustane pe credit.

- despre relația euro-Europa-Uniunea Europeană, locul unor confuzii enrome și clișeul sacru care trimite orice observație în rîndul ereziilor:

"Although the euro is an important project, it is only an instrument. The European Union was established as a political project, and it would survive without the euro. We must provide a uniting Europe with democratic legitimacy. The EU is a very complicated structure today. Brussels has taken control of everything it possibly could. As a result, we now have competencies there that would be more effective if assigned to regions or countries. We have to move away from a Europe of small minds."

O avalanșă de-a dreptul propagandistică a îndepărtat euro de realitatea sa ultimă în context european. Euro, e, într-adevăr, doar un instrument care nu poate și nu trebuie confundat cu Europa sau cu Uniunea Europeană, orcît s-ar strădui să ne convingă de contrariu Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel. Schwarzenberg nu se teme să sesiseze această distincție, tocmai pentru că are o definiție clară a Uniunii Europene și pentru că știe în profunzime ce este Europa. Cu sau fără euro, Uniunea Europeană poate supraviețui, de vreme ce Uniunea prespune o asociere politică. Prin urmare, elementul vital pentru supraviețuirea Uniunii nu e uniunea monetară ci legitimitatea democratică. Dispariția euro n-ar fi o bucurie dar Uniunea Europeană îi va putea face față. În schimb, diluarea sau limitarea principiului democratic poate fi fatală Uniunii Europene. Iată de ce discuția despre viitorul Europei trebuie să includă, alături sau chiar înaintea subiectului euro, principiul democratic. Asta cu atît mai mult cu cît tendința de concentrare a deciziei la Bruxelles și practica ucazului Merkozy, lansat periodic la summit-urile UE, împing spre o zonă de rarefiere democratică.

- despre unitatea uitată sau neexercitată a Europei. Schwarzenberg constată din nou o realitate elementară și îndelung ignorată. În plină defilare a temelor de unitate europeană, UE e lipsită de integrare și coordonare în cîmpurile fundamentale care dau densitatea și anvergura globală a proiectului european:

" We need a common foreign policy, a common security policy and a common energy policy. We don't need a common cheese policy. "

Politica externă, politica de securitatre și politica energetică rămîn fie neacoperite, fie neformulate la nivel european. Eșecul așezat în dreptul acestor trei domenii strategice dă măsura ultimă a unității europene. Atîta vreme cît se va reduce la drapele, ceremonii și coorodnări la nivel de brînză, legume, fructe sau mărci poștale, Unitatea Euopeană va fi o forță într-un acvariu.

Interviul lui Scwarzenberg se încheie cu o remarcă de pătrundere și amărăciune cu totul speciale. Aruncată în trecăt, ea poate fi ușor confundată cu un detaliu biografic:

"Now I'm home again. I've survived the 20th century."

Istorie personală? Mai mult. Într-adevăr, aristocratul gonit și jefuit de statul comunist în 1948 a revenit acasă. Asta îl privește pe aristocrat. Însă Scwharzenberg e unul din cei cîțiva învingători ai secolului XX. Un spirit care a supraviețuit ororilor și s-a ridicat, prin cultură, deasupra ideologiilor. Un om liber între atîția oameni de libertate irosită, într-o epocă tot mai puțin capabilă să înțeleagă și să evite istoria secolului XX.

2011-12-19T00:13:00.002+02:00

Havel în alte lumi

Dispariția lui Vaclav Havel e o inadvertență. Aflăm, acum, că tînărul Havel avea 75 de ani. Nepotrivirea e revoltătoare. Un spațiu imposibil se deschide între Havel, intelectualul, contestatarul, rock-fan-ul, fixat definitiv, la 30 și ceva de ani, prin pulover, gusturi, educație, și veteranul de 75 de ani care lasă în urmă o Președinție de stat, o carieră de scriitor și o pildă politică nebănuit de complexă.

Descoperirea lui Havel va porni, probabil, abia postum. Confundat adesea cu personajul rebel la modul ceh (inclusiv buna creștere incurabilă a central-europenilor de bună educație austro-ceho-maghiară) Havel a fost un om politic în același timp mare și insesizabil.

Dramaturgul s-a desprins lin de cariera artistică pentru a se dedica vieții publice. Ales Președinte de o națiune care nu s-a împiedicat în lipsa de experiență politică a alesului, Havel a rămas, pentru mulți, o imagine, nu o realitate. Însă Havel a fost mai mult decît suma simbolică a gesturilor sale. Puțină lume a remarcat că Președintele Cehiei a renunțat la vocația literară fără a se desprinde de înțelesul culturii literare. Președintele nu a fost un politician de partid, dar a fost om de stat în adevăratul sens al cuvîntului: un înțelept cumpănit de filozofie și sigur pe durata valorilor. Omul de stat a învățat dintr-o experineță culturală bine ferită de nevroza erudiției să evite erorile politice tipice ale epocii. Cum a făcut Havel așa ceva? Refuzînd orbirea inetelectuală a contemporanilor agreați. Într-adevăr, Havel a reabilitat clasa intelectuală europeană, după o epocă lungă de orori și deraieri scandaloase. Cu Havel, se încheie sau ar trebui să demisioneze, în dizgrație, parada cinică a marilor preoți anti-occidentali și anti-democratici, de la Sartre și Althusser, la Chomsky și Zizek.

Havel a fost un democrat invariabil. Nici o tentație, nici o iluzie, nici un discurs teoretic nu au clintit convingerea democratică inițială și concluziile democratice finale ale lui Havel. A fost Havel un om de dreapta? În aparență, da. Însă, în acest caz, aparențele duc pe o cale greșită. Havel a fost un intelectual public de o decență suverană și perfect neconvenabilă atît dreptei cît și stîngii. În rezumat strict personal, Havel a fost unul din cazurile rarisime în care intelectualii pot trece peste convingerea paranoică a propriei importanțe în raport cu lumea. Într-un fel foarte ceh și foarte impersonal, Havel s-a ridicat peste condiționările culturale ale omului de litere. A devenit, adică, om public după ce a înțeles, neașteptat de repede, care e deosebirea între mulțime ca grup de emuli în cenaclu sau ca vietate dirijată de propagandă și viața publică definită de răspundere și dezbatere. Havel a intrat în politică fidel răspunderii publice pe care a înțeles-o ca dizident și a transformat-o în echilibru ca om de stat. În ciuda mitului, Havel n-a fost niciodată un radical. A pozat nostalgic, dar nu snob, în comapnia lui Zappa și Jagger, l-a citat cu o foarte curioasă filozofie undeground pe Lou Reed (Velvet Underground a botezat Velvet Revolution) dar n-a fost niciodată preluat și condus de filozofia anti-estabishment a revoltei pop occidentale.

A fost un anti-comunist ireductibil dar niciodată un anti-comunist teatral și inutilizabil politic. A renunțat, însă, fără rețineri, la politică înțelegînd esența limitelor în politica democratică. După politică, a rămas un om public redutabil și a desfășurat un sistem de idei lipsite de agresivitate, exact în momentele în care elita intelectuală occidentală a reluat munca la negația bazală a vieții democratice.

Unul din ultimele sale texte substanțiale, rostit la Praga acum un an și ceva, îl definește perfect. Havel e, în acest discurs final, un sceptic necoroziv. Destinul culturii occidentale îl neliniștește, iar ruptura de memorie și istorie îi par cele două scurtături favorite ale lumii noastre spre faliment. Însă Havel rămîne, chiar în acest text de amărăciune subtilă, un optimist sau, mai curînd, un constructiv care descrie lucid bazele culturii europene: capacitatea de a creea unicate, distanța față de înserierea autoamtă a producției industriale, calitatea timpului care nu se reduce la secvențe identice și limitate. Havel recunoaște, pe filiera marii educații germane, Europa calității stabile și respinge varianta birocratică a agregatului unionist care a preluat numele Europei, fără să îl poată readuce la greutatea clasică.

Ca democrat impecabil, Havel n-a fost un regulator rutinat în legislație, ci un instinctiv de orientare perfectă. Fără aura tensionată a Președinților care luptă cu marile mașinării infernale emise de Parlamente și fără nerv economic, Havel a trecut, totuși, două teste enorme.

Prima din probele lui Havel a fost confruntarea in stare de libertate cu comuniștii. Dacă dizidența i-a adus închisoarea, apariția legală și liberă în fața comuniștilor, în ultimele săptămîni ale statului socialist cehoslovac, a fost infinit mai grea. Havel a refuzat, cu un democratism extrem, tentația pozei martirice și a cerut abrupt echipei comuniste să înțeleagă realitatea, să își facă totate calculele politice și să plece. Praga n-a avut parte de farsa sîngeroasă care avea să țină loc de proces politic la București. Dar asta și pentru că tot ce era de luptat fusese deja lupat, în fața tancurilor sovietice, în Praga lui 1968 - adevăratul 68 european, acoperit și astăzi de spectacolele narcisiace montate, simultan, de stînga academică și studențească franco-grmană.

A doua probă a fost naționalismul slovac. Umilit și abia îngăduit, în scurte episoade suprimate rapid, mitul național slovac poate părea multora o caricatură tipic est-europeană, o piesă nedemnă în colcția de naționalisme esteuropene. Havel a acceptat dreptul la expresie națională al slovacilor și, mai mult decît atît, a refuzat să devină Președintele naționalismului ceh. Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost însă un partaj mult mai complex decît ne putem imagina astăzi, cînd episodul e aproape uitat și, fără îndoială, subestimat. Havel a refuzat priza națională acceptînd vocația separată a slovacilor. Exact în aceași măsură dar fără alte comoții, Havel a afirmat un naționalism ceh luminat. Dezmembrarea amicală a Cehoslovaciei a însemnat conservarea și relansarea Cehiei. Din acest punct de vedere, Havel a fost un naționalist nerostit dar asta e mai greu de înțeles atunci cînd conflictele etnice potențiale se încheie fără dramă. Havel a absolvit dilema națională prin mijloace exclusiv democratice, într-o epocă în care etnia și revendicarea resentimentară au revenit la putere spre a distruge Balcanii și spre a bloca mental zone largi ale Estului european.

De ce a reușit Havel în atîtea planuri? Pentru că a știut să renunțe fără să cedeze. Scriitorul a reunțat la egotismul literar și a intrat în politică. Politicianul a renunțat la discursurile și patimile care fac decorul visceral al politicii. Întrebarea următoare e: cum a fost posibil Havel însuși, un personaj de echilibru și luminozitate care exclud lumea comunisă? Explicația e lumea cehă.

Dacă, la începutul anilor 90, multe din statele Estului au intrat în post-comunism, Cehia era, deja, altundeva. Cehia a rămas pe toată durata intervalului comunist o lume (nu un stat) pre-democratic, fără determinările din care avea să se nască regnul ambiguu al post-comunismului. Cehia a rămas pregătită pentru rearticularea burgheză tocmai pentru că a fost cu adevărat burgheză mai înainte. Aici e vie diferența între Cehia și, de pildă, România. Diferența era vizibilă încă din anii 20-30, cu o Cehie industrială bine turată pe care Germania a menținut-o ca motor tehnologic de sprijin și o Românie agrară pe care Germania a considerat-o mereu un depozit de materii prime (în special petrol). Dincolo de reținerile față de un subiect clarificat prin intermediere germană, aici e diferența între dezvoltare și subdezvoltare. Asta explică supraviețuirea substratului burghez care a făcut imposibil triumful intern al comunismului în Cehia. Mai departe, remanența activă a civilizației burgeze explică atît numărul cît și normalitatea dizidenților pe care Havel i-a întrupat aproape profesoral. În fond, excepționalismul lui Havel e greu de verificat.

Un om aparent greoi cu o pauză de replică foarte freceventă în bonomia cehă, Havel n-a avut nimic eroic. Cu toate astea, Havel n-a avut adversar. Regimul comunist pe care Havel l-a măturat fără crispare era falit în fața unei societăți care nu-și pierduse decența umană. Havel a continuat acest fir, rafinîndu-l cu o eleganță spirituală a la Viena 1900. Plus rock’n’roll.

Cu Havel se încheie sau începe să treacă marea generație est-europeană a anti-comunismului rațional: Saharov, Walesa, Havel însuși. Timpurile lor se încheie exact în clipa în care lumea occidentală întîlnește următoarea fază a propriei crize. Începe o epocă de nesiguranță fundamentală, declin și politică irațională. Poate că plecarea lui Havel e, încă o dată, gestul unui om profund decent, făcut pentru alte lumi.

2011-12-09T20:43:00.001+02:00

Revelația continuă

Urmează restul. Germania și Franța au redesenat Uniunea Europeană. E mult și insufficient. Acordul finalizat, joi noaptea, la Bruxelles, e cuprinzător dar problemele de bază rămîn, mai departe, în discuție. Prima întrebare privește chiar noul Acord. Cancelarul Merkel și Președintele Sarkozy vorbesc de un nou Tratat European. Dacă e așa, va funcționa UE cu două Tratate? Sau va opera cu un nou Tratat în interiorul vechiului Tratat? Și cine va aplica, supraveghea și garanta Tratatele? Comisia Europeană e legată de Tratatul de la Lisabona iar noul Acord (și viitor Tratat) nu o poate dezlega de această obligație. Contradicția e deja evidentă. Obișnuitele manevre și interpretări legale vor fi puse la lucru dar nu vor putea elimina această stare potențial schizofrenică.

Singurul lucru clar e că, mai întîi, 23 și, apoi, după răzgîndirea Suediei, Ungariei și Cehiei, 26 de state membre UE au decis să semneze un acord (Tratat) care prevede limite obligatorii de deficit bugetar, propune sancțiuni pentru încălcarea limitelor, grăbește acțiunea ESM (un fond de intervenție) care va intra în funcție în 2012 și fixează suma disponibilă pentru EFSF (actualul fond de intervenție) la 500 de miliarde euro. Regatul Unit a refuzat să semneze înțelegerea. De ce? Pentru că nu poate accepta un impozit pe tranzacțiile financiare și alte măsuri de regularizare care ar lovi City-ul, principalul centru financiar al Europei (un lucru pe care UE nu-l poate ignora, pur și simplu) și principala industrie internă britanică (15% PIB). În plus, cota de divergență sau ostilitate publică față de UE în Marea Britanie stă constant la 70%. Și în Suedia care a acceptat, în cele din urmă să semneze, cota de sprijin pentru euro e infimă (sub 10%) dar costurile economice ale deciziei suedeze sînt neglijabile.

Acordul de la Bruxelles a fost întîmpinat cu prudență de piețe care digeră, încă, datele documentului. Însă reacția nu a fost negativă, ceea ce e un pas înainte. Un pas, totuși, mic, pentru că acordul și, odată cu el, deciziile care decurg din el, nu devin fapt acum ci în martie anul viitor (dacă noul Tratat va fi semnat și ratificat). Euro și zona euro se pot baza, acum, pe un punct de vedere comun franco-german. Ceea ce descrie un nou raport de putere politică în UE, dar nu e totuna cu o soluție economică viguroasă. În consecință, următoarele luni deschid un teren larg de speculație, estimări și repoziționări. Inițiatorii acordului (Germania/Franța) și aderenții (26 de state membre UE din care 9 din afara zonei euro) au făcut tot ce se putea face, date fiind condițiile politice și interesele naționale în joc. Asta e clar. Dar e de ajuns? Nu.

Problema euro a rămas, și după acest acord, la o definiție limitată care include voința politică dar exclude realitatea economică. Acordul e o excelentă declarație de bune intenții pusă sub presiune de un număr prea mare de incertitudini. Astfel:

- noua linie europeană nu spune nimic despre lipsa de competitivitate și costurile exorbitante ale muncii în zona Euro. Și nici nu pune chestiunea creșterii. Absența unei strategii de creștere economică rămîne păcatul fundamental al viziunii europene. Liderii francez și german rămîn la ortodoxia greșită, după care criza e o chestiune de exactitate și bună creștere fiscală. Patologia profundă a muncii, spiritului de competiție, maniei asistențiale și demografiei europene rămîn în afara diagnosticului și a tratamentului.

- măsurile de disciplină și unificare fiscală sînt importante și incerte. Spania, cu un deficit bugetar modest, n-a intrat în criză din pricina indisciplinei fiscale. Însă Acordul de la Bruxelles reproduce, practic, DeutscheMantra: austeritate și iar austeritate. Vor suporta populațiile Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei o asfixiere suplimentară? Și cum vor reacționa guvernele naționale, în fața dificultăților enorme pe care le presupn restrîngerea continuă a prosperității și diminuarea siguranței sociale? De adăugat că, în genere, prevalența austerității prelungește și complică ieșirea economiilor din recesiune.

- aproape totate măsurile adoptate la Bruxelles erau prezente în documentele care au însoțit lansarea euro, acum 12 ani. Nici un stat membru nu le-a respectat, toate le-au încălcat.

- în condițiile de mai sus, cine și cum va impune noile reguli? Va fi suficientă semnarea noului Tratat? Vor fi sancțiunile împotriva delincvenților automate? În teorie, dar numai în teorie, da. Recomandarea de sancționare revine Comisiei Europene care nu procedează, însă, la o simplă operație artimetică (4% e mai mare decît 3%), ci ia în considerare un număr de date care ar putea justifica scutirea (de exemplu recesiunea) înainte de a pune pe cineva în culpă.

- cine își asumă datoriile eurozonei pe care acest Acord urma să le scoată din dezbatere? Nu e clar. Cancelarul Merkel a repetat, la o conferință de presă organizată după finalizarea Acordului, că Banca Centrală Europeană nu va interveni pentru a cumpăra obligațiunile emise de guvernele datoare. Asumarea e inexistentă. Probabil că mai toată lumea ar fi de acord ca răscumpărarea zonei euro să nu țină de o obligație asumată de 27 sau de 26 sau de 17 state. Probabil că mai toată lumea are în minte un stat plătitor și numai unul (Germania). Iar Germania (bîntuită de spaime inflaționiste de la Weimar citire și presată de o populație care crede că a plătit, deja, prea mult) nu vrea să scoată un eurocent în plus.

- ce e Uniunea Europeană? Această întrebare aiuritoare a devenit obligatorie după Acordul de la Bruxelles. Cu 26 de state semnatare (din 27) Acordul ar trebui să descrie o Europă Unită pe care doar Marea Britanie nu e gata să o accepte (deși britanicii sînt convinși că refuzul lor e totuna cu refuzul de a cumpăra un bilet pe Titanic). La o privire mai atentă, aritmetica distributivă a UE se complică. Tratatul pe care îl pregătesc Germania și Franța e un Tratat al Zonei Euro (așa cum a menționat în mod repetat, la conferința de presă, Cancelarul Merkel). Asta înseamnă, totuși, două Europe. Adevărat, statele zonei non-euro au semnat și ele, dar noul Tratat bază vizează zona euro iar statele non-euro nu vor avea drept de vot asupra acestor chesiuni. Se poate vorbi, așadar, de o zonă euro cu 17 state, camuflată de prezența a încă 9 state din zona non-euro. Pe de altă parte, refuzul de la Bruxelles nu scoate Marea Britanie din UE. Însumînd: trei Europe sau trei viteze europene. În formula: 17 Euro + 9 non-Euro + Marea Britanie. Cancelarul Merkel preferă să vorbească, mai nou, de o Uniune de Creștere și Stabilitate, dar acest deziderat legitim descrie un proiect economic și nu are acoperire juridică.

În acest punct, pozița post-Bruxelles a statelor din afara zonei euro e foarte importantă. Și delicată. În primul rînd, reflexul pozitiv al statelor din afara zonei euro e fundamental est-european. 7 din cele 9 state non-euro care au aprobat Acordul sînt estice. Altfel spus, Acordul de la Bruxelles, a avut parte de sprijin politic est-eruopean, într-un moment limită. Între altele, sprijinul estic e un act de apropiere de Germania care a încercat din răsputeri să obțină un Acord pan-european (spre deosebire de Franța care înclina spre o soluție ”de evadare”, cu un acord semnat doar de cele 17 state membre ale zonei euro). Gestul statelor Estului ar trebui apreciat. Asta, cu atît mai mult cu cît statele Estului nu vor avea drept de vot în sfera euro pentru care și-au declarat sprijinul. Interesant, în timpul conferinței de presă de vineri, cancelarul Merkel a vorbit, la un moment dat, comentînd opoziția britanică, despre paralelismul zona Euro-spațiul Schengen. Cancelarul a remarcat că Marea Britanie a decis, perfect legal, să nu adopte moneda euro, așa cum a decis să nu fie parte a Spațiului Schengen. Cancelarul a amintit că există atît dreptul de a nu fi parte a acestor instituții, cît și condiții clare pentru cei ce vor să facă parte din ele. În această privință, România a făcut mai mult decît era de așteptat: a sprijinit Acordul de la Bruxelles și e fidelă viitoarei apartenențe la euro, în condițiile în care e ținută ilegal în afara Spațiului Schengen.

România s-a plasat foarte bine în actuala reorganizare europeană. Președintele Băsescu a susținut sonor nevoia unui Acord, a sugerat soluția Protocolului 12 (care ar fi eliminat complicațiile unui nou Tratat) și s-a alăturat, flexibil, variantei promovată de Germania și acceptată, apoi, de o majoritate. Însă, discuția nu se încheie aici. România își menține opțiunea euro (așa cum a repetat, joi, Primul Ministru Boc, la Congresul PPE de la Marsilia) și e plasată pe un culoar bun, tocmai pentru că ajustarea cerută de euro a fost lansată devreme și decis. Într-un fel, România a devenit membru voluntar al zonei euro, asumîndu-și rigorile și normele legale presupuse de moneda euro. Însă, apartenența efectivă la zona euro complică lucrurile. Decalajul cu care va intra economia românească în zona euro poate genera un șoc (așa cum a făcut-o în cazul, mult mai precar, al Greciei și Italiei). În plus, o Românie gata de euro dar, încă, în afara zonei euro, are la dispoziție rata dobînzii și rata de schimb, pe care le va pierde din momentul admiterii în euro. Deocamdată, însă, România a luat toate deciziile economice și politice necesare. Ne afăm pe o poziție corectă și viabilă care n-ar trebui nesocotită, mai ales după gestul de solidaritate de la Bruxelles.

Cadrul general european e în continuare neclar, după acordul istoric de la Bruxelles. Statele europene au cumpărat timp, de data asta ceva mai convingător. E de bănuit că faza acută a crizei s-a transformat, astfel, în fază cronică. Asta înseamnă un regim cvasi-permanent de compromis, cu supraviețuire generală și creștere economică slabă. Dar situația n-a fost tranșată. Revenirea la realitate continuă și vom vedea dacă va merge pînă la capăt. Vineri, în timpul conferinței de presă, cancelarul Merkel și-a declarat supriza în fața dificultăților multiple de care se lovește euro. Cancelarul a făcut figura unei persoane care se miră că o barcă meșterită fără legătură cu legile fizicii se scufundă. Euro a fost lansat cu o bună pregătire politică și în disprețul total al legilor economice. Bunii părinți ai monedei eruo au hotărît că voința politică și noblețea idealului sînt suficiente și elimină iritantele condiții economice. Nu le elimină. Asta află acum liderii europeni.

În plus, Acordul de la Bruxelles a creat sau nu o Europă cu două Tratate. Însă același Acord a creat, cu siguranță, o Europă cu două crize. Aveam o criză euro. Avem, acum, și o criză a Uniunii Europene. În fond, statele membre ale zonei euro au decis măcar un lucru: să iasă din cadrul legal curent al UE. Simplul fapt că statele euro au luat după ele și statele non-euro nu schimbă cu nimic realitatea. De vineri, putem vorbi de o nouă entitate politică și economică în zona euro. Și tot de vineri seară, interesele UE și intersele zonei euro nu mai sînt aceleași. În curînd, ele s-ar putea ciocni. Acordul de la Bruxelles e, pînă la urmă, rampa de lansare a euro-zonei ca spațiu distinct, cu un grad de unificare politică și economică tot mai avansat. Restul statelor membre vor rămîne afară. E greu de crezut că 1) această nouă zonă de hiperconcentrare va accepta ca, pe mai departe, centrul ei financiar (City) să se afle în afara zonei și 2) ca deciziile în zona euro să țină cont de normele vechii Uniuni Europene. Uniunea Europeană însăși va fi mai mică decît suma membrilor ei. Uniunea Europeană ca reprezentant al celor 27 (și nu doar al celor 17 supermembri ai zonei euro) va trebui să apere interesele europene comune și va intra, astfel, în conflict cu zona euro. Dacă nu o va face, își va pierde complet credibilitatea. Dacă o va face, riscă să grăbească dezmembrarea UE. Revelația continuă.

2011-12-06T16:03:00.002+02:00

Euro-rang fără pedigri

Luni seara, imediat după încheierea convorbirilor de urgență Sarkozy-Merkel, la Paris, agenția de rating Standard & Poor a anunțat, într-un comunicat tranșant, că pune în supraveghere de credit negativă ("negative credit watch") toată zona euro.O asemenea decizie premerge, de regulă, coborîrea rating-ului de țară care antrenează, mai departe, coborîrea ratingului băncilor și al altor instituții de credit. Acest gen de depreciere a încrederii se soldează cu scumpirea imediată a banilor. Finanțarea datoriilor în statele zonei euro va deveni mult mai dificilă, poate chiar imposibilă. Riscul unui credit crunch crește cu viteza unui tren care gonește spre victima legată de șine.

Decizia finală a S&P va veni, cu siguranță, după ce rezultatele summit-ului de joi și vineri de la Bruxelles vor fi făcute publice. De altfel, e de crezut că anunțul de punere sub supraveghere negativă a fost conceput ca avertisment: piețele nu vor suporta încă un summit urmat de măsuri neconcludente. Planul anunțat după întîlnirea franco-germană de la Paris e exact asta iar perspectiva ca acest nou compromis vag să fie transferat în documentele finale ale summit-ului de la Bruxelles e o posibilitate logică și neliniștitoare.

Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel au anunțat un plan care prevede, în principal:

- stabilirea unor norme obligatorii de disciplină fiscală, inserarea baremului de 3% deficit bugetar în Constituțiile naționale,

- sancționarea statelor care încalcă acest prag, dacă propunerea de sancțiune e votată de 2/3 din statele membre ale zonei euro,

- modificarea Tratatului European în așa fel încît cele 17 state membre ale zonei euro să se comaseze într-o zonă compatibilă fiscal,

- lansarea unei formule de consultări pentru identificarea mecanismelor de creștere economică.

Însumînd, toate lucrurile previzibile pentru terapia pe termen lung și nici un instrument de intervenție imediată. Cu alte cuvinte, compromisul franco-german e doar compromisul franco-german. Un armistițiu fără urmări, în care problemele de perspectivă generală o iau înaintea situației de facto. Austeritaea dogmatică propovăduită de Germania rămîne singură pe afiș. Germania continuă să susțină că valuri succesive de austeritate vor fi de ajuns pentru a rezolva criza. Lucurile stau cu atît mai rău cu cît, după summit-ul de la Paris, Germania pare să creadă cu adevărat ce spune. Concluzia esențială a momentului Paris și, poate, a episodului viitor de la Bruxelles e că, pur și simplu, elita politică europeană a devenit parte a problemei.

Axa franco-germană și, în genere, sistemul politic unional s-au blocat într-o atitudine comună care generează o lecție unică. După doi ani și 17 summit-uri, propunerea conjugată europeană e una și aceași: legalizarea austerității. Acum, după șocul creat de S&P, s-ar putea să vină și a doua inițiativă: criminalizarea piețelor. E ușor de crezut că reacția S&P și amenințarea cu coborîrea în masă a ratingului eurozonei vor fi privite la Berlin, Paris și Bruxelles ca ultimă confirmare a ostilității piețelor. Războiul deschis al aparatelor de stat europene cu piețele e aproape asigurat. Însă resentimentul e un profestor rău și un sfătuitor financiar și mai rău. Înainte de toate, europenii revoltați și-ar putea aminti că S&P a coborît ratingul Statelor Unite, după ce a avertizat că la asta va duce indecizia asupra plafonului oficial de îndatorare a statului american. Așadar, downgrading-ul nu e o specialitate rezervată Europei ci, în genere, statelor care intră în pană de idei și în blocaj de autoadministrare. Oricît ar fi de greu de admis, reducerea ratingului american și posibila reducere a ratingului european nu sînt, de fapt, sancțiuni și, cu atît mai puțin, sancțiuni nemeritate. Fostele glorii își pierd rangul printr-o operațiune care nu face decît să constate. Decizia de downgrading aduce, în special economiile europene, la dimensiunile reale, fără să mai ia în seamă pedigriul.

Ce a observat, în definitiv, și ce a avut de comunicat S&P statelor zonei euro?

În primul rînd că sînt parte a aceluiași sistem monetar - ceea ce se știa - și, mai precis, că sînt părți coautoare ale unui risc de sistem ajuns la proporții intolerabile. În această situație, era de așteptat ca nucleul franco-german să dovedească realism economic și viziune politică, tratînd energic și precis defecțiunea de sistem. N-a fost cazul. Comunicatul S&P se adresează, printre rînduri, duetului Merkel - Sarkozy: "ne-am săturat să vă vedem la tv, sînteți aceiași, nu aveți putere de inițiativă și ați ajuns un cuplu perfect armonizat la cel mai banal numitor comun". Obsesia austerității nu mai poate masca lipsa de măsuri economice pozitive. Liderii europeni rămîn orbi la problema creșterii, la stimuli și la regenerare.

Europa are nevoie de un impuls generator iar această rupere de conformismul negativ al austerității nu poate veni decît din dezrobirea sistemului economic privat, unica rezervă potențială de energie, într-o lume amorțită de colectivism, subvenții și regularizare. Asta ar însemna un regim fiscal încurajator pentru economia privată, restrîngerea cheltuielilor și a aparatului de stat, reducerea sau eliminarea reglementărilor și a birocrației. În fond, Europa nu mai poate înainta pe drumul care a dus-o la marginea abisului. Industriile protejate, piața muncii sindicalizată, sistemul de asistență socială ramificat fără limită, au lucrat îndeajuns și și-au prezentat bilanțul. Europa nu poate reveni la o formă istorică dinamică decît ca urmare a unui șoc eliberator care pune în mișcare interesul și activitatea privată a europenilor. E exact ce lipsește, ce nu se vede și nu se va vedea în măsurile intonate periodic de liderii europeni.

Programul anunțat la Paris va fi, probabil, îmbogățit sau, mai degrabă, ornat, joi și vineri, la Bruxelles. Însă atît cît e, acest program e, oricum, lipsit de credibilitate. Tot ce ține de experiența UE trimite la întrebarea: cine va impune cu adevărat disciplina fiscală în 17? Propunerea inițială germană care favoriza hotărîri al Curții Europene de Justiție a fost, deja, substituită la insistența Franței, cu un mecansim de vot (2/3 din statele membre ale zonei euro). Jocul complex de alianțe ad-hoc va face pulbere orice pretenție de seriozitate. În plus, e greu de crezut că aceast nou Pact poate fi păzit de Franța și Germania, primele două țări care au încălcat vechiul Pact de Stablitate al zonei euro.

Propunerea de schimbare a Tratatului, susținută ferm de Germania, a supraviețuit negocierilor cu Franța dar complică încă mai mult situația. În teorie, Tratatul, în noua sa formulă, va rămîne deschis tutror celor 27 de state membre dar - aici vine partea esențială - pînă una alta, cele 17 state membre ale zonei euro decolează. Nu e clar spre ce dar asta înseamnă, oricum, că statele din afara zonei euro rămîn și mai în afară, libere să fie atinse de decizii ale zonei euro pe care nu le pot influența.

2011-12-04T20:29:00.001+02:00

Iluziile au doar viitor

- bilet business pe Titanic -

Joi, Banca Angliei a făcut publice planurile de urgență, în eventualitatea tot mai probabilă a prăbișirii zonei euro. După amiază, Mario Draghi, Președintele Băcnii Centrale Europene, a respins, în fața unui unui grupuscul de parlamentari europeni, intervenția BCE în sprijinul statelor blocate financiar dar a lansat, oarecum contradictoriu, ideea unui ”compact financiar”, lăsînd astfel impresia că BCE se apropie, , anevois dar inevitabil, de o intervențioe indirectă sau camuflată (audiența redusă a fost e rezultatul unei erori de programare parlamentară care a garantat o sală goală). Seara, Președintele Sarkozy a susținut un discurs de direcție la Toulon, adică tot acolo unde a întîmpinat și căderea Lehman Brothers, în 2008. Sarkozy a recurs la echivalența Euro/Europa și a cerut, cu un elan retoric pe deplin galic, un efort amplu de reconstrucție europeană. În paralel, Banca Centrală a Spaniei emitea o declarație care avertiza asupra ”agravării crizei” și deplîngea ”lipsa unui plan clar de salvare”. În sfîrșit, vineri, într-un discurs sobru, Cancelarul Merkel a refuzat încă o dată, aventurismul frivol al intervenției ”in cash” și a așezat Germania în spatele unei propuneri de schimbare a Tratatului European care vizează o Uniune Fiscală de facto și sancțiuni împotriva statelor ies din baremurile bugeetare comune. Detaliile vor fi preznetate luni, după o întîlnire cu Președintele Sarkozi. Mini-summit-ul franco-german va pregăti o poziție comună. Vineri 9 decembrie, aceast acord va deveni poziția oficială a Uniunii Europene la reuniunea Consiliului European, întrunirea de la care totată lumea așteaptă clarificarea finală: abandonul confuz sau angajamentul concret.

Piețele s-au grupat pozitiv, ca de obicei înaintea summit-urilor, și anticipează depășirea impasului. Unde sîntem și ce putem spera, în fața acestor intervenții și contraintervenții pe care le-am mai văzut, le-am mai supraevaluat și le-am uitat de cîteva ori pînă acum, sub presiunea următoarei și următoarei serii de summit-uri salvatoare?

E de crezut că de data asta, zona euro se va agăța de plută pe termen (ceva mai) lung. E de pe acum clar că, pe 9 decembrie, liderii politici vor proclama triumful cooperării europene iar piețele vor confirma. Un timp. Căci succesul nu vine e indus din afară. Zona euro va supraviețui dar asta nu pentru că spasmul religios care face din Germania un bun profesor de etică economică și un lider european absent ar fi reușit să deblocheze situația. Relansarea credinței în euro seamănă mai degrabă cu intervenția unor vecini de sistem exasperați, conduși de Federal Reserve - Banca Centrală a Statelor Unite. Operațiunea celor 6 mari Bănci Centrale în frunte cu Federal Reserve nu e o dezvoltare tehnică internă europeană, are un caracter temporar și asigură supraviețuirea creditului bancar european. Restul rămîne de făcut. Iar enormitatea acestui rest pe care Europa a reușit să îl calculeze fără să îl anuleze e a doua sursă ce spune mai clar unde sîntem: într-o fază definită de incapacitatea de răspuns a unei Europe care își stabilește astfel caracterul marginal. Criza, sau, mai degrabă acest episod al crizei, nu se încheie cu o prăbușire asurzitoare dar lasă în urmă imaginea certă a unei Europe diminuate de confuzia proiectului unionist.

Devalorizarea în bloc a Europei poate fi reperată, simbolic și practic, într-un moment anume. În ziua de 23 noiembrie 2011, ziua în care Germania nu a putut vinde decît jumătate din obligațiunile puse pe piață. A fost ziua în care mitul german protector al Europei a căzut, ziua în care piețele au conchis că Germania nu e excepția perfect credibilă într-o Europă necredibilă ci doar cea mai credibilă din participantele la declinul general. Altfel spus, un pasager cu bilet la clasa business pe Titanic. În aceași zi, Jose Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene, se pronunța fără rezerve, în fața Paralemtnului European, pentru lansarea eurobondului, pe care Barroso l-a prezentat, din motive de etichetă politică, sub numele de ” bond de stabilitate”. După cîteva ore, Cancelarul Merkel a calificat ideea drept ”extraodinar de nepotrivită” și ”neliniștitoare”. A fost, deci, ziua în care Germania s-a ridicat împotriva Comisiei Europene, reamintind cine face legea în Europa și cerînd, practic, puteri depline pentru a asigura inacțiunea comună. Pe parcurs, iluzia solidarității europene era aruncată între deșeurile retorice. În aceași zi, Austria era vizitată fără menajamente de piețe și de realitatea negativă a propriului sistem bancar. Reacția austriacă a dus la ordinul de limitare a creditului către Est, zona istorică și naturală de operațiuni bancare a Austriei, zona de profit solid garantat de condițiile puse în capul acordului de admitere a statelor Estului în UE. Decuplarea austriacă de Est nu e, încă, un fapt consumat dar vocația sciziunii europene vest-est e reafirmată. Estul rămîne acea parte neintegrabilă a spațiului european pe care vestul o tolerează în rol de pasager atîta vreme cît e pasager plătitor și o lasă în larg de îndată ce solidaritatea presupune cheltuieli.

Lăsată să comneteze lucruri serioase, ironia spune că singura reușită deplină a construcției europene e Eurovision. Posibil dar agonia proiectului european nu lasă loc de ironie. În schimb, e loc destul pentru tragedia unei lumi care a căutat să se salveze de propriul trecut prin mjloacele care duc direct spre propriul trecut. În discursul de la Toulon, Președintele Sarkozy a invocat criza economică a anilor ’30 care a deschis calea spre violența național-ideologică a secolului XX. Referința folosită de Președintele Sarkozy nu e izolată. Ministrul de Finanțe și Ministrul de Externe polonez, Cancelarul german și alți lideri europeni neliniștiți au recurs la aceași analogie. Cercul e suspect și alarmist. Căci

Marea Criză Europeană pe care o parcurgem are toate datele pentru reaprinderea incendiului clasic, mai puțin combustibilul. Inflamația naționalistă e deja vizibilă dar națiunile europene nu mai au vitalismul necesar pentru o nouă scufundare în abis. Războialele europene se duc în presă, fie că e vorba de mini-business-naționalismul britanic vizibil în campaniile presei conservatoare și eurosceptice a la The Sun (În pregătire: Statele Unite ale Franței și Germaniei), fie că e vorba de uber-tîmpenia arogantă de tip la Bild (Toată lumea vrea să ne ia banii!). În ambele cazuri, naționalismul de care se teme elita europeană e un provincialism impotent, nu un uragan revoluționar.Europa nu își mai poate permte masacrele pe care le pregătește. Criza va provoca doar războiae între caricaturiști calificați sau camuflați în editorialiști. Singurul lucru cert și incontestabil e marea declarație de incapacitate a Europei. Europa n-a reușit să ridice o generație de lieri și un programul politic ferite de comoditatea utopiei. O generație și un program în stare să reziste la iluzie, să înțeleagă realitatea și să lucreze în limitele ei.

A fost, iar nevoie, de o intervenție din afară, într-un șir de impulsuri care redresează derivele continentale ale secolului XX, începînd cu exepdițiile militare anglo-americane și Planul Marshall. Sîntem unde am mai fost. America salvează Europa de ea însăși. Neputința repetată a politicii europene a Europei e exasperantă iar Germania rămîne o problemă și la bine și la rău. Rămîne așa, în ciuda comportamentului exemplar al unei națiuni care s-a înrolat onest și energic în proiectul european. Enervarea anti-germană și noua defăimare care permite cele mai scabroase aluzii la nazismul renăscut al Germaniei sînt complet nemeritate. Germania nu e un agresor potențial și nici un aspirator de economii naționale. Dimpotrivă, statul german reunificat plătește acum pentru propria generozitate politică și, mai ales, pentru neghiobia liderilor politici europeni, în momentul reunificării. Condiționînd, atunci, reunificarea, de acceptarea monedei unice europene, liderii generației Mitterand au luat Germaniei dreptul la comportament istoric matur. Cu alte cuvinte, politicienii elitei europene au insistat să ia Germania ostatec pentru bunul mers al Europei și au declarat nul, cu această ocazie, tot procesul democrativc postbelic. Căci, a nu lăsa Germania să crască istoric în condiții normale e totuna cu a spune că am rămas în 1945, cu o Germanie irecuperabilă și incurabilă. Asta a dus direct la situația de astăzi, în care Germania e silită să fie, din nou, forța absolută a Europei, cu precizarea că acum se poate bucura de privilegiul de a plăti tot și de a încasa injuriile de rigoare. În plus, oricine are dreptul de a-l declara pe Wolfgang Shauble, Ministrul de Finanțe german, cel mai periculos om din lume.

După aproape 60 de ani de insistență, un proiect generos e transformat într-o întreprindere fără raționalitate economică. Rezultatul e criza internă europeană și concluzia istorică după care tentația utopică e incurabilă în Europa. Cu deosebirea că, acum, spre desoebire de anii ’30, situația bate bine spre ridicol: Europa e sub supraveghere germană iar Germania e sub supraveghere internațională. Nu e cel mai rău aranjament dar Germania, complet cucerită de un puseu predicator, cere Europei să se alinieze în spatele unei noi euroinițiative, imediat după ce euro-inițiativa anterioară a eșuat. Profesorii sînt aceiași, moneda și zona de salvat sînt aceleași, doar consimțămîntul trebuie să fie nou. De data asta, Germania crede într-o Uniune fiscală. Poate va fi așa. Iar dacă va fi așa, noua strucutră presupune un nou Tratat European. Cancelarul Merkel a lansat, deja, ideea. Dar cum va fi aporbat noul tratat? Prin ratificare în Parlamentele Naționale și fără consultare populară (referendum)? Tehnic, e mai simplu și chiar de dorit, însă politic, o asmenea mișcare ar duce proiectul european mult prea departe în afara legitimității democratice. Ce se va întmpla, după construcția Uniunii Fiscale, cu cele 10 state din afara zonei euro? Vom avea două Europe? E realist? Duce această dinamică în direcția bună? Sau rezultatul final va pune pe hartă o Europă fiscală unită și o sub-Europă?

Așa cum era de așteptat, supraviețuirea euro nu e poosibilă fără o formă sau alta de Uniune Fiscală. Problema e că Uniunea Fisală care va salva euro nu va fi răspunzătoare în fața unui stat european propriu zis iar această situație va face și mai evidentă atît inexistența cît și imposibilitatea unei națiuni europene democratice. Asta, în cazul în care cineva mai are timp și chef de asemenea mărunțișuri. Mai degrabă nu. Prinicipiul democratic e destul de alergat zilele acestea, cînd liderii german și francez vorbesc mult despre importanța Europei și despre caracterul esențial al euro dar nu mai ajung la sau nu mai au loc în discursuri pentru democrația europeană. Chiar unul din Părinții proiectului euro, unul din așa numițiii euromandarini, extras din elita rafinată a socialismului intelectual francez, vorbește atît de puțin despre principiul democratic încît e de crezul că viitorul european ne rezervă ceva oarecum birocratic, oarecum, franco-german și oarecum fără grija votului popular.

Un interviu insolent, plasat perfid în The Daily Telegraph, de Jaques Delors, tatăl monedei euro și Președintele Comisiei Europene între 1985 și 1995, perioada demiurgică a statului european unificat, vrea să îl decupleze pe autorul cacofoniei de rezultatele ei. Delors se distanțează de euro, în care nu recunoaște capodopera pe care o plănuise dar recunoaște greșelile altora. Cîteva din remarcile lui Delors spun tot despre mentalitatea și viziunea elitei care a asigurat dezastrul european de astăzi. Astfel, Delors admite că anglo-saxonii aveau dreptatea lor în clipa în care au argumentat că nu poți avea o Bancă Centrală Europeană fără să ai un stat european propriu zis. Însă, declară Delors, există o modalitate ”de a ocoli” această dificultate. E vorba de politici economice comune ”bazate pe cooperarea statelor membre”. Delors e, la 86 de ani, consecvent deluzional. Nu e nimic suprinzător în această miopie și cine va citi mai departe va afla și de ce. Astfel, Delors, care, ca bun socialist, se declară ,în treacăt, cucerit de un citat din Gramsci, ajunge la concluzii extrem de interesante în momentul în care înearcă un diagnostic istoric. E cazul să ne îndoim de viabilitatea Europei? Delors:

“You hear it every day. You hear it in the markets. This is reinforced by populism in certain countries. Whether we like it or not, we are part of the West, and the West could possibly lose its leadership, and it is important that we preserve the values that matter not only to Europe, but to Britain and the United States — the values that are Judeo-Christian in origin — Greek philosophy and Greek democracy and Roman law, and the Age of Enlightenment and the French Revolution.”

Da, exact, valorile iudeo-creștine dar ce caută în lista lui Delors Revoluția Franceză și chiar iluminismul (inamici militanți ai valorilor iudeo-creștine). Nu au ajuns lecțiile mustind de sînge ale revoluțiilor moderne la buna cunoaștere a lui Delors? Această aglutinare largă în care Delors așază laolaltă clasicismul și anticlasicismul, libertatea și ideea socialistă, e tipică pentru intelectul programatic european. Ea poate trece drept toleranță dar nu e decît o enormă imprecizie, o contradicție care pune bazele impasului irezolvabil de mai tîrziu. Adică, de astăzi.

Acum 20 de ani, Francis Fukuyama lansa o teză nesăbuită: sfîrșitul istoriei. Lista pronosticurilor pripite a crescut și include, după cum înțelegem acum, și presupunerea lui Francois Furet, un spirit mult superior lui Fukuyama dar și un om grăbit. Într-o carte celebră, Furet conjuga spre neființă boala europeană a utopiilor. Furet survola istoria utopiilor euopene și tot ce găsea, după dispariția oficială a comunismului, era ”Trecutul unei iluzii”. Ideile lui Furet sînt o eroare. Tocmai eroarea pe care au comis-o, generos, atîtea popoare eliberate de comunism doar pentru a intra în istoria strîmtă a post-comunismului. E greu de admis dar comunismul nu a căzut pentru că popoarele Răsritului au declarat perimată ideologia socialistă. Pentru așa ceva, era nevoie de un șir nou de revoluții burgheze. Cu excepția Poloniei, nici o națiune est-europeană nu avea cum să pună în mișcare ideile și masele care fac o revoluție. În lipsa revoluțiilor, comunismul a căzut victimă expermentului Gorbaciov și reorientării elitelor de partid, scuturate de un eșec economic, nu ideologic. Știm acum că aceași eroare e de găsit și în societățile vestului care au girat fără intervenții critice utopia europenismului pe pilot automat. Lecția secolului XX s-a consumat fără urmări. În ciuda bănuielilor lui Furet, iluziile nu au trecut. Au doar viitor.

2011-11-22T19:00:00.007+02:00

Dezvoltare sau alterare?

Distanța pe care statele ”mai europene” ale Uniunii Europene o așază între România și centru e suficentă pentru a ne asigura marginalitatea. Tot ce adăogăm prin mijloace proprii e tocmai bun pentru a ne scoate din joc. Presa continuă să ne spună că așa zisa criză euro e un episod palpitant și trecător. Nimeni nu pare să înțeleagă că episodul palpitant pe care presa îl tăvălește printre silicoane și bîrfe sub-politice e începutul unei istorii care ne va ține alături sau ne va decarta între surplusuri. Cu cît știm mai puține lucruri clare și cu cît înțelegem mai multe aiureli, sub îndrumarea unei prese intereseantă doar prin propria ignoranță, cu atît mai adîncă deruta. Riscăm să ne trezimn față în față cu ceva mare din care nu vom înțelegem nimic: viitorul. Ar trebui să știm, deja, că jocul de forțe global a scris, dintodeauna, istoria Româneiei și a multor alte state mai mari decît noi. În fond, nu e nimic de înțeles din ce sîntem astăzi, fără realinierea europeană finalizată de căderea Zidului la Berlin și fără marele șoc din 11 septembrie 2001. E, probabil, timpul să înțelegem că tratamentul mediatic rezervat publicului în Romînia nu e reflecția actualității ci o metodă de izolare. Și nu e vorba doar de marele cicluri istorice. Să vedem știrile ultimelor 72 de ore: Austria limitează împrumuturile bancare în estul Europei - Primul Ministru Birtanic recunoaște că nu poate relansa economia - așa numita supercomisie însărcinată cu identificarea mijloaceleor de reducere a deficitului bugetar american cu 1,9 trilioane dolari își recunoaște eșecul după două luni de negocieri - Franța e tot mai aproape de pierderea ratingului maxim de credit - Bundesbank prognozează o creștere economică modestă în Germania. Toate fac prima pagină în statele care au depășit psihoza locală a politicii de acvariu. Au toate aceste evoluții în avalnașă vreo importanță pentru noi? Mai mult decît atît: sînt adevărații decidenți ai evoluției noastre generale. Nu pentru că sîntem mici și la mîna cabalei financiare mondiale ci pentru că sîntem, în sfîrșit, parte a lumii și urcăm sau cădem odată cu ea. Din acest punct de vedere, figurile oligarhice care defilează pe ecrane și dictează prima pagină sînt un eșec total, o trupă de ciobani depășiți, cu banul la saltea și lăutarii la îndemînă. Povestea crizei pare extraordinar de complicată dar asta numai în discuțiile pe care specialiștii le folosesc mai ales pentru a-și premia ego-ul. În rest, povestea euro nu e nici complicată nici intransmisibilă.

Ce se întîmplă? Moneda Europeană Unică (Euro) nu face față situațiilor economice distincte și contradictorii din statele care au adoptat-o. Ca orice monedă, euro reflectă o economie, numai că, în acest caz, e vorba de 27 de economii. Admițînd, totuși, presupunerea prin care euro poate conecta 17 economii și influența alte 10, regulile rămîn în picioare. Astfel, o economie e puternică sau slabă din două motive: a) pentru că e competitivă, adică pentru că produce și exportă lucruri mai bune și mai ieftine decît alte economii și b) pentru că e e credibilă pentru cine are bani de pus la treabă și, în consecință, atrage fonduri și investiții de afară. Euro e în dificultate pentru că economiile pe care se sprijină sînt în dificultate iar banii din afară (piețele) nu au încredere în statele zonei euro (statele care au adoptat moneda euro). Cum a ajuns atît de rău, un grup de state care e totuna cu lumea bună a economiei mondiale? Cum de are probleme atît de grave un grup de state care a asigurat după 1945, prosperitatea cetățenilor săi? Mai întîi, un pic de istorie.

Ce s-a întîmplat? Istoria nu e chiar atît de încurcată , deși rămîne puțin cunoscută. Europa Occidentală a fost relansată după război de investiția în reconstrucție, de Planul Marshall care a pus la dispoziție asistență americană și de acordul națiunilor vest-eruopene care au acceptat că trebuie să găsească formula politică pentru a evita un nou război. Economiile și-au revenit și au răspîndit, după 1960, o prposperitate galopantă. Proiectul politic a făcut deasemenea pași înainte și a început să schițeze din ce în ce mai ferm ideea unei Organizații Comune Europene. Anii cei mai buni ai Europei Occidentale au construit, între 1960 și 1990, imaginea cu care lucrăm și astăzi: o lume bogată care a descoperit secretul bunăstării, o lume liberă cu democrație reală și alegeri cinstite.

Recapitulînd, faimosul success postbelic occidental s-a sprijinit pe două argumente: economie deschisă și politică democratică. Prosperitatea legendară a Europei Occidentale a dat, chiar, impresia că a pus capăt istoriei. Vremurile bune urmau să continue. La nesfîrșit. N-a fost așa.

De ce s-au încheiat vremrurile bune? Pentru că prosperitatea a început să își consume sursele. Altfel spus, bogăția extraordinară a lumii occidentale a permis apariția unui sistem generos de asistență socială. Treptat, societățile s-au obișnuit cu ideea că sînt îndreptățite la beneficii și protecție permanentă. Orele de lucru s-au redus, vîrsta de pensionare a scăzut, numărul pensionarrilor a crescut odată cu longevitatea populației. Statele occidentale au menținut linia încurajată de prosperitate și au plătit tot mai mult pentru un sistem de asigurări tot mai vast și mai costisitor. Anglia, de pildă, discută de cîteva săptămîni o idee revoluționară: plafonarea sumelor de asistență socială la 2000 de lire (2300 euro) neimpozabile pe lună. Propunerea a fost întîmpniată cu sfîntă indignare de figuri publice și specialiști care și-au pierdut, în mod evident, mințile. Cert e că întreținerea societății a devenit cea mai importantă problemă politică a lumii occidentale. Societățile au devenit dependente de un nivel de viață și protecție extrem de scump iar guvernele au devenit mașini de furnizat asistență și beneficii. Viața politică a fost înghițită de o agendă cu un singur punct: garanțiile de bunăstare și asistență. În consecință, alegerile s-au transformat, cu totul sau parțial, în licitații: alegătorii ascultă ofertele și decid. Însă de oferit, toate partidele și toți politicienii sînt obligați să ofere ceva. Atît stînga cît și dreapta au înțeles că pot guverna numai și numai dacă fac una și aceași politică internă, adică dacă plătesc alegătorilor ce e necesar și chiar mai mult. Competiția pentru satisfacerea unui electorat tot mai pretențios a împins guvernele la împrumuturi. Costurile tot mai mari ale beneficiilor, pensiiilor și asigurărilor de tot felul au fost acoperite din împrumuturi interne sau de pe piața internațională de credit. Băncile au dat, guvernele s-au îndatorat.

Un factor de presiune în plus a apărut în anii ’70, forțat de propaganda și acțiunile politico-militare ale regimului comunist sovietic. Propaganda sovietică, amplificată gentil de intelectuali occidentali, a răspîndit mitul vieții perfect protejate în comunism, unde spitalele și școlile sînt gratuite iar locuințele sînt subvenționate de stat. Guvernele occidentale au înțeles că pot para acest soi de minciuni atractive asigurînd un nivel foarte înalt de asistență socială. A doua problemă a venit odată cu desfășurările militare sovietice care au plasat o centură nucleară în jurul Europei de Vest și au încercat să preia controlul politic, sprijinite de o enormă campanie pacifistă, de simpatia socialiștilor din cîteva state occidentale, în primul rînd Germania, și de mase de tineri protestatari spălați de creier în universități și medii de informare stîngiste. Între 1975 și 1985, Europa de Vest a fost la un pas de absorbția în sfera de influență sovietică. Marea criză ideologică a acelor ani a rămas neînțeleasă sau a fost uitată, sub influența unei stîngi care trebuia să își acopere neapărat eșecul. Însă pericolul a fost cu adevărat terminal, nu mai puțin terminal decît criza pe care o numim astăzi criza euro. Proiectul a eșuat. A doua apriție americană, de data asta cu sisteme anti-rachetă, a blocat factorul de șantaj sovietic. Însă o parte însemantă a tineretului, intelectualilor, mediilor de informare și a argumenteleor morale erau pierdute. După, economie și politică, rolul jucat în istoria posbelică de cultură și educație era fixat. Pentru guvernele occidentale, recursul la acomodarea ideilor pro-socialiste și execesul de asistență erau inevitabile. Operațiunea a fost ușurată de experiența continuă a sistemelor de stat care spunea că, într-un fel sau altul, îndatorarea nu contează și că datoriile pot fi plătite cu alte datorii care se ”rostogolesc” pe veci. Dacă așa arată viața bună, atuci viața bună presupune datorii. Cum datoriile nu presupun nici un necaz, viața bună poate continua. La nesfîrșit. N-a fost așa.

De ce început criza și cine e de vină? Acumularea datoriilor nu e automat un delict și nu e neapărat o practică financiară negativă. Persoanele, societățile, companiile și statele pot trăi și lucra pe datorie mult timp, fără ca asta să fie o situație nesănătoasă. Fără credit sigur, comapniile nu pot trece mult peste nivelul unui tutngerii. Problemele și crizele încep abia din momentul în care cei care adună datorii dau semne că nu mai au cum să plătească. Cu alte cuvinte, datoriile devin o problemă atunci cînd datornicii au trecut de nivelul recuperabil al îndatorării iar cei ce au dat credite au percepția că datornicii sînt în mare dificultate. Însă criza propriu zisă mai are nevoie de ceva sau de cineva care descoperă, anunță sau dovedește cum stau lucrurile. Abia atunci se dezlănțuie criza care aleargă de la un datornic la altul, alergată din urmă de creditori care își vor banii înapoi sau pun capăt împrumuturilor. Asta s-a întîmplat în Statele Unite, unde muntele de credite fără acoperire acordate de bănci care știau că fac o porcărie și luate cu amîndouă mîinile de oameni care știau că n-au cum plăti s-a prăbușit pe 15 septembrie 2008, odată cu falimentul Lehman Brothers. Criza a traversat oceanul, unde a fost tratată mai întîi în derîdere. În fond, criza părea să fi sosit doar pentru a demonstra că sistemul european e mult mai sănătos și mai moral decît sălbăticia financiară americană. Iluzia a durat cîteva luni și a prilejuit o serie de declarații politice și editoriale de neuitat, privitoare la inferioritatea sistemului american și la înțelepciunea umanitară a Europei. Ce aflăm de atunci încoace e că Europa a pregătit terenul pentru o criză mult mai amplă.

Ultimii 30-40 de ani de îndatorare a statelor europene au adus nivelul datoriilor în preajma barierei de 100% din PIB. Altfel spus, statele europene sînt sufocate sau aproape sufocate de datorii pe care nu le mai pot răsturna punînd în balanță propria capacitate de producție. Ceea ce promite sau e totuna cu permanentizarea incapacității de plată. Cu insolvența. Din acest motiv, criza pe care o avem sub ochi e, deocamdată, o criză a bond-urilor, mai precis o fugă de acele instrumente (bond) prin care guvernele iau împrumuturi pe care promit să le plătească la diverse termene. Piețele nu mai cred în promisiunile guvernelor și vînd bond-urile pe care le dețin. În același timp, dobînda la împrumuturile căutate de guverene crește pînă cînd devine egală cu un refuz de împrumut (7% e,în genere, nivelul critic). Ceea ce nu e deloc util sau recomandabil pentru statele în cauză. Neîncrederea piețelor e corozivă, contagioasă și, pînă la urmă, învingătoare. În ciuda izbucnirii cancelarului Angela Merkel care declara, anul trecut, că a venit vremea să se vadă cine e șef, nu e nimic de aflat. Pentru a cita o zicere faimoasă a fostului Premier britanic Margaret Thatcher: " Nu poți bate piețele!" În acest punct, ceva trebuie lămurit.

Ce sînt piețele? În nici un caz, caricatura creionată de marxism sau dușmanul detestat de guvernele în dificultate. Piețele nu sînt o persoană, un grup de persoane, o companbie sau un grup de companii. Piețele sînt un regulator, adică o medie vie între interesele celor ce plasează bani și ale celor ce primesc bani. Iar banii care curtează sau fug de client nu sînt ai cutărui magnat ci vin din suma fondurilor plasate pe piață de companii, fonduri de pensii, fonduri de investiții, fonduri de asigurări, oameni cu bani și oameni cu ceva bani. Funcțional vorbind, piețele sînt o expresie a vieții economice în care se oglindesc puterea și dorințele societăților. Dealtfel, e greu de înțeles de ce piețele nu sînt așezate în rîndul acelor forțe care dau la un loc "societatea civilă". Mai departe, e la fel de ciudat și impropriu ca întreg conceptul de societate civilă să rămînă închis și limitat la agenda intelectual-etică a elitelor educate (umanist). Și banii fac parte din societăți. Și oamenii de finanțe sînt cetățeni cu un interes aparte în stabilitatea democratică. Bursele detestă societățile nedemocratice, pentru că banii nu circulă cu adevărat decît în condiții de libertate economică și politică. Piețele sînt, nu mai puțin decît organizațiile civile, o instanță critică. Numai că adevărul apărat de piețe e mult mai neplăcut sau mult mai plăcut (în funcție de ușurința creditului) decît agenda civilă generală. Piețele fac bilanțuri și, deseori, aceste bilanțuri ajung în mîna guverneleor sau a societăților sub forma unui certificat care atestă cancerul. Nu e plăcut dar e adevărat. Regimurile economice cad sau mor pe mîna lor dar nu au obiceiul să o rcunoască de capul lor. Știrea e adusă de piețe care au, din acest punct de vedere, capacitatea de intervenție și rezistență revoluționată pe care au avut-o disidenții în statele comuniste, înainte de 1989. Însă piețele nu au nimic eroic sau romantic. Viața lor e un șir stresant și plictisitor de indicatori infiniți și instabili. Furia guvernelor în fața trader-ilor nu e altceva decît frustrarea planificării idealiste și a iluziilor politice în fața realității concrete și rebele. Evident piețele au putere dar nu au toată puterea. Piețele pot fi limitate, închise sau izgonite. Însă asemenea măsuri nu rezolvă nimic. Închiderea burselor nu aduce dispariția pulsului economic și nu evită valorizarea sau devalorizarea sistemelor economice. Comuniștii au lucrat fără piețe și au navigat, pe pilot automat și orb, pînă s-au izbit de falimentul economic total. Acum, revolta calomnioasă a militanților de stradă și a guvernelor în criză nu e cu nimic mai înțelepată. Demonizarea piețelor e demonizarea adevărului. Cineva poate dsparge toate olglinzile lumii dar asta nu îl va face mai frumos. Problema nu sînt piețele plasate în rol de țap ispășitor ci sistemele economice blocate de datorii nereturnabile. Economiile și-au pierdut profilul activ și, odată cu asta, productivitatea. În acest punct, conjugarea economică adusă de euro a pus laolaltă un lanț de economii tatarate și cîteva economii tefere, declarîndu-le egale și compatibile. Operația a încurajat contagiunea și a provocat involuntar iluzii, pentru ca, apoi, să inivte inevitabil bilanțul.

Ce rol a jucat euro? Scăderea productivității muncii a cimentat perspectiva declinului dar elemental mortal a fost, probabil, fixat de chiar instituția pe care guvernele încearcă acum din răsputeri să o salveze: moneda euro. Căci, în 1992, odată cu lansarea monedei euro și, apoi, odată cu cooptarea progresivă, a 17 state, economia europeană a fost aliniată la aceleași criterii. Atît economiile cu tradiție cît și economiile improvizate, atît economiile cu forță de muncă eficientă cît și economiile lucrate de talent, zeflemea și evaziune au intrat în aceași oală. Euro a devenit temenul de referință și consecințele au început să curgă: economiile slabe au devenit și mai slabe pentru că au fost surclasate de puterea de export a economiilor tari; creditul a devenit accesibil pentru toți la cea mai bună rată, rata rezervată pînă atunci doar Germaniei. Guvernele economiilor slabe au răspuns angajînd frenetic datorii sub acoperirea dobînzilor mici acordate de piețe covninse că Germania garantează tot ce e mișcare de credit în zona euro. Ca de atîtea ori în istoria politică și economică occidentală, un proiect generos dar insuficient pregătit s-a transformat într-o cursă. Cu euro transformat în armă de sinucidere economică, guvernele au intrat pe un drum fără întoarcere. Tulburarea americană sosită de peste ocean a dat foc rafinăriei și criza euro a devenit criză a zonei euro. Sînt băncile vinovate? Evident, politica de credit a trecut în mod repetat în teritoriul rezervat nesăbuinței. Ideea după care un număr de bănci au prărădit viața Occidentului e foarte populară și a fost încurajată de guvernele care se știu vinovate. O bancă își poate ruina depunătorii. Pînă acum criza are de toate, mai puțin cozi de depunători care și-au pierdut banii și vin să se răfuiască, la fața locului, cu bestiile capitaliste. Băncile au acordat credit dar asta e menirea lor. L-au acordat, uneori, cu rele intenții dar asta nu înseamnă că au reușit să provoace o criză globală. Un guvern sau un grup de guverne care întrețin sau mituiesc zeci de miliaone de oameni sînt mult mai pregătite să facă rău la nivel mare. Omul de rind are și el partea lui de vină, pentru că a pariat pe o Nirvana financiară de o nesimțire vecină cu prostia. Mai precis, prea mulți oameni au conchis că pot păcăli prezentul și viiitorul, familia de astăzi și nepoții de mîiine, făcînd datorii fără să-și pună problema plății. De aici, plasmele noi din case pe credit în care zumzăie adolescenți-studenți la facultăți de produs șomeri. Criza e o coproducție. Ideea cu băncile e un deșeu conspirativ. Criza de care vorbim mai bine sau mai rău de trei ani a devenit, treptat, o permanență un mod de viață. Noul mod de viață al societăților care trebuie să se resemeneze cu perioade nedefinite de austeritate, al burselor care mențin o stare febrilă permanentă, al instituțiilor politice confiscate de probleme economice și obligate la adminstrația mereu în pierdere a declinului. Am trecut, adică, de faza în care criza părea remediabilă și am intrat într-o perioadă de acomodare fără final. La rîndul lor, cauzele acestor mutații au trecut de la ipoteza inițială care trimitea la un sector sau la altul al vieții economice finite, la bănuieli care descriu tot mai întemeiat o problemă de natură generală: o criză de civilizație.

Ce fel de criză a început? Declinul economic, politic și cultural nu e niciodată o coincidență inocentă. E o sinteză negativă care anunță și denunță probleme acumulate de mai multe generații istorice. Faimoasele, mult căutatele și îndelung discutatele cauze ale crizei țin de ceva mai adînc decît de impasul sistemelor politice, economiei și educației. Ceva care le cuprinde și le determină fără să fie nici una din ele, deși se expirmă prin fiecare din ele. În fond, toată lumea are dreptate: criza a fost provocată de bănci, de guverne, de societăți, de capitalism, de socialism, de statul asistențial, de euro, de Grecia, de Italia, de Spania, de Irlanda, de subrpime mortgages și, cît de curînd, de tehnocrați, de Franța și de Germania. Aici e adevărul, în acest șir fără de șir, la care trebuie adăogată chelnerița din Reykjavik-Islanda care își amintește că, acum trei ani, "în vremurile bune", obișnuia să plece în week-end, la Milano, pentru shopping. Sau primăria din Vallejo-California care a ajuns să cheltuiască 80% din buget pe salariile, primele și pensiile pompierilor, polițiștilor și funcționarilor. De o bună bucată de vreme, îndeajuns de bună pentru a transforma moravurile personale, în comportament social și pe acesta în nebunie colectivă, oamenii, guvernele, băncile, sindicatele au luat-o, pur și simplu, razna. Pofta de cheltuială și dispariția limitelor, încrederea nelimitată într-un paradis în care toată lumea cheltuie și nimeni nu e dator, s-au acumulat neobosit și au dat, la capătul dinspre economie, un munte de datorii. La celălalt capăt, stă, însă, un impas existențial, o oboseală pretențioasă pe care statele și societățile o respiră fără să o fi programat.

Ce se poate face? În aparență, răspunsul e întoarcerea la virtute. Doar în aparență. Virtutea pe care Germania o invocă și o recomandă lumii din afară, fără comentarii și abateri e, însă, o propunere atrăgătoare și periculoasă. La suprafață, virtutea de model german înseamnă austeritate totală, disciplină fiscală și de-naționalizarea deciziei politice (cu tendința de guvernare tehnocratică, așa cum se vede în Italia și Grecia, unde doi reprezentanți ai euro-tehnocrației care a creat dilemele economice actuale au fost chemați să rezolve problema). În adîncime, acest impuls spre regzularizare, disciplină și bune moravuri economice e cu totul altceva: un transfer sau un export de civilizație. De la un capăt la altul al Europei economice, politice și sociale, toată lumea urmează să se germanizeze exemplar. E o abordare curioasă pentru o țară care a pariat și pariază pe imposibilitatea exportului de democrație occidentală în Afganistan și în Iraq.

Efortul german e o formă de rigoare detestabilă penru societăți cu o tradiție mult mai laxă a muncii. Însă, deși detestabilă, presiunea germană vizează problema de fond: creșterea. Sănătatea pe care o recomandă rețeta geramnă e menită să permită relansarea economică și să pună capăt blocajului care a abolit creșterea economică. Criza cu care rețeta germană luptă într-o formulă de cult rigorist e o criză de dezvoltare. În lipsa creșterii economice, economiile patinează spre stagnare și această direcție a devenit, între timp, un curent isoric, încetînd să mai fie un accident de parcurs. După cîteva sezoane dure de austeritate, guvernele încep să înțeleagă că pasul doi e mult mai important. Constrîngerile și restrîngerile trebuie urmate de expansiune. Altfel, economiile și societățile rămîn în contracție și se sufocă sub propria cumpătare. Problema creșterii e problema centrală a civilizației economice occidentale și tot ea rămîne cea mai prost înțeleasă răscruce cognitivă a zilelor noastre. Nu e nimic întîmplător în această incapacitatre alarmantă. O falangă de presiune anti-dezvoltae domină agenda publică, agitată și înarmată teoretic de prostia ecologistă. Recomandările care cer somn și retragere sînt drapate în cele mai nobil umanitarism. Pe de o parte, o clasă de mijloc decimată de scădere demografică e parlizată de temeri, și-a pierdut capacitatea de inițiativă și cere, fără încetare, să fie pensionată sau, mai curînd. lăsată la vatră cu beneficiile pe care le visa în anii '60. Pe de altă parte, un lobby ecologic global și hiperactiv domină agenda publică, controlează moral guverne care închid în serie industrii nucleare naționale și promovează proiecte alternative aberante care nu produc nimic și costă enorm. Cu alte cuvinte, problema creșterii e blocată de o contra-cultură utopică și evazionistă care se întoarce împotriva celor ce au generat-o prin degradarea sistemelor de educație europene, începînd din anii '60.. E un reflex tipic pentru pesimismul adînc emanat de societăți care nu mai cred în ele însele pentru că se tem de realitate și pentru că, paradoxal la apostolii oragnicității, și-au pierdut puterea de a produce viață, reținînd doar pasiunea pentru egoismul feroce al lui acum și al nostru.

Sursele creșterii sînt greu de găsit și de resuscitat. Între ele, educația e crucială dar revenirea la sisteme de valori educaționale alerte cere timp și dă rezultate abia după o generație sau mai multe. Cu toate astea, relansarea educației înseamnă creștere și soluția trebuie încercată cu orice preț.

Istoria e încă o dată ironică: Germania crede în revanșa virtuții și, mînată de memoria catastrofei inflaționiste care a distrus moneda Marca în anii '20, e decisă să salveze Europa. Dar prea multă virtute înseamnă viciu. Germania riscă să distrugă Europa, chiar în timp ce îi impune un regim sănătos de viață. Exporturile de civlizație sînt o idee discutabilă și un produs complet imprevizibil. Utopia e la un pas. Germania vrea să purifice Europa. Cu cele mai bune intenții. Altfel decît a mai încercat. De data asta, economic. Șansa de succes există dar e mică și presupune o flexibilitate pe care rigiditatea euro nu o permite. Uniunea monetară europeană nu e un eșec total ci un eșec de adecvare locală. Statele și societățile incompatibile cu rigorile euro există - acum o știm - iar asta ar trebui să ducă mai departe la eliberaea celor ce nu pot face față. Germania știe, însă, că așa ceva pune în pericol trei fundamente simultan: moneda euro, Uniunea Europeană și complexul industrial-exportator german. Prin urmare, eliberarea inadaptaților nu va fi îngăduită de Germania. În lispa aprobării politice, faptele ar putea lua singure decizia dar atunci va fi prea tîrziu. Singura variantă de lucru rămîne, așa cum o cer în cor piețele și statele de tradiție economică diferită, dedogmatizarea monetară a Germaniei - adaptarea resemnată la situația reală și desprinderea din utopia unei Europe regularizate german. Altfel spus, participarea la subvenționarea parțială și temporară a subperofmanței din periferia europeană. Discuțiile tăinuite sau publice despre noua supremație germană și colonialismul economic pus la lucru în locul ocupației militare sînt o absurditate. Germania nu e vechea Germanie așa cum nici una din puterile europene nu mai e totuna cu fostele mari puteri europene.

Și mai departe? Ceva se poate presupune, de pe acum, cu condiția să recapitulăm, fără prejudecăți, trecutul. Singura Uniune multinațională care a rezistat succesiunii istorice a fost opera Romei. Opinia curentă reține doar drumurile și legile dar omite forța militară care a ținut laolaltă Uniunea (imperială). Transferul de civilizație greco-latină a reușit tocmai în baza decalajului de civilizație. Lumea se împărțea, simplu, în romani și barbari. În plus, complicațiile etice tîrzii ale Occidentului nu însoțeau, încă, acțiunea politico-militară și, în aceste condiții, forța a lucrat fără rețineri. Nu ne mai putem permite acest lux brutal. Etica occidentului s-a responsabilizat sub presiunea creștinismului (chiar dacă are impresia că s-a eliberat, între timp). Globalizarea a făcut restul. În ciuda decalajelor de performanță, omogenizarea tehnologică și accesul la informație au scos din realitate adversarul primitiv. Adevărat, violența persistă dar babarii au dispărut. E suficient și pentru coexistență și pentru alterare.

2011-11-22T02:42:00.000+02:00

Altceva?

Așadar, suspendatul e, iar, suspendabil. O reacție grăbită ar nota că PSD e un colecționar pasionat de referendumuri pierdute. Onestitatea demersului PSD reclamă, însă, o intepretare onestă. Da, de data asta, inițitativa de suspendare a Președintelui Băsescu e întemieată. De ce? Mai important e pentru cine. Neîndoios, pentru cei ce doresc aplicarea formulei Andronescu în Universități care ar admite de-a valma studenți cu și fără Bacalaureat. Apoi, pentru cei ce pregăresc un deficit bugetar de tip Ponta și acordă salariaților șansa de a acoperi golul din impozitele prăvălite asupra salariilor mărite cu o zi înainte. Între toate aceste proiecte și realitate nu se mai află decît un obstacol: Președintele Băsescu. Prin urmare, obstacolul trebuie înlăturat.

Dincolo de mărunțișurile de mai sus, un lucru e cert. Procesul de maturizare al cuplului Ponta-Antonescu e dinamic, merge mai departe și n-are sfîrșit. O imaturitate mai îngăduitoare l-ar fi ajutat pe Ponta să înțeleagă, la timp, că un partid care nu dă doi bani pe voința populară exprimată în referendumul pentru restruructurarea Parlanmentuilui nu poate cere alegătorilor să se încolonreze pentru un alt referndum, cu excepția situațeoieiîn care tema e suspendarea imaturității lui Ponta. Fiinde o chestiune de bun simț, problema e inaccesibilă pentru USL. În consecință, Ponta și subordonații din grupul Antonescu-Voiculescu rămîn cu imaginea unei asociații politice de amatori care încurajază referendumuri dar le acceptă numai pe cele care aduc rezultatul dorit. Iubirea de agitație populară și disprețul pentru alegători sînt, ca întotdeauna, intacte la socialiști.

Din declarațiile ceva mai muncite ale lui Ponta și Antonescu, se înțelege că Președintele Băsescu e de suspendat penru că a declarat imposibilă indexarea pensiilor și aplicarea hotărîrilor judecătorești care fixează salarii. Ce propune USL? Propune să înțelegem mai bine programul economic al guvernării Ponta. În centru nu e respectarea Constituțieim cum s-ar putea înțelege din inițiativa de suspendare ediția II. În centru e o incompetență economică sinucigașă în condițiile crizei. Președintele spune că nu sînt bani pentru indexare. USL știe că sînt. E vorba de banii pe care Guvernul ar urma să îi cheltuiască fără să-i aibă. În traducere, inflație. Inflația care va înghiți pe nerăsuflate biata indexare. Operațiunea cere neapărat prezența USL la guvernare, inclusiv controlul asupra acelor mașini minunate care tipăresc bancnote atît cît cred de cuvință economiștii Ponta, Antonescu și Voiculescu.

A doua obiecție USL cere respectarea hotărîrilor judecăorești care măresc salarii. Astam în numele Constituției pe care hotărările judecătorești în cauză o fac franjuri, transformînd puterea judecătorească în putere executivă. Mai clar, judecători care dictează salarii și modifică, deci, Bugetul de Stat nu s-au pomenit înainte de Ponta și Antonescu. Tot ce se poate spera e că, de undeva, vor răsări și decizii judecătorești care impun maturizarea celor doi gînditori politici.

Conform ultimelor relatări, echipa care pregătește suspendarea pe partea PSD va intra în teren în componența: Șova, Iordache,Chelaru, Greblă. Echipa PNL va conta pe serviciile actorului Mircea Diaconu, recent pus sub cercetare la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție. USL contează pe renumita aplecare românească spre umor dar ignoră iritarea la fel de românească în fața glumelor proaste. Obsesia Băsescu a fost și e singura propunere politică PSD-USL. În vremuri îngăduitoare, fixația anti-Băsescu privește doar pacientul, În vremuri de mare solicitare națională, politica maniacală devine un pericol pentru toată lumea. Ponta și Antonescu se plîng, din nou, că nu-l pot suferi pe Băsescu. Bun. Altceva?

2011-11-20T22:46:00.000+02:00

Mai multă Europă pentru mai puțini europeni

Pînă pe 31 decembrie 2013, guvernele statelor membre ale Uniunii Europene au dreptul legal de a bloca sau nu accesul românilor și bulgarilor care vor să muncească într-un stat membru sau altul. Numai guvernul Olandei are, în plus, obligația de a se face de rîs, tîrîndu-se zinic la picioarele partidului extremist condus de Geert Wilders, omul care ține executivul conectat la tubul de oxigen. Exercițiile la sol ale guvernului olandez rămîn, la rîndul lor, un drept, atîta vreme cît liderii politici insistă să-și convingă electoratul că șantajul e de preferat vechii democrații olandeze. Însă, din momentul în care deciziile luate de guvernul olandez fac sau refac viața unui mare număr de oameni care n-au onoarea de a fi olandezi, lucrurile se schimbă. Guvernul olandez n-a fost ales de români care își doresc răul și nici nu are împuternicirea de a folosi legislația europeană pentru a-i pregăti calmante lui Wilders.

Recenta decizie prin care guvernul olandez a anunțat prelungirea cu încă doi ani a restricțiilor pentru români și bulgari are acoperire legală. Însă în spatele acestui paravan juridic se ascunde o minciună profundă. Ministrul olandez al muncii a invocat, desigur, situația gravă provocată de criză în Olanda. Sau măcar asta era obligat să facă. Legea (Tratatul de Aderare din 2005) spune clar că un stat membru poate limita accesul forței de muncă din alt stat membru doar în situația în care e confruntat cu ”serious disturbances of its labour market”. Nu e cazul. Olanda pozează, destul de arrogant, din centrul centrului zonei euro, alături de Germania, Austria și Finlanda, cu gîndul la o posibilă evadare într-un club exclusiv, rupt de ceilalți membri ai zonei euro. Nu există nici o ”serious disturbance” pe piața muncii olandeză. Există, în schimb, o very ”serious disturbance” în sistemul politic olandez. De aici vin toate gesturile de mare ținută ale guvernului olandez în fața României și Bulgariei, două state UE transformate în parc de distracții pentru Wilders și asociații. E, dealtfel, foarte comod. Olanda lui Wilders nu are curajul să răspundă unei imigrații afro-arabe înșurubată agresiv și definitiv, așa că preferă să facă unui grup aproape neînsemnat ce nu-și permite să facă grupului care creează majoritatea problemelor. Reacția Ministerului de Externe Român a fost exactă și decentă. Șicanele mizere și repetate ale guvernului olandez merită și alt tip considerații.

Datele oficiale spun că românii și bulgarii vin în Europa de Vest, pentru a munci, nu pentru a se abona la asistență socială. Rata șomajului la românii aflați în state membre UE e de 4 ori mai mică decît rata șomajului la cetățeni sosiți din afara UE. Datele pot fi consultate în Raportul prezentat pe 11 noiembrie de Comisia Europană pentru informarea Consiliului European. Guvernul olandez a găsit că nu merită să arunce o privire, mai ales că datele Raportului nu îi convin.

Situația certificată de Raport dovdește două lucruri: 1) muncitorii români și bulgari au o influență pozitivă asupra piețelor vest europene și 2) autoritățile olandeze sînt interesate de piața muncii doar în măsura în care au pus la șmotru legislația europeană, în folosul unui populism rudimentar și mincinos. Demonstrația e de găsit în Raportul prezentat de Comisia Europeană.

Prima observație documentată de Raport spulberă mitul avalanșei româno-bulgare care va mătura superbele diguri naturale și morale olandeze. Politicienii olandezi fac trafic cu basme electorale. Românii nu sînt pe drum, din simplu mortiv că sînt deja la destinație. În 2006, 1,5 milioane de români eau deja așezați în statele membre UE. În 2009, numărul lor a crescut la 2,9 milioane. Mai mult nu e de unde. România pierde, deja, 3,1% din forța internă de muncă dar asta nu spune tot. Românii care lucrează în occident sînt în proprție de 85% la vîrsta muncii active. În societățile gazdă populația la vîrsta muncii active atinge doar 67%. Grupurile românești și bulgărești sînt dominate de tineri sub 35 de ani care dau 65% din total. În țările gazdă, ponderea tinerilor sub 35 de ani a scăzut la 34%. Portretul grupurilor românești și bulgărești care pleacă la muncă devine, astfel, mai clar. E vorba de mini-societăți tinere, active și foarte adaptabile care sosesc în societăți cu date opuse. Românii și bulgarii nu au, deci, cum să disloce grurpuri rivale. În mod evident, noii veniți acoperă un gol.

Văzută astfel, problema stă în lașitatea politicienilor care cîștigă voturi refuzînd intrarea unui contingent extrem de productiv în societăți care nu mai au agilitate productivă, mai ales pentru zona inferioară a pieței muncii. Această operație irațională din punct de vedere economic aduce suscces politic dar trebuie susținută de o demagogie sistematică. E exact ce face guvernul olanez care introduce practic extremismul în sfera oficială europeană, cerînd alegătorilor patos pentru aberații.

Românii și bulgarii care trăiesc și muncesc în alte state UE dau 0,6% din populația Uniunii. Puțin, mult prea puțin pentru neliniștea oficială olandeză. Cît produce, însă, modestul 0,6%? Aici e supriza pe care olandezii au grijă să o ascundă. Acest grupuscul neglijabil de 0,6% din poluația Uniunii e răspunzător pentru o creștere de 0,2% a PIB-ul agregat al UE. E puțin? Să vedem mai departe. În cele 15 state UE care admit muncitori români și bulgari, creșterea PIB e de 0,4%. Și mai interesant, în Italia și Spania, țările cu cel mai mare număr de români pe piața muncii, contrbuția la PIB ajunge la 1,3%, respectiv 1,7%. Cifre plicticoase dar nu tocmai mărunte pentru economii care și-ar da patrimoniul pentru un procent de creștere în plus. E clar: forța de muncă importată din România și Bulgaria nu e o povară. Presupunerea avîntată după care românii și bulgarii încarcă sistemul de asistență socială și trag salariile în jos e o altă fantezie pe care faptele și, odată cu ele, Raprotul Comisiei o resping. Concluzia Raportului: presiunea noilor veniți asupra șomajului și salariilor e nulă. În schimb, restricțiile impuse, de pildă în Olanda, vor împinge forța de mucă din România și Bulgaria pe piața neagră și vor reuși astfel să îi scutească pe olandezi de o parte din veniturile la buget.

Ce rămîne din decizia guvernului olandez? O mare deziluzie. Nu există nici un argument economic în favoarea restricțiilor impuse de Olanda pe baza considerentelor economice. Ce a fost de înțeles în cazul Spaniei care a recurs disperată, pe 11 august, la cererea de restrîngere e complet lipsit de onsetitate în cazul Olandei. De onestitate dar nu de continuitate. În fond, obstrucția încăpățînată în dosarul Schengen vine din același gen de falsificare provincială pe care Olanda o practică, mai nou, în dauna deschiderii cu care elita olandeză dădea altă dată direcția libertății europene. Nu sîntem admisibili în Schengen pentru că Olanda a decis să se opună pe bază de corupție, acolo unde legea europeană spune că decid criteriile de securitate tehnică la frontiere. Cu aceași logică, Olanda a decis că trebuie să blocheze dreptul funamental la muncă în UE, tocmai pentru că românii și bulgarii sînt gata să vină și să lucreze spre binele societăților gazdă. Sau vrea guvernul olanez să ne convingă că zeci și sute de mii de tineri olandezi ard de nerăbdare să își desăvîrșească studiile universitare devenind zidari, îngrijitori de bătrîni sau personal de hotel și restaurant? Posibil, dat fiind faptul că românii vin dintr-o țară coruptă iar tineretul oalndez nu rabdă așa ceva.

Pe vremea cînd România era condusă de un guvern sprijinit de extremiștii dreptei din PRM și ai stîngii din PSM, eram o jignire pentru buna cuvință democratică a Europei. Acum, degradarea guvernului olandez în fața extremiștilor lui Wilders trece drept pragmatism. România e, evident, o țară coruptă dar ar fi mai bine ca acuzația și blocajul care decurge din ea să nu mai fie susținute programtic de un guvern care funcționează pe bază de corupție politică. Ipocrizia olandează poate salva, un timp, un guvern. În același timp, atitudinea olandeză va garanta discreditarea adîncă a valorilor europene pe care, altfel, olandezii se simt îndreptățiți să le predice, în calitate de nație mai europeană decît restul. Pînă la urmă interacțiunea estului de mîna a doua cu inteligentul vest arată, pe piața muncii, în felul următor: Olanda are tot dreptul să fie primul investituor în România și să facă negoț strașnic de la un cap la altul al țării pe care o disprețuiește pentru corupție. Foarte bine. Negoțul e bun. Problema e că după atîta atenție europeană, bilanțul e îngrijorător: muncitorii români au primit dreptul de a fi concediați acasă de Nokia și refuzați în afară de Olanda. Excelent. Mai multă Europă, pentru mai puțini europeni!

2011-11-09T21:08:00.001+02:00

Chiar important pentru România

Maturizarea lui Victor Ponta s-a izbit, din nou, de presupusul ei beneficiar. Liderul PSD s-a aventurat imprudent, adică însoțit doar de de propria capacitate de judecată, într-o zonă importantă și s-a întors de acolo învins. Ponta a încercat să explice public de unde vine criza financiară. Autorul se crede cel puțin la fel de important ca explicațiile autorului. De aici, precizarea modestă și nerăbdătoare, după care, în cazul în care USL cîștigă alegerile, gîndirea economică a lui Ponta devine ”chiar importantă pentru România”. Din nefericire,connvingerile și argumentele lui Ponta se restrîng la paranoia anticapitalistă și îl recomandă pe liderul PSD mai degrabă pentru șefia gherilelor marxiste FARC din Columbia, decît pentru răspunderea de Prim Ministru al României.

Astfel, Ponta știe că actuala criză nu are nici o legătură cu guvernele și cu adminstrațiile publice. Nu. Criza a fost declanșată de ”lăcomia nestăpînită a băncilor și speculanților din lumea marii finanțe”. De unde știe Ponta cine e vinovatul? Numai Lenin și mentorii marxiști ai fostului viitor Prim Ministru român o pot spune. În sistemul de gîndire pontist, crima s-a produs în felul următor: cabala capitalistă a tras lumea pe sfoară și a pierdut banii palnetei, ca la poker. Între timp, guvernele și administrațiile publice au stat cuminți cum le știm și s-au uitat neputincioase. Dr. Ponta nu ne spune: de ce sînt, atunci, datoriile care strivesc Europa, datorii ”suverane”? Nu pentru că au fost angajate de autoritatea de stat, adică de guvernele naționale, fie ele de dreapta sau de stînga? Și de ce s-au pus pe împrumuturi guvernele? Nu cumva pentru a plăti cheltuielile sociale, salariile, pensiile și rețeaua de beneficii pe care taxele și impozitele nu le mai puteau acoperi? Și cum se numește doctrina politică și administrativă care recomandă asistarea populației, descurajarea autonomiei individuale și transformarea cetățeanului într-o pîlnie care înghite beneficii? Nu cumva, socialism?

Victor Ponta nu știe și nici nu vrea să știți cum stau lucrurile. Pe scurt, e ”chiar important pentru România” să înțelegem că Europa plătește, acum, zeci de ani de politică socialistă implicită sau explicită. Criza e triumful Ideii Socialiste. Statele și nu băncile au trecut la politica de mituire sau întreținere a electoratelor și a societăților. Statele au cerut banii, băncile i-au dat, societățile s-au îndatorat. Bunul Ponta ia, desigur, apărarea omului simplu, complet străin de mîrșăviile ”elitei europene politice și financiare”. E corect - zice Ponta, acest Iancu Jianu Keynes al economiei mondiale - ca omul de rînd să plătească pentru aceste ticăloșii, cînd nimeni nu a beneficiat de profiturile astronomice ale capitaliștilor din cabală? Bună întrebare! Uite, una și mai bună: dar pensionarea la 50 de ani, săptămîna de lucru de 34 de ore, sindicalizarea și subvențiile pînă-n grindă sînt corecte?

Tînărul Ponta e mai bătrîn decît bărboșii din tablourile care ornau în anii ’50, Universitățile lui Ion Iliescu. Tot de acolo a cules Ponta, în loc de carte și ABC sau măcar BC economic, resentimentul anticapitalist. Adio piață, adio inițiativă și merit, resentimentul ne scutește de muncă și explică lumea! Victor Ponta a pozat, ca de fiecare dată cînd încearcă să gîndească, în folosul propriei defăimări. Un bătrîn imatur resentimentar se vrea Prim Ministru. Iar asta e, într-adevăr, ”chiar important pentru România”. În felul în care sînt importante un cutremur sau o inundație.

2011-11-08T19:40:00.000+02:00

Europa va fi subvenționată de Germania sau nu va fi deloc

Criza financiară europeană a revenit la adevăratul ei nume și e, acum, o criză politică europeană manifestă. Datele impasului financiar nu s-au schimbat: o datorie colosală, de pînă la 3 trilioane de euro, strivește tot ce e bilanț, de la cartea de credit a micului consumator la balanța fundamentală a băncilor. Între timp, rădăcinile istorice ale datoriei au ieșit la suprafață și descriu o epocă lungă de somnambulism politic european. În lipsa viziunii, curajului și voinței, datele acestui vid financiar s-au vărsat, deja, în politică și dizolvă, în mod autonom, fostul viitor al Uniunni Europene. După mega-reuniunile de la Bruxelles și Cannes, timpul curge, tot mai rapid, în defavoarea soluțiilor raționale. Summit-izarea crizei nu rezolvă nimic. Asta, deși, aparențele sugerează o situație absolut abordabilă și rezolvabilă: acele state ale Uniunii Europene surpinse de propriile datorii au nevoie de fonduri și de îndrumare. De un plan comun și energic. Mulți comentatori oftează sceptic reclamînd inexistența unui asemneea plan. Adevărul e că planul există dar e discutabil și, în orice caz, nepalicat.

Tratamentul prescris, de la Bruxelles, de statele mari, adică de Germania, însoțită mai mult sau mult mai puțin util de Franța, cere două lucruri: 1) echilibrarea deficitelor bugetare și 2) restructurarea economică. Mai clar, state ca Grecia și Italia ar trebui să facă economii pentru a elimina sau pentru a putea începe eliminarea datoriilor. În plus, aceleași state ar trebui să schimbe regulile și obiceurile care le țin economiile pe loc, pentru a-și recîștiga competitivitaea. În schimbul acestor două tipuri de efort intern, statele datoare ar urma să primească banii necesari pentru a îndepărta riscul de faliment imediat. De unde vin banii? Și ce se poate cumpăra cu ei?

Pe o cale sau alta, banii veni numai din Germania, singura națiune europeană perfect solvabilă. Numai Germania are puterea de a introduce mecanisme de plată și garanții pan-europenne. Numai Germania, poate transforma Banca Centrală Europeană într-o bancă de ultimă instanță pentru plata datoriilor acumulate de statele membre. Asta ar presupune, însă, o schimbare de mentalitate și viziune politică fundamentală, o europenizare fără ezitare a răspunderii și costurilor. Cancelarul Merkel, Banca Centală Germană, Curtea Constituțională și Parlamentul sînt legați, însă, într-un cu totul alt pact. Un pact informal și, după cîte se pare, indestructibil care pune înainate de orice însănătoșirea prin post fiscal și austeritate economică a faliților sau, mai curînd, a ereticilor care au păcătuit adînc împotriva cumpătării nordice. Germania nu concepe să plătească. În cuvintele Cancelarului Merkel, Germania vede în Uniunea Europeană o Uniune de Stabilitate, nu o Uniune de Transfer, în care Nordul (Germania) subvenționează permanent Sudul (Grecia și Italia, Spania și Portugalia). Lucrurile sînt și mai ușor de înțeles dacă la lista care susține pactul anti-plăți adăogăm încă un membru, nu tocmai neglijabil: electroatul german. Principiul după care un stat al zonei euro nu trebuie să fie vreodată responsabil și bun de plata datoriilor altui stat euro se transformă, astfel, într-o virtute democratică destructivă. Rețeta aproape mistică a muncii germane pariază pe recuperarea statelor Sudului sub impactul unei convertiri traumatice la etica nordică a muncii. Astfel formulată, Ideea Germană e, practic, adevărata Constituție Europeană.

Mai jos, în lumea defectouasă a economiei reale, state ca Grecia și Italia au atins rapid limita politică a posibilului. Deplorabilele și neserioasele guverne grec și italian au, măcar o dată, dreptate. Măsurile de austeritate pe care, pînă acum, aparatul administraiv grec și italian s-a priceput să le evite nu vor fi nicodată acceptate de societăți și nu vor apuca să vindece nimic. Italienii și grecii nu pot deveni germani sau olandezi iar cine crede așa ceva n-are decît să refacă istoria păguboasă a idealismelor culturale, nu să transforme acest gen de teorii în politică financiară.

Consecințele inflexibilității germane tind să formuleze un paradox tragic. În chiar momentul în care încearcă să apere integritatea și puritatea princpiilor euro, disciplina strictă impusă de Germania lucrează la distrugerea zonei euro. Cea mai nouă iluzie adusă în scenă de această viziune e ideea după care Prim Miniștrii grec și italian trebuie debarcați și înlocuiți cu guverne, de sperat, mult mai cooperante și eficiente. Pe ce bază? Într-adevăr, Berlusconi și Papandreou au dat un recital masiv de viclenie și abilitate negativă. Măsurile de austeritate au fost amînate, diminuate sau evitate. Cine va da, însă, alternativa? Liderul opoziției, Antonis Samars, politicianul care a votat împotriva fiecărei măsuri de austeritatre, nu sugereahză o cotitură demiurgică. Mai degrabă o sete de putere prost plasată. Oricum, programul prescris Greciei trebuia lansat acum un an, cînd Grecia era la fel de falită. În Italia, Berlusconi e dominat de scandaluri dar scandalurile însumate par singurul lui adversar serios. Opoziția nu are nume și lider. Alegerile anticipate care vor veni sigur după debarcarea lui Berlusconi și Papandreou pot deschide o platformă de cooperare și seriozitate națională doar în mintea unui observator inept. Ce temă vor avea alegerile? Va mai fi loc în dezbaterea electorală pentru altceva în afara întrebării: vreți să deveniți țară a lumii a treia sau vreți să vă pierdeți suvernaitatea? Între asemenea opțiuni, consultările electorale nasc un singur lucru: febră demagogică. Pasul următor e reactivarea extremismului politic. Alegerile promit doar instabilitate iar instabilitatea politică va descuraja piețele și investițiile. Cercul se închide și criza se autogenerează.

Însumate, inflexibilitatea germană și neseriozitatea structurală a presupușilor greci și italieni dornici să devină nemți, împing sistemul european într-o direcție nouă și periculoasă. Deficitul democratic se multiplică. Mai întîi, sub presiune internă, odată cu renașterea împotrivirii naționale și a demagogiei naționaliste. A doua oară, prin transformarea alegerilor în sesiuni automate de confirmare a deciziilor luate, în interes național, de instanțe internaționale și lideri externi.

Un singur lucru poate curma aceast faliment în relenti. O repoziționare germană. Refuzul dogmatic ar trebui anulat măcar pentru că statele înglodate în datorii, au fost atîta vreme piața care a importat mareea industrială germană și a generat supremația comercial-financiară germană. Cu aproape 50% din PIB acoperit de mașina de export, Cancelarul Merkel înțelege, desigur, de ce anume piețele europene trebuie salvate. În cele din urmă, 35% din exporturile germane rămîn în interiorul UE. Dacă scădem și fabuloasele facturi militare plătite în ultimii 60 de ani de Statele Unite, prosperitatea germană e recalculabilă în termenii unei obligații certe. Dar Germania ezită. Mai mult, într-o discuție prelungită de indecizie și claustrată de referința neîncetată la zona euro, nimeni nu mai are timp de spațiul est-european. Evident, prăbușirea sau blocarea zonei euro în recesiune, va lovi direct și catastrofal statele UE din Centrul și Estul Europei. Doar două voci au avut temeritatea de a ridica problema posibilei asfixii economice a Estului printr-o sentință dictată de economii vestice care au stimulat consumul neacoperit și dependența de credit în societățile Estului. Mai întîi, Wall Street Journal, într-o analiză avertisment publiată aum două săptămîni. Apoi, Christine Lagarde, Directorul FMI, într-un discurs rostit la Moscova, pornind de la un document de poziție anterior. E prea puțin și, în orice caz, prea puțin german. Economic vorbind, Europa de Est nu poate fi nici măcar numită în afara conexiunii cu Germania.

Pe cît de iritantă, lentoarea germană nu poate fi analizată sumar. Sursele istorice ale acestei semi-paralizii sînt importante. În fond, Germania nu face decît să extragă și să respecte lecția fundamentală a secolului XX. Ideea strategic-sacră după care Germania nu mai trebuie să conducă sau să (re)formuleze Europa e la putere în psihologia politică gemană. Noua linie politică, lansată în prima zi de viață postbelică, spune că Germania trebuie să stea "la cutie" și să își administreze exemplar conturile. Totul în numele echilibrului european. Contradicția fundamnentală e exact aici. Germania își reprimă statutul de putere dominanată pentru a salva Europa și, exact în măsura, în care respectă această interdicție slăbește fatal Europa. Așadar "ezitaționismul" gemran e explicabil. În același timp, debilitatea viziunii politice e o trăsătură cuprinzător occidentală. Pertractările și lipsa de direcție dau, în mod clar, dezastrul politicii externe americane sub Președinția Obama. Germania e parte a unui Occident care nu mai acceptă, în genere, să se exprime și să conducă. Deficiența n-a venit odată cu generația Merkel-Sarkozy. Înaintea lor, o generație mai stimabilă a pus, totuși, bazele impasului de astăzi. Linia Mitterand-Kohl a construit o Europă expusă grav istoriei. Viziunea și previziunea sînt de găsit abia la generația politică de la începutul erei postbelice: Churchil, Truman, Adenauer, de Gaulle. Însă, atunci era mai ușor. Adversarul era vizibil și definit: comunismul și renazificarea. Acum? Acum, adversarul e difuz, pentru că e conținut de propria noastră incapacitate de gîndire. Numai o ruptură cognitivă dramatică poate redresa mașina politică occidentală.

În lispa acestei cotituri, criza euro își pîndește următoare victimă. Cel mai probabil, zona euro însăși.

2011-11-01T20:50:00.001+02:00

Finis Europa

Încă nu e clar ce a hotărît George Papandreou să îi facă pe greci răspunzători de propria soartă. În fond, grecii și-au decis soarta în mod colectiv, direct și irevocabil, în anii care au chemat și grăbit catastrofa de astăzi. Grecii nu mai au de ales. Referendumul nu îi pune pe alegători în fața variantei cîștigătoare contra variantei necîștigătoare. Referendumul fără ieșire convocat de Papandreou e, în ciuda sau tocmai din pricina absurdității aparente, un șoc și un act istoric plin de consecințe. Pentru Europa și, abia apoi, pentru Grecia.

În plan intern, referendumul îl va distruge sau îl va reinvesti triumfal pe Primul Ministru Papandreou. Cum, însă, afacerile interne grecești sînt totuna cu șansa de supraviețuire a monedei euro, referendumul va dicta, peste voința summit-urilor franco-germane și pe deasupra programelor generale de redresare, viitorul sau încetarea viitorului european. După un an și jumătate de austeritate vecină cu tortura, e greu de crezut că grecii vor aproba cu mîna lor prelungirea supliciului. Greu dar nu imposibil. Gestul lui Papandreou nu e complet lipsit de șanse. Sondajele spun că 60% din greci văd în planul de austeritate încheiat la Bruxelles pe 26 octombrie o soluție ”negativă sau probabil negativă”. Procentele sînt, totuși, surprinzătoare. Într-o țară care seamănă - cel puțin în reprezentările televizate – cu o parcare în flăcări, ar fi fost de așteptat un procentaj negativ de 80 sau chiar 90%. Papandreou mizează, foarte probabil, pe acea societate tăcută și netelevizată de 40% care înțelege pe ce lume trăiește. Nu e un calcul absurd. În următaorele două luni, confruntați cu alternativa falimentului și a anarhiei, destui alegători ar putea trece de la ”probabil negativ” la ”probabil pozitiv”. Asta înseamnă că Papandreou a înțeles, cu un instinct perfect anti-socialist, două lucruri.

Mai întîi, că Grecia nu mai poate face față celui de-al doilea val de constrîngeri și restrîngeri care vin odată cu cele 130 de miliarde aprobate la Brixelles. În consecință, mutarea lui Papndreou e o decizie extremă care îmbină disperarea și șantajul. Disperarea vine din perspectiva aproape certă a prăbușirii vieții publice, în condițiile în care lumea cu bani acumpără orice casă sau yacht disponibile la Londra iar falanga stîngistă e gata de luptă în stradă. Șantajul vine din raționamentul care spune, nu fără temei, că forțate de perspectiva catastrofei, statele euro, în frunte cu Franța și Germania, vor interveni, de data asta fără condiții, pentru a împiedica scufundarea Greciei și, implicit, a monedei euro. E exact calculul care provoacă, de 24 de ore, crize de furie abia astupate de ușile închise ale cabinetelor parlamentare și guvernamentale de la Berlin. În al doilea rînd, Papndreou pare să fi înțeles că trebuie să atace frontal agitația sindicală și paranoia mediatică anti-germană, cele două forțe care conduc Grecia spre nebunie și au avut grijă să se proclame totuna cu națiunea. Pe parcurs, Papandreou și-ar putea distruge propriul partid dar acest privilegiu neiertător apare în calea oamenilor de stat care nu mai fac deosebirea între politica de grup și interesul național. Va fi greu, în condițiile în care presa joacă pe tema ocupației străine și i-a întîmpinat pe emisarii UE publicîndu-le, cu delicatețe revoluționară, fotografiile în uniformă nazistă. Va fi și mai greu, dată fiind demagogia infernală a stîngii sindicale care joacă pe vechiul și mereu proaspătul resentiment al omului cinstit împotriva hoțului avut. Va fi greu dar nu imposibil.

Însă mutarea extraordinară a lui Papandreu e un detonator pe care Europa îl aștepta și îl merita, în ciuda surpinderii totale pe care o mimează, la Bruxelles, funcționarii europeni împinși în față de tăcerea liderilor. Ce urmeayă de acum înainte, ține mai mult de pishiatrie decît de economie. Papndreou și referendumul ar putea fi anihilați, chiar în această seară, de o sesiune de urgență a Guvernului Grec. Între timp, politic-defunctul Papandreou a devenit, prin ucaz franco-german, invitat special la întrunirea G20 de miercuri și joi, de la Cannes. Cancelarul Merkel a impus invitația iar Președintele Sarkozy s-a conformat. După cîteva ore, biroul lui Papndreou a pus în circulație știrea pe un sms trimis în toate zările. Primul Ministru speră, poate, să cîștige credit înainte de ședința de guvern posibil-fatală. Sau să folosească G20 pentru a anunța , la întoarcere, că referndumul va fi anulat, pentru a respecta voința europeană. Evident, întrunirea G20 nu putea avea loc decît la Cannes.

Revenind de la film noir la griurile realității, Papndreou a recurs la o mișcare care așază alegătorii între Grecia și Uniunea Europeană. Aminitirea referendumurilor pierdute, în vremuri de prosperitate solidă, de promotorii proiectelor europene unioniste în Irlanda, Franța, Olanda, Danemarca și Suedia a fost cu siguranță reactivată traumatic de perpectiva unui referendum convocat într-o Grecie strangulată de criză. Democratizarea deciziei poate coincide, în acest caz, cu suprimarea de facto a zonei euro. După ce a suspendat, practic, acordul negociat la Bruxelles pe 26 octombrie, Grecia se îndreaptă spre un referendum care aduce pe buletinul de vot apartenența la euro și pune indirect în cauză întreaga zonă euro. Riscul e colosal. Pentru toată lumea. Papndreou însuși a pășit pe un drum fără întoarcere și își joacă destinul politic în fiecare zi de acum înainte. Orice e posibil, nimic nu mai e imposibil și nimeni nu mai poate aștepta desfășurări raționale. Ultima linie de direcție rațională a căzut din clipa în care Papandreou a convocat referendumul. Primul Ministru a căutat o soluție dar a reușit, mai întîi, să deschidă ecluza prin care se revarsă acum toate bolile, insuficiențele, imprudențele și erorile acumulate în 12 ani de meondă euro, parte a istoriei fundamental nesigure a proiectului european. Piețele au năvălit în căutarea unui reazem și vor testa țară cu țară și bancă cu bancă tot ce ține de zona euro. Italia, suspectul vizibil și previzibil, e deja lovită de neîncredere și riscă să devină următoarea Grecie. Portugalia și Spania s-au trezit, peste noapte, prizoniere ale testului declanșat voluntar sau involuntar de decizia lui Papandreou. Prima victimă ar putea fi însuți sistemul politic grec, după ce manevrele de distanțare și complotistica pe termen scurt s-au pus pe treabă din primele ore: socialiștii înșiși amenință să își răstoarne guvernul iar Ministrul de Finanțe Evangelos Venizelos a luat, suspect, drumul spitalului. După unii, lovit de ulcer, după alții gata să se desprindă de Papandreou.

Uniunea Europeană nu se simte cu mult mai bine. Adevărul e că marele acord din 26 octombrie a fost întîmpinat, aproape din prima zi, cu o neîncredere obosită, la limita deriziunii. Prima reacție a analiștilor a fost să ofere 2 săptămîni de viață unui acord lansat cu pretenția unui compromis istoric. A fost o ofertă generoasă. După 6 zile, nimeni nu mai e sigur dacă acordul trăiește. Recapitualrea sună grotesc. Miercuri noaptea - acord, joi dimineața - emisar catapultat cu șapca în mînă pe direcția Beijing, vineri = preinfarct italian pe piețele de credit, sîmbătă și duminică - declarații de refuz oficiale chineze, cu umilința de rigoare pentru o Europă doldora de summit-uri și în pană de credibilitate, luni - proiecții OECD de creștere economică în scădere pentru zona euro în 2012, tot luni - invitația la apocalips remisă de Papndreou, marți - plonjeul piețelor plus devalorizarea bursieră a monedei euro și devalorizarea morală a zonei euro, miercuri -?

Miercuri sau în una din zilele încărcate de răspunderi ce vin, ar trebui reluată legătura cu realitatea. Proiectul euro a pornit, acum aproape 10 ani, pe baze insuficient consolidate. Adevărul economic și isotric a fost dat la o parte, pentru a face loc necesităților politice. Euro a apărut pe scenă ca garanție economico-financiară a bunei cuvințe politice germane. Reunificarea germană a fost întîmpinată cu suspiciuni de Franța și Marea Britanie care au revenit, cu această ocazie, la temerea unei Europe dominate de Germania. Reunificarea a fost acceptată cu prețul alinierii Germane la proiectul comun european iar euro a fost conceput ca integrator, ca formulă monetară de cointeresare germană în Europa. Ideea nu poate fi respinsă din capul locului dar e de observat inadecvarea ei inițială. Căci judecta care a pus bazele politice ale monedei euro a venit din secolul XX pentru a forma Europa secolului XXI. Altfel spus, generația războiului nu s-a putut desprinde de propriile automatisme istorice. Sub acest aspect, euro nu e, deci, o construcție atît de modernă pe cît o reclamă doctrina oficială.

Problema a fost amplificată de precaritatea conținutului economic al proiectului. Unificarea monetară ar fi avut o șansă reală de succes în condițiile în care ar fi fost pregătită, însoțită și susținută de unificarea politică și fiscală. Aceste condiționări țin de fizica elemntară a sistemlor monetare unice. O monedă unică nu poate avea mai mulți Miniștri de Finanțe și nici nu poate suporta riscul intereselor politico-naționale - divergente ale statelor membre. Proiectul a înaintat, sub anestezia prosperității constante care pare să fi adormit viziunea politică Europeană pînă la sfîrșitul secolului XX. Noile state membre au fost admise în transă, cu ignorarea totală a realităților incompatibile care despart de pildă Grecia de Olanda și, în genere, sudul de nordul european. Grefa a lăsat impresia unui succes, numai că în umbra impresiei generale guverne ale statelor periferice și incompatibile au început să se comporte ca și cum ar fi fost puteri economice stabile. Asta a însemnat că state ca Grecia, Spania, Portugalia sau Italia au închiriat, pur și simplu, credibilitatea germană din spatele monedei euro, pentru a lansa o politică de credit iresponsabilă. Un munte de datorii la dobînzi mici tipice pentru zona euro au fost contractate de state cu economii incapabile să susțină un nivel de îndatorare atît de ridicat. La capătul acestui proces profund irațional, statele euro-profitoare au intrat în mat financiar iar băncile creditoare s-au ales cu un grad de expunere catastrofal.

În mai 2010, cînd Grecia a trebuit să recunoască falsul și să-și anunțe coma financiară, tot sistemul era gripat de erorile structurale ale începutului și de practicile aberante înlesnite de lipsa de definiție a proiectului. Prima declrație greacă de faliment a decopertat o realitate îndelung neglijată și a readus problema la datele inițiale. Astfel, ideea după care Germania trebuie cumva ancorată în euro pentru a elimina o posibilă nouă hegemnonie a dat faliment. Criza euro a demonstrat că Germania, între timp investită și implorată în postură de slavator, este statul dominant și reperul fundamntal al Europei. Un sistem are nevoie de tracțiune și asta presupune un lider. Alternativa, în care un sistem se autoreglează în baza propiei omogenități, e de conceput în Statele Unite și de neconceput într-o Europă constituită din realități și interese naționale distincte. În aceste condiții, toată lumea a uitat de prescripția privitoare la blocarea hegemoniei germane și s-a declarat mai mut decît fericită să accepte respirația gură-la gură financiară germană. Surpiza a venit în momentul în care replica germană s-a dovedit absolut germană.

Cancelarul Merkel, Ministrul de Finanțe Schauble, Curtea Constituțională și, în primul rînd, Bundestagul au reacționat impunînd o politică de aliniere la standarde germane. Rețeta presupune limitarea subvențiilor gemrane și transformarea zonei euro într-un land financiar de rigoare și transparență germană. Asta înseamnă austeritate, limitarea cheltuielilor publice, productivitate, fiscalitate comună. Evident, acest tip de disiplină strictă presupune un mecanism centralizat de control și implementare. Exact din acest punct, euro sau necesarul cerut de salvarea monedei euro, intră în conflict cu Europa sau, mai bine zis, cu unitatea Uniunii Euroepane.

Disciplinarea, armonizarea și fortificarea zonei euro prespun un grad superior de concentrare decizională care creează o nouă realitate politică, un centru cu reguli, standarde și mecanisme proprii și, prin asta, diferit de normele în vigoare pentru statele care nu sînt, nu pot sau nu vor să devină membre ale zonei euro. ”Mai multă Europă!”, strigătul mobilizator cu care criza a fost întîmpinată la Bruxelles a devenit rapid ” Mai multă Europă pentru mai puțini europeni!”. Altfel spus, salvarea zonei euro presupune un tratament care generează două Europe. O Supereuropă de neam și rigoare germanică și o Subeuropă de importanță secundară. Modificarea datelor de bază va trebui consfințită de modiciări în Tratatul European și Ministrul de Finanțe Schauble vorbește deja de ajustări în trepte. Însă prudența Ministrului german nu va putea camufla sciziunea. Puse în fața unui nou Tratat, statele din afara zonei euro ar putea reacționa încercînd să recupereze maximum de politici și suvernaitate cedate în baza vechiului aranjament. Sciziunea va deveni, astfel, o realitate funcțională. Euro se va dovedi instrumentul care a grăbit diluarea unității europene, adică exact situația pe care ar fi trebuit să o evite.

Criza pe care un comentator sau altul se grăbesc să o localizeze la Atena e un impas european. Soluțiile parțiale sînt deja prizoniere ale următoarei faze a crizei și par să alunece, luînd cu ele summit după summit, în irelevanță, chiar înainte de redactarea comincatelor finale. Actuala generație de lideri politici europeni trebuie să cortecteze o eroare istorică de mari proporții care tîrăște după ea un proiect benefic. Apărarea și relansarea Europei cer revenirea, oricît de crudă, la realitate și rațiune. Altfel: Finis Europa! Sfîrșitul actualului proiect eruopean e îngrijorător de aproape.

2011-10-02T21:30:00.000+03:00

Reforma PSD - pentru o mai largă prostire a României

Prea multă lume e indignată de Proiectul de Lege Andronescu. Vehemența criticilor trece în mod nemeritat peste Palmaresul Andronescu, acel cumul de decizii ministeriale care au venit în sprijinul mafiei universitare, într-un moment greu. Acum, ingratitudinea lovește într-o altă inițiativă care nu face decît să asigure creiere de tun și bani de cheltuială numitei mafii. În fond, nelegiuirile lui Funeriu trebuie îndreptate. România nu are nevoie de capete bune și site dese. România are nevoie de molozul compact pe care doar eliminarea competiției și descalificarea tutelată de stat le poate aduce. Prostia e, în fond, trăsătura optimă pentru necesarul electoral PSD. Cu o țară de tineri ajutați să se tîmpească, problema guvernării în România e rezolvată pe termen lung. Partidul condus de un imatur și scăldat în compasiunea socială a socialiștilor tunari (tunul e principala manifestare a doctrinei sociale PSD) va domina lesne o țară îndrumată spre prostie. Ce e rău în asta? N-am face decît să desăvîrșim drumul istoric deschis de comuniști.

Însă cea mai amre eroare de care se fac vinovați criticii Proiectului Toți și Toate la Universitate vine din nesocotirea continuității logice a PSD. Admiterea la Universitate a studenților respinși la Bacalureat e normală, pentru un partid care a aprobat, mai întîi, admitereea în Parlament a candidaților respinși la alegeri. Există , astfel, o compatibilitate deplină între sistemul de vot sprijinit de PSD și sistemul de învățămînt sprijinit de PSD. Elementul de legătură e promovarea automată a incompetenței și legiferarea fruadei. În fond, odată respinși la Bacalaureat și admiși la Universitate, tinerii trecuți prin reforma PSD își vor pune problema unei cariere. O înfrîngere solidă la alegeri le va garanta un loc în Parlament.

2011-10-02T16:45:00.000+03:00

Șomajul lui Ponta în grija lui Năstase

Nokia aleargă pe direcția est, fugărită de concurență, de presiunea piețelor și de propriile slăbiciuni. Pe drum, răsare cu o observație de neprețuit Adrian Năstase. Princpalul expert PSD în materie de șomaj autothton se ocupă, în această calitate, de recalificarea șefului său direct, Ponta Victor, după mare disponibilizare din noiembrie 2012. În timpul, rămas, Năsatse face analiza răspunderilor guvernamentale pentru migrația Nokia:

”Realitatea bate orice. Realitatea nu o pot iognora (…) Iar ce s-a intamplat saptamana asta reprezinta o lovitura extrem de dura pe care cei care au confiscat puterea nu o vor putea nicicum cosmetiza. Inchiderea fabricii Nokia este, in fapt, o motiune de cenzura pe care realitatea a depus-o la adresa guvernului. Peste 2000 de familii pe drumuri inseamna o situatie mult mai grava, mai palpabila si mai profunda decat oricate milioane ar incerca guvernul sa bage in propaganda si in minciuni…”

Pasajul sugerează că expertul PSD lucrează cu instrumente analitice de mare finețe. Numai așa poate autorul izola, de la bun început, temele pe care însuși autorul nu le poate înțelege. Tot de aici, capacitatea de a intra fără întîrziere în contraziceri flagrante. E multă grație în sinceritatea cu care Năsatase își mărturișește nepriceperea și acest lucru trebuie apreciat. După noiembrie 2012, odată cu despărțirea de imaturitatea lui Ponta, putem conta pe o eră nouă de onestitate defensivă, sub conducerea lui Năstase.

Cum pot fi mai bine înșelese cugetarea după care realitatea nu poate fi ignorată și observația după care România e condusă de ”cei ce au confiscat puterea”? Atîta vreme cît puterea a fost confiscată prin alegeri, observația lui Adrian Năsatse nu poate fi înțeleasă decît ca o dulce recunoaștere de inadecvare la realitate. Așadar, autorul bate măr realitatea, îndată ce termină de spus că realitatea nu poate fi bătută. Asta dă un framec aparte micii demonstrații pe care autorul o rezervă muncitorilor concediați la Jucu. Autorul a ghicit: muncitorii de la Jucu așteaptă, înainte de orice, sofisme. Acum le au și asta le va ușura, indiscutabil, viața. ”Milioanele băgate de govern în propagandă și minciuni” sînt într-adevăr inutile, în fața zăcămîntului de adevăr și dreaptă judecată deținut de Adrian Năstase.

Sărmanii conediați de la Jucu au, astfel, parte de sfatul bun pe care îl așteptau. Evident, nimeni nu e mai în măsură să îl dea decît un om care n-a fost vreodată pus în situația de a trăi fără venit și, în plus, e un atît de fidel prieten al realității. Ponta ar trebui să se ocupe singur de viitorul propriului ajutor de șoiamj. Acum. După 2012, va fi prea tîrziu.

2011-10-02T16:43:00.000+03:00

Atenuante pentru Ponta

Pentru un lider de partid care își va încheia cariera în noiembrie 2012, Victor Ponta e neașteptat de eficient. Ponta lucrează, în fiecare zi, în regim de gym, la propriul destin scurt, de debarcat, în tradiția Geoană. În aparență suprapunerea de mijloace și obiective îl face pe Ponta suspect de maturitate. Numai că acest tip de maturitate e rezultatul direct al imaturității depline. În acest fel paradoxal, Ponta pune la dispoziția propriei căderi o imaturitate excemplară.

Iată-l pe Ponta vorbind, de pildă, despre obiectivele europene ratate de Președintele Băsescu:

„Traian Băsescu este pe finalul carierei sale politice, nu pentru că-şi termină mandatul, ci pentru că şi-a ratat toate obiectivele: anticorupţia, modernizarea statului român, intrarea cu fruntea sus în Europa”

Imediat după aceast enunț promițător, Ponta se repliază și trece la demolarea propriului argument:

”Am avut trei obiective europene şi le-am ratat pe toate trei: Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie este tot acolo, Schengen, n-am intrat, Euro, n-am intrat şi nici nu o să intrăm prea curând ”.

Ce poate fi mai copt în imaturitate decît o demonstrație care începe cu Președintele care ”și-a ratat toate obiectivele” și continuă explicînd, pentru mai multă claritate, că e vorba de obiectivele pe care noi ”le-am avut” și tot noi ”le-am ratat”. Recapitulînd, capodopera de pre-maturitate logică a lui Ponta sună în felul următor: Băsescu a avut obiectivele pe care noi le-am ratat iar noi am avut obiectivele pe care le-a ratat Băsescu. Singurul rezultat e îngrijorarea față de capacitatea de gîndire a lui Ponta în orice situație publică, exceptînd raliurile auto.

Însă ceva înrudit cu adevărul există în raționamentul Ponta, dacă prin înrudire se poate înțelege și prietenia care culminează cu omorul. E vorba de chestiunile Schengen și MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare). Aici, Ponta constată probleme pe care le critică în public, după ce le-a chemat, implorat și provocat din toate puterile. În noiembrie anul trecut, Victor Ponta a cerut socialiștilor din Parlamentul European să facă ce-or putea și să pună piedică admiterii României în spațiul Schengen. La aceași întrunire cu pronunțat caracter patriotic, Ponta a cerut bravilor parlamentari socialiști să facă tărăboi pe tema Mecanismului de Cooperare și verificare. În felul lui discret și imberb, Ponta s-a străduit, atunci, să încetinească un proces pe care, acum, îl pune între rateurile noastre.

Totuși, minciuna lui Ponta nu trebuie certată. Două circumstanțe îi sar în ajutor. Mai întîii, omul e un imatur rătăcit în politica națională și apoi, același om, aniversa, în noiembrie 2010, doi ani pînă la eșecul din noiembrie 2012.

2011-09-11T21:33:00.001+03:00

11 septembrie - o zi uitată

După 10 ani, 11 septembrie 2001 abia dacă mai există în conștiința publică a Occidentului. Înțeleg prin conștiință publică, tot ce e scris și spus cu autoritate academică și mediatică, pentru a da părerea timpurilor noastre asupra trecutului. Acest cor cu nenumărate voci multiplicate de neumărate camere de ecou a întîmpinat a zecea aniversare a zilei de 11 septembrie cu un ocean de platitudini, recomandări și procedee fixe. Direcția principală a acestui asalt subtil și ipocrit e deplasarea colectivă spre resemnare. Cu cîteva excepții rarisime, datorate lui Jonathan Sacks și George Friedman, analiza istorică și filozofică, de regulă mult mai pătrunzătoare decît covorul de clișee media, a părut ea însăși amorțită într-o resemnare care seamînă prea mult cu abandonul. Rezultatul nu e atît deruta, cît domesticirea oricărei porniri spre gîndire, luciditate și sens. Recomandarea de bază coborîtă de vocile media și academice peste opinia publică e împăcarea resemnată și internalizarea șocului, în numele unui pietism curpinzător și plat. Operația echivalează cu o enormă ședință de terapie în masă și coincide semnificativ cu obligația curativă care înghite aproape orice trăire directă într-o epocă obsedată de prescripția fericirii și panicată de contactul cu adversitatea.

Refrenele care întrețin și susțin anularea existențială a zilei de 11 septembrie nu sînt desfășurate explicit. E vorba mai degrabă de o suită de întrebări și afirmații justificate și inatacabile, lansate dindărătul unor fortificații morale fără fisură. Între ele, fac figură centrală preocuparea pentru musulmanii americani și de aiurea loviți de prejudecățile generate de tragedia din 11 septembrie. Pînă la discuția asupra seriozității unei asemenea întrebări, lucrează, deja, miniclișeul introdus, din aceași suflare, de referința insistentă la ”evenimentele tragice” din 11 septembrie. Cu această formulă în aparență comună și inocentă începe de fapt extracția de viață și greutate care lasă 11 septembrie la voia întîmplării. Căci o tragedie e, întotdeauna, rodul întîmplării, al arbitrarului sau al jocului crud al sorții. În această definiție, 11 septembrie nu mai are autori ci doar o uriașă listă de victime care îi include și pe cei socotiți, după o logică de acum depășită, autori ai crimei. Â

Următorul clișeu insidios e îndemnul la uitare, plasat cu fiecare întrebare sau remarcă în care apare termenul closure ( închidere sau împăcare - un termen împrumutat tot din vocabularul tehnic al psiho-terapiilor la modă). Toate interviurile sensibile și eseurile compasionale ating cumva nevoia de closure. Toată lumea e datoare să ajungă la closure , la acea stare în care amnesia autoimpusă conduce la retragere și inerție morală. O persoană care găsește closure devine un spectator aproape bucuros la propria dramă, un convertit care a învățat să nu reacționeze ci să includă, să accepte și să conchidă că tragedia face parte dintr-o normalitate indiscutabilă, plată și inevitabilă.

Instrumentele care pun în mișcare acest repertoriu sînt - nimic nou! – practicile rituale. Partea vizibilă a ritualisticii de serviciu sînt comemorările, ocazii a căror etichetă e prin excelență non-critică și non/confrontațională. Așa de pildă, marile adunări publice care onorează memoria celor dispăruți, cu observația că în asemenea ocazii dispăruții nu mai sînt oameni asasinați bestial de autori cunoscuți ci efigii înconjurate de dragostea familiilor și victime ale unui megaaccident tot mai asimilabil catastrpfelor aviatice și feroviare. În aceași linie, arta monumentală răsărită după 11 septembrie cultivă, înainte de toate, resemenarea funerară și nu cultivă nici o trăsătură eroică, activă și afirmativă (spre deosebire de arta monumentală care a reținut figurile și campanile celui de-al doilea război mondial). Spațiul monumental de pe locul fostelor Turnuri e intitulat, cu o exactitate involuntară, ” Reflecting Absence ”. Suprafețele și căderile de apă plane fac exact asta: descriu o absență afectivă complet regularizată, un soi de placiditate mută, pregătită să absoarbă orice, fără reacție și ripostă. Nimic din teroarea și violența apocaliptică ale zilei de 11 septembrie nu mai e de găsit sau de ghicit în ansamblurile comemorative dedicate unui eveniment care pare, astfel, să-și nege, din interior, însemnătatea.

Al doilea exercițiu ritual e incomparabil mai discret dar funcționează cu eficiență remarcabilă, disimulat în atitudinea corectă a abordărilor de presă și, chiar, în analize de aparentă complexitate. Fără încetare și fără excepție, abordările de presă urmăresc expresii și teme fixe care trimit spre una și aceași concluzie ideologică: 11 septembrie a fost un accident tragic, urmat de răspunsul greșit al națiunii și, mai ales, al statului american. Argumentele acestei teze sînt rareori prezentate explicit. Ele sînt înlocuite și promovate de remarci, aluzii și interogații privitoare la capacitatea americanilor de a relua firul normal al vieții, după 11 septembire. Unde ”normal” înseamnă tocmai capacitatea de a trăi ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În aceași serie funcționează legalismul militant, mereu alert la abuzurtile și represiunea organizată de armata americană împotriva civililor și a deținuților arestați sub acuzația de terrorism. Teroriștii și grupurile teroriste dispar încă o dată, de astă dată dizolvați în rîndurile victimelor nevinovate ale militarismului american. Derulat zi și noapte, acest discurs multiplu dezvoltă conștiința vinovăției și invită la auto culpabilizarea americană sau occidentală. Funcția acestui tip de discurs calchiază mecanismele discursului religios iar practicanții lui sînt, într-adevăr, animați de fervoarea preotului și de convingerea dogmei.

Atît cît s-a făcut auzită, intervenția comentatorilor și analiștilor a expus o oboseală intelectuală nebănuită, într-un climat de dezbatere , altfel, dinamic și polemic. Majoritatea abordărilor, tind, la zece ani de la atacul din 11 septembrie, să reconsidere ziua de 11 septembrie pentru a o transforma într-un incident a cărei amploare pirotehnică a ”luat fața” privitorilor dar ascunde o importanță istorică redusă. Numeoși autori furnizează liste alternative de eveninmente care au schimbat cu adevărat sensul istoriei dar sînt umbrite de atenția nemeritată smulsă de caracterul filmic al zilei de 11 septembrie. Made in China e concurentul cel mai des citat. Criza financiară globală e alt reper invocat de analiști economici oarecum jigniți. Problema acestor interpretări nu e lipsa de importanță a punctelor istorice citate ci încercarea de a plasa, comparativ, 11 septembrie într-o zonă lipsită de interes istoric. Eroarea e provocată de o poziționare complet inadecvată. Astfel, cei mai mulți susținători ai tezei amintite, caută să răspundă la întrebarea: a schimbat 11 septembrie cursul istoriei? Întrebarea e rezultatul unei iluzii frecvente printre istoricii grăbiți. Ziua de 11 septembrie nu putea genera și schimba istoria decît în măsura în care a fost ea însăși rezultatul unor schimbări istorice deja active. Cu alte cuvinte, 11 septembrie a fost posibil tocmai pentru că istoria se schimbase cu mult timp înainte. Resurgența islamică, eșecul militar sovietic în Afgansitan, frustrarea societăților arabe tirnizate de politicieni inepți și tentate de modernitatea prosperă a Occidentului, aparenta timorare a statelor occidentale tot mai preocupate să își reducă componenta militară - toate erau deja active pe 11 septembrie. În genere, noutatea istorică e prezentă și lucrează cu mult înainte de evenimentele detunătoare care o ilustrează și o transformă în fapt cunoscut. Cu un paradox nu tocmai riscat, 11 septembrie a devenit vizibil de-abia pe 11 septembrie.

După 10 ani, destinul istoric al zilei de 11 septembrie e în declin, sufocat de prudență morală, cenzură analitică și autoculpabilizare. Pentru majoritatatea mediatică și academică, adică pentru autorii opiniei official admise asupra trecutului, 11 septembrie e un eveniment util în măsura în care poate sprijini noua pedagogie, noua învățătură despre agresiunea, violența, colonialismul și rasismul occidental. Substituirea și amuțirea oricărei reacții naturale, a oricărei tentative de reafirmare a tradiției occidentale și interdicția virtuților clasice în jurul nelegiuirii feroce din 11 septembrie mărturisesc o sete cumplită de identitate slujită inept de valorile unui cult autodistructiv. Totul după despărțirea de identitatea, de cultura și de valorile clasice ale Occidentului.

În dimineața zilei de 11 septemrie 2001, cineva făcea semne de sus. Era un bărbat sau, mai degrabă, o femeie. Asta, după încrederea cu care mișca o pînză mare și albă, în pragul ferestrei înecate de fum gros. Trebuie că era o femeie, rămasă într-un birou încercuit de flăcări, la etajul o sută și ceva. În asemenea clipe, femeile sînt mai puternice decît bărbații. Nu se lasă, nu renunță și caută clipa de după clipa în care nimic nu mai pare posibil.

O femeie, poate o mamă care își știa copilul în altă parte și în siguranță, ne făcea semn. Ne spunea să nu uităm, să nu plecăm, să continuăm. Așa cum fac mamele care aduc pe lume copii. În timpul ăsta, multe păsări în cămăși albe zburau cu capul în jos, spre caldarim. Se grăbeau să nu ardă în Turn.

Cineva ne face semne de 10 ani, dintr-un loc dispărut: nu uitați să fiți voi, nu plecați din lumea care v-a crescut. După 10 ani, știm că semnele de la fereastra dispărută nu au ajuns nicăieri. Plecăm. Nu ne mai iubim și nu ne mai cunoaștem lumea. O detestăm. O acuzăm și o certăm la fiecare palmă, la fiecare pumn, la fiecare avion care o lovește în plină față. Sîntem critici, sistematici și infinit de inteligenți. Cu finețea insistentă care aduce în fiecare zi un argument nou în favoarea inferiorității, cu febrilitatea proaspăta a fiecarui nou cap de auto-acuzare.

Ziua de 11 septembrie a fost îmbrîncită de la ultimul de etaj. A devenit o zi ca oricare alta. Încă una din zilele în care avem grijă cum vorbim. Încă una din zilele în care avem grijă să scuzăm, să explicăm și să nu ofensăm. Să nu cumva să ne simțim îndreptățiți. Să nu cumva să spunem ce era odinioară de spus. Ziua de 11septembrie a fost imbălsămată, ca mai toate amintirile noastre fundamentale, într-un giulgiu conform ți ipocrit.

Cineva ne face semne de sus. O mamă care ne cere să mergem mai departe, să credem în menirea noastră pe lume și să lăsăm celor ce vin minunile pe care le-am primit din cultura magnifică lucrată în vremurile dinaintea noastră. Degeaba.

2011-09-08T21:47:00.001+03:00

Pe culmile suspendării

Prostia, acel mic efort personal care invită creierul la relaxare deefinitivă, e un drept intim. Din acest punct de vedere, Marcel Pavel, Mircea Sandu și alți colegi de concediu mental sînt persoane profund private. Imnul de stat nu are, însă, nimic de-a face cu sfera de incapacitate, dume, nărozii, tîmpenii și vehicule avariate la Caracal aflate în posesia dnilor de mai sus.

Prostia e întotdeauna demnă de propriul purtător și umilitoare în exercițiul public. 50000 de oameni au găsit calea spre imnul care ne dă, în sfîrșit, ceva în comun. Pavel Marcel și Sandu Mircea au înțeles imediat că ocazia nu trebuie ratată. După consultări de prostie comună cu marele om de fotbal Sandu, faimosul cîntăreț Pavel a oferit publicului varianta depolitizată a Imnului. Mai mult, același Pavel a ținut să se explice, precizînd că a sărit anume peste versul în care stătea nenorocitul de Traian. Se înțelege de aici că autorul operației ne-a îndatorat cu un serviciu adus liniștii publice și echilibrului politic.

După știința a nenumărați români fără acces la nivelul de prostie al faimosului cîntăreț, versul boicotat e ” Triumfător în lupte, un nume de Traian” și nu ”Biruitor în alegeri, Președintele Băsescu”. Operația executată de Pavel pe viu asupra Imnului a fost teoretizată, mai întîi, de Victor Ponta care s-a trezit remarcînd, acum cîteva luni, că strofa cu Traian o să plece din imnul național. Măsura tatonată de Ponta e un proiect personal care n-a prins Programul USL dar ideea merită dezvoltată. Deocamdată, în varianta emisă de Ponta, ea e imatură și stă tocmai bine în gura celui ce dă alături de subordonatul Crin, Imaturitatea Bicefală a USL. Însă maturizarea proiectului e posibilă.

Astfel, USL ar trebui să renunțe la îndepărtarea Președintelui Băsescu dar să suspende imnul de stat pe durata rămasă din mandatul lui Băsescu. Ideea e cu atît mai tentantă cu cît, după logica ilustrată de Marcel Pavel, PSD și PNL se află într-o poziție foarte bună. Istoria României nu cunoaște voievozi pe numele lor de botez Victor sau Crin. Asta ferește cele două partide de orice suspiciuni și garantează, totdată, lipsa de părtinire a proiectului. Rămîne numai ca PSD și PNL să excludă din partid, fără întîrziere orice Mihai și Ștefan. Numele sînt menționate în strofa a patra a hit-ului remixat de Marcel Pavel. Asta cere epurarea liderilor vinovați de asociere onomastică viitoare cu Imnul de stat. Problema numitului Matei C., prezent tot în strofa a patra nu se pune, decît în măsura în care Victor și Crin vor dori să scape de Matei incomozi.

USL se află în fața unei șanse uriașe. Cîntărețul Pavel a deschis involuntar calea spre exercitarea plenară a imaturității politice. Ocazia pe care Victor Pona și Crin Antonescu o așteaptă de atîta vreme.

2011-09-05T16:09:00.000+03:00

LSU dezlănțuit!

Ultimele două raționamente USL descriu un trib de inversioniști. Afecțiunea își trimite pacienții într-o zonă răstrunată cu susul în jos. Raportuile între logică și realitate, adevărat și fals, bine și rău își pierd înțelesul și împing în față o lume de căzută în cap.

Acest exercițiu antigravitațional a născut, mai întîi, ideea după care PDL e, mai nou, un partid ilegal. O întîrziere în depunerea actelor pentru schimbarea Statutului partidului a fost deajuns pentru a declanșa mania inversionistă de pe cortexul PSD-PNL. V. Ponta și C. Antonescu s-au agățat cu drag și speranță de concluzia după care PDL s-a scos singur în afara legii și, deci, a încetat să mai existe. Pe această cale, cei doi lideri de neștirbită imaturitate transmit publicului o halucinație: alegerile din 2012 vor fi cîștigate de un partid care nu există și pierdute de partidele unei alianțe care există. Situația e cu atît mai interesantă cu cît alianța care există are, în plus, obiceiul să lucreze cu sondaje imaginare și să lanseze rezultate false imediat după încheiereea alegerilor. Mesajul nu trebuie ignorat, pentru că, odată cu el, vine esența gîndirii celor doi lideri. Miezul ei e refuzul realității și aplecarea spre lumi paralele.

Aceași tendință, în al doilea raționament comun și inversionist. Astfel, procentul de promovare scăzut la Bacalureat ar fi fost impus de Ministrul Daniel Funeriu care a încercat să dovedească astfel că "școala românească produce tîmpiți". În consecință, nici elevii, nici societatea românească "nu au de cîștigat de pe urma acestui examen". Așadar, în ordinea inversată care dă logica PSD și PNL, elevii și societatea ar fi mai cîștigați dacă bacul ar fi măsluit pozitiv, după modelul sondajelor umflate care se ocupă de confortul psihic al USL. Următoarea axiomă: Bacalaureatul trebuie să se ia după nevoile noastre de imagine, nu noi după ce spun rezultatele examenului de Bacalaureat. Dealtfel, notele de la Bacalureat ar trebui indexate patriotic în așa fel încît lumea întreagă să rămînă convinsă că școala românească n-are pereche. După același model, se poate rezolva și problema deficitului bugetar, într-o viitoare abordare USL. Lucrurile se vor rezolva exact așa, îndată ce Educația și restul Ministerelor vor încăpea pe mîna miniștrilor USL. Asta numai și numai după ce alegerile vor fi cîștigate inutil de un partid care nu există iar puterea va fi preluată cu mare utilitate de o alianță care există concret și gîndește pe dos. Pe numele ei adevărat - LSU.

2011-08-16T14:27:00.001+03:00

Melițele

La ce se pricep Victor Ponta și Crin Antonescu? La vorbit. Nu e puțin lucru. E chiar o obligație. Un bun politician, lider de partid și pretendent la funcții de conducere în stat trebuie să fie și un bun vorbitor. Cu condiția să vorbească despre ceva și nu despre orice. Căci ușurința discursului e un dar viclean care dă ascultătorului acces imediat la caracterul și la competența vorbitorului. Din acest punct de vedere, ambițiile politice ale pretendenților Victor Ponta și Crin Antonescu ar fi mai bine slujite de prezența mută a celor doi în ocazii publice, electorale și, mai ales, televizate.

Problema acestor doi oameni e tocmai dezinvoltura cu care nu pot vorbi despre ceva anume dar pot vorbi despre nimic. De mai mult de un an, diferența între imaturitatea vorbăreață a acestor două melițe televizate și nevoile politice ale României a devenit insuportabilă. Ponta și Antonescu nu înțeleg nimic, nu știu nimic și nu pot spune nimic despre economie, criză, finanțe și soluțiile care ne stau sau nu ne stau la îndemînă. În loc de explicații și analize cît de cît nimerite, amîndoi vorbesc. Vorbesc despre altceva, despre orice altceva. Evident, nimeni nu se naște economist și nimeni nu poate deveni Roubini prin simpla schimbare de acte. Dar politicienii serioși învață. Oamenii cu judecată se pun pe carte. Cine vrea să conducă și se simte dator să-și ajute supușii face ce face și se pune la punct cu harta mare: unde sîntem, pe unde o apucăm și care e cea mai sigură cale? În locul judecților neplăcute dar clare pe care le auzim de la Băsescu (un fost marinar din care a crescut un politician și, apoi, un om de stat capabil să înțeleagă cum merge economia) Ponta și Antonescu o țin într-o flecăreală de chiulangii zgomotoși. A propus guvernul un nou plan de acțiune fioscală? Ponta și Antonescu apar imediat la televiziunile de sprijin și își prezintă contraprogramul: ”ăia trebuie să plece!”, ”ăia își bat joc!” și, oricum, ”dictatura va face praf această țară”.

Și totuși, USL a publicat un program anti-criză care are măcar meritul de a transforma o colecție de descîntece într-o suită de grafice. Poate, într-adevăr, asta e soluția. Însă Ponta și Antobnescu nu reușesc să folosească măcar cifrele și culorile din Programul prorpiei alianțe sau partid sau ce-o mai fi și cît o mai fi. Nimic despre rata dobînzii, deficitul de cont curent, datoria publică, piața interbancară, raportul austeritate-productivitate și alte parascovenii de care Ponta și Antonescu fug de rup pămîntul și economia. Nimeni nu îi obligă să pălăvrăgească tehnicește dar toată lumea așteaptă să îi vadă dovedind o brumă de înțelegere a economiei, a crizei, a mecanismelor europene, a lumii, a ceva cît de mic, a orice în legătură cu viața reală și încurcată a economiei, banilor și industriilor. Ponta și Antonescu vorbesc. Iar asta nu e de ajuns, pentru că imaturii Ponta și Antonescu vorbesc imatur pe teme mature și propun cu maturitate glume de imaturi, între care strălucește ideea alegerilor la cerere , urmată îndeaproape de ideea unei Comisii făcătoare de minuni.

Cine a urmărit ultimele cîteva luni de luptă economică și flecăreală politică a înțeles, probabil, cum stau lucrurile. Adică, pe cine poate conta. Presedintele Băsescu e tot mai conștient de utilitatea inițiala a austerității și de caracterul obligatoriu al relansării prin actiune industriala pozitiva. Ponta și Antonescu au rămas, peste vară, în vacanța de după vacanța cu care și-au început cariera politică. Chiar așa, ar fi de ajuns, atîta vreme cît coaliția de guvernămînt funcționează iar Primul Ministru rămîne omul calomniat, onest și activ pe care îl cunoaștem. Însă răscrucea economico-istorică de care încercăm să ne desprindem ar trebui să fie un rai pentru inovația politică a opoziției. În fond, toată lumea așteaptă explicații și soluții alternative la discursul official. Toată lumea ar accepta critica severă și substanțială a tratamentului prescris de Băsescu, Boc și Miniștrii de resort. Încă o dată:situația e atit de limpede în dramatsimul ei elementar încît criza echivalează cu o invitație la participare remisă politicienilor și partidelor, tuturor politicienilor si partidelor care au ceva de spus si curaj de pus la bătaie. În acest punct, România se bate, însă, cu o amară criză de inițiativă politică. Victor Ponta, Crin Antonescu si veselia lor vorbăreață nu pot ține loc de politică serioasă. Oricît de imaturi, Ponta ți Antoneacu ar trebui sa înțeleagă că a trecut timpul partidelor care se bat pentru avantaje în sondaje.

Cum nici Ponta, nici Antonescu nu ințeleg atîta lucru, Romania are parte de o parodie, exact atunci cînd nervul ei politic ar trebui să livreze rezistență și inițiativă.Singura producție a imaturilor Ponta și Antonescu e o comedie în care doi lideri nechemați lasă statul ți gîndirea publică pe Președinte automat, dupa care ne avertizează că alunecăm în dictatură. Într=un fel, Imaturitățile Lor au dreptate: o scenă politică dominată de Băsescu și roasă pe la margini de pretendenți care nu pot sălta pe rampă arată rău. Dar asta din vina absenților și prin autoexcluderea incompetenților. Între timp, televiziunile care le servesc drept camera de ecou înmulțesc zilnic farsa. Mașina de umflat sondaje bîzîie cuminte, televiziunile își încredințează clienții că poporul se înnebunește să-i vadă seară și, uite așa, ne apropiem de sfîrșitul previzibil al farsei. În 2012, USL va afla că s-a așezat în afara realității, Ponta și Antonescu vor fi înlocuiți de personaje ceva mai mature iar România va rezista, la limită, în ciuda sabotajului politic organizat pe cheltuiala si inepția incurabilă a stîngii.

2011-08-16T14:24:00.001+03:00

Europa vs Europa

În mod inevitabil, ironic și periculos, Europa se apropie de concluzia pe care a evitat-o, după ce i-a fixat premizele. Cu excepția enormă a Germaniei, statele membre ale zonei euro, piețele și economiștii aplecați deasupra cascadei de crize succesive, cer apariția Eurobond-urilor. Ce înseamnă asta?

Înseamnă unificarea de facto a fiscalității europene. Mai simplu și mai clar spus, recrutarea și subordonarea tuturor bugetelor, datoriilor și deciziilor de care statele zonei euro dispun acum sau vor dori să dispună în viitor. Un singur centru de decizie va trata nenorocirile desăvîrșite , dintr-un motiv sau altul, de politici fiscale separate. Același centru va fixa buna creștere și cumpătarea guverneleor în cauză. Am ajuns aici, după ce toate celelalte remedii și intervenții urgente au reușit să amîne cu cîteva luni următoareaa serie de remedii și intervenții urgente. În fond, acest soi de regrupare prin subordonare nu ar fi altceva decît împlinirea riguroasă a proiectului european: monedă unică, fiscalitate comună, decizii coerente și pan-europene. Dar Uniunea Europeană ezită. Uniunea Europeană ezită în fața Uniunii Europene. Mai precis, Germania ezită în fața Germaniei eurohegemon. Căci Germania și nu altcineva ar urmă să devină directiorul financiar al Europei iar această idee profund unionistă și europeană nu e tocmai bine primită la Berlin. De ce?

Pentru că unificarea fiscală ar presupune un nou aranjament în care Germania nu ar primi doar puteri ci și răspunderi fără precedent. Germania și statele din proximitatea prosperității germane ar intra într-un contract care prevede, practic, subvenționareea pe termen lung, poate permanent, a periferiei deviante, deficiente și uneori delincvente a Sudului. Germania ar trebui să explice, apoi, alegătorilor că le va folosi banii pentru a răscumpăa decalajele și disfuncțiile italo-greco-hispano-portghezo - un so weiter un so fort. E greu de crezut că alegătorii germani vor primi vestea fără să înlăture, cu prima ocazie, guvernul care le-a cerut așa ceva. Patriotismul european al societății germane nu e fictiv dar același patriotsim va sucomba îndată ce va fi silit să devalorizeze sau să arendeze proverbiala productivitate a muncii germane.

Vremea opțiunilor a trecut. Pîmă acum, Germania a fost la putere.

De acum înainte, terenul se îngustează și Germania va fi la putere în Europa doar dacă va accepta să ia în posesie Europa. Similarități? Paralele istorice dureroase? Exact. Numai că istoria trebuie citită și, mai ales, recitită frontal. Germania a terminat epoca 1914-1945 zdrobită militar dar viabilă economic și, peste toate, fără să-și fi pierdut o clipă potențialul. Revenirea postbelică a readus rapid Germania la capacitățile naturale. Uniunea Europeană a pornit exact de la acest punct sau, în orice caz, a devenit prizoniera acestei realități fixe. Din acest punct de vedere, despre care afăm acum că e unicul punct de vedere real, Uniunea Europeană este construcția care a făcut poisibile și concomitente o Germanie dominantă și o Europă de națiuni suverane. Productivitatea și seriozitatea germană au tranșat rapid problema economică iar reunificarea statului german a încheiat cu bine latura politică a procesului. Germania a devenit liderul și beneficiarul major al Europei Unite. Aici, argumentul expus de greci de pe masa de operație merită luat în seamă. În viziunea și după experiența grecilor și, desigur, a atîtor alte state mediteraneene, central și esteuropene, Germania a prezidat spațiul economic și monetar european cu onestitate politică aparentă și cu maximum de profit economic real. Piețele țărilor infractor din sud ca și piețele corupților și nepieptănaților nou veniți estici s-au deschis și au fost practic absorbite de motorul economic german. Exporturile industriale, veniturile bancare, crema forței de muncă și spuma schimburilor comerciale au migrat en masse către Germania. Acest aranjament în care Germania a prezidat și absorbit, fără să susțină și să distribuie se apropie de sfîrșit. Donațiile de urgență către Grecia au fost un incident care riscă și trebuie să se transforme într-o schemă unitară de asistență. În caz contrar, Uniunea Europeană se va dezlipi în părțile ei componente și contradictorii: pe de o parte, proiectul teoretic și steril, pe de o parte realitatea neîmplinită. Uninea Euroepană poate deveni Uniunea Europeană sau poate rămîne un șir de instituții agățate de discursuri agățate de aer.

E, oare, posibil acest pas care ar transforma un proiect parafrazat și celebrat de aproape 60 de ani, într-o realitate istorico-ecomomică fixă? Vom vedea. Vom vedea dacă europenii înșiși sînt gata să accepte sacrificiul enorm pe care îl presupune Europa integrală. Vom vedea dacă statele naționale își vor putea convinge cetățenii să fie solidari cu deficitele bugetare, datoriile și planurile de pensii ale europenilor necunoscuți de peste mări și țări și regimuri de viață divergente. Bunul simț spune că așa ceva nu va fi posibil și că Europa va continua cum va continua, din compromis în compromis, din summit de urgență în summit de urgență și dîn amînae în amînare. Numai că intervalul se scurtează rapid și, în cele din urmă, Europa se va întîlni tot cu concluzia pe care a proiectul european a presupus-o de la bun început.

2011-06-30T22:42:00.004+03:00

Lumina vine de la Răsărit, prin Realitatea TV și Antena 3

Reacția Rusiei nu e o surpiză. Ipocrizia istorică a statului rus care înțelege să avanseze spre democrație îmbrățișînd crimele statului sovietic e o banalitate, nu o noutate. Ministerul de Externe Rus e indignat de declarația Președintelui Băsescu în chestiunea atacului din noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. Președintele României a spus că ar fi ordonat declanșarea atacului, dacă ar fi fost șeful statului român în 1941. Ministerul de Externe Rus a pierdut ocazia de a completa seria. Am fi fost recunoscători Ministerului de Externe Rus dacă ne-ar fi comunicat ce poziție au Președintele Medvedev și fostul și viitorul Președinte Putin în chestiuni foarte apropaite. Nimeni nu i-a auzit pe Președinții Medvedev și Putin declarînd că nu, ei nu ar fi aprobat atacurile armate succesive ale Uniunii Sovietice asupra Polniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei și Finlandei. Păcat. Ne-am fi putut convinge că, în timp ce Băsescu e un autocrat pro-fascist, Putin și Medvedev sînt cei doi democrați care ar fi împiedicat ororile sovietice. Sau, poate, tot Putin și Medvedev ne-ar fi spus ce anume căutau armatele sovietice în țările pe care le-au invadat. Ce aduceau știm. Asta doar, dacă nu cumva, Președinții Putin și Medvedev nu ne vor învăța că trupele sovietice au încercat pur și simplu să aducă, pacea, prosperitatea și dreptatea în țările pe care le-au atacat.

Reacția Rusiei e, de fapt, mai puțin importantă și mai puțin îngrijorătoare. Mult mai însemnată și mai periculoasă e suita de reacții interne care au pornit spre public imediat după declarațiile Ministerului de Externe Rus.

Întrucît nu putem discuta decît luările de poziție substanțiale, nu vom întîrzia prea mult asupra cuvintelor lui Victor Ponta. Imatur și incapabil de încordare cerebrală, Ponta a reușit să stabilească prostește că reacția Rusiei e ”corectă” și să susțină, mai departe, că Președintele Băsescu ”ar trebui să cunoască mai bine istoria propriei țări”. Așa e. Ponta ar putea chiar să îi recomande lui Băsescu un ciclu de meditații cu Ion Iliescu, expertul nostru nr. 1 în probleme de ocupație sovietică și de tratate de prietenie cu URSS (ultima tentativă, în 1990).

Ponta nu e scuzabil, pentru că prostia nu e scuzabilă. Însă imaturitatea e un alibi. Mai departe, problema cea mai gravă și activă sînt practicile infecte ale Realității TV, ale Antenei 3 și ale mercenarilor folosiți pe post de comentatori.

Atît Realitatea TV cît și Antena 3 au prezentat știrea despre reacția iritată a Ministerului de Externe Rus la declarațiile Președintelui Băsescu. Și cu asta gata. Orice știre care îl poate pune pe Băsescu într-o lumină proastă e binevenită. Nu are importanță de unde vine știrea, pe ce argumente se bazează și cu ce adevăruri lucrează. Ura față de Băsescu justifică orice: jurnalismul cel mai putred, minicuna și, în cele din urmă, ostilitatea deschisă față de interesul național.

Faimoasele posturi de televiziune nu au nici un chef să meargă în adîncime, să explice, să dea contextul istoric sau să pună la dispoziția generațiilor mai tinere informația minimă. Nu! Tot ce se înțelege de la Realitatea TV și Antena 3 e că Băsescu a fost, iar, lovit de streche, s-a asociat ideilor naziste și a atacat, fără motiv, onoarea Rusiei. Interesant, exact așa sună și punctul de vedere al Ministerului de Externe Rus. Nu mă mir. Dar acest fel de a falsifica prin tăcere presupune spălarea pe creier a generațiilor tinere și a celor ce nu și-au petrecut timpul citind istorie.

Lor, Realitatea TV și Antena 3, nu le spun că, în iunie 1941, armata română a trecut Prutul pentru a elibera teritorii românești invadate și ocupate, în 1940, de armatele sovietice. Cele două posturi de televiziune nu se obosesc să povestească măcar pe scurt ce se întîmpla în Europa anilor 1939-1941. Prin urmare, cele două surse de informație tv trec sub tăcere că sovieticii și bunii lor prieteni naziști tocmai terminaseră de violat și dezmembrat Europa de Est. Publicul nu trebuie să afle că Rusia Sovietică și Germania nazistă semnaseră în 1939 Pactul Ribbentrop-Molotiov, un exemplar tratat de prietenie între bandiți care cad la pace asupra feliilor de țară pe care urmează să le înfulece. Publicul celor două posturi de televiziune n-are dreptul să afle nimic despre milioanele de est-euroepeni uciși din prea multă amiciție sovieto-nazistă sau alte asemenea detalii mărunte care ar putea pune în paranteze indignarea Ministerului de Externe Rus.

Nici docții și energicii comentatori consultați de Realitatea TV nu reușesc să treacă peste dezgustul provocat de imprudența lui Băsescu. C.T. Popescu găsește, de pildă, că declarațiile lui Băsescu sînt ”declarațiile unui șmecher de cartier”. S-ar putea înelege de aici că dl. Popescu nu e un șmecher de cartier ci, dimpotrivă, un om cu principii urbane (implicînd totalitaea orașului). S-ar mai putea înțelege ce ar răspunde dl. Popescu la întrebarea: Crsitiane, ce faci, dacă vine cineva la tine în cartier, îți sparge casa și îți ia televizorul? E de crezut că vigurosul comentator ar răspunde: O fi cartierul meu, o fi casa mea, o fi televizorul meu dar, ca ziarist, nu mă pot lua după hoț. Ca ziarist, i-aș propune să avem relații cordiale și să ne uităm sera, la tevizorul meu, la el acasă.

Important e că nici Zoe Petre (speicalist în istorie antică), nici C.T.Popescu (nespecialist în istorie antică) nu reușesc să treacă peste oroarea provocată de nesăbința lui Traian Băsescu. În schimb reușesc să treacă fără probleme peste ultimatumul sovietic din iunie 1940 și peste soarta sutelor de mii de români basarabeni uciși, deportați sau refugiați, îndată după invazia sovietică. Iarăși interesant, comunicatul în care agenția de presă rusă news.ru cîntă mînia ce cuprinse Ministerul de Exerne Rus e lovit taman de amnezia care tronează și în declarațiile dnei Zoe Petre și a veșnic știutorului C.T Popescu. Nici news.ru nu-și poate aminti nimic de ultimatulmul, sau de invazia sovietică din 1940, sau de victimile ei. Desigur, victime colaterale. Întîmplător, de limbă română.Așa le trebuie!

Mai mult, pentru a-și informa corect citiorii, news. ru explică în cîteva rînduri bine simțite că Președintele Băsescu s-a referit, în odioasele lui declarații, la Basarabia, adică la o regiune care ” aparținea, din 1812, Rusiei”. Așadar, în 2011, o agenție de presă rusă se simte obligată să continue propaganda sovietică, asigurîndu-și publicul că URSS n-a anexat prin forță Basarabia și că România s-a năpustit fără motiv asupra inofensivei Uniuni Sovietice.

Despre toate astea, Realitatea TV, Antena 3 și Ministerul de Externe Rus nu au suflat o vorbă. Asta se numește cu adevărat frăție. De metode și interese.

2011-06-29T19:48:00.001+03:00

Mai bine mai rău

Într-adevăr, Președintele Traian Băsescu se bate din răsputeri și anapoda cu documentul greșit. Avem, de fapt, o Constituție perfectă. Nu un act scris și trecător ci o sumă de deprinderi eterne. Nu e nimic de amendat sau de suprimat în această capodoperă care ne așterne cu precizie magnetică direcția etică și comportamentul public.

În esență, acest tipar adînc și organic e un tratat despre facerea de bine. În interior, acolo unde alte Constituții mai puțin sigure pe instinctele publice, prescriu silitor cum se ține rînduiala, documentul nostru de bază conține o singură prevedere: facerea de bine trebuie pedepsită exemplar. Cu paragrafele de rigoare: solidaritatea, răbdarea și efortul sînt interzise, cu excepția situațiilor în care îi discreditează pe cei ce încearcă, se străduie sau se fac vinovați de alte delicte ce pun în pericol siguranța suficienței naționale.

Să luăm ultimele cîteva săptămîni din viața vinovată a Președintelui Băsescu. Se va vedea îndată că lucrarea actului nostru fundamental de conduită publică e ireproșabilă.

Numitul Președinte propune modificarea Constituției, prin îndreptarea sau eliminarea acelor articole înfipte în lege pentru a garanta furtul, tunul și, în genere, dreptul la hoție prin funcție și din bani publici. Pe scurt, Președintele propune o Constituție care nu mai garantează românilor cu funcție dreptul de a fura oficial banii românilor fără funcție. Curtea Constituțională analizează propunerile și trimite vorbă Președintelui că e un proclet și un nelegiuit. Curtea decide că averile dospite din fraudă trebuie protejate prin lege și că demnitarii au drepturi sacre, între care dreptul la legitimația de infractor.

Numitul Președinte, se prezintă în fața Parlamentului pentru a explica proiectul de modificare a Constituției. Bun venit! Sala e pe jumătate goală (de deputații opoziției) și pe jumătate absentă (prin grija deputaților din opoziția internă).

Numitul Președinte, se pronunță în favoarea reorganizării administrative. Ideea pare bună. Ce poate fi rău, cînd 41 de administrații și feude sînt tunse și transformate în 8 sau 10 sau 16 sau cîte județe vor îngădui negocierile? UDMR răspunde cu o nouă salvă de condiții și amenințări. PSD și PNL jură că vor repara, cu prima ocazie, orice stricăciune adusă perfecțiunii feudale a României. PDL asistă în liniște.

Numitul Președinte face o serie de remarci slobode, într-o dicuție pe tema regelui Mihai, a Mareșalului Antonescu și a regimului de stat înainte de captura comunistă.

Urmarea: cruciada indignaților atinge cote de care Iliescu și ceilalți hăituitori ai Regelui n-au avut parte.

Monarhiști generați prin recalificare rapidă organizează podul scuzelor și îi cer iertare Regelui pentru brutalitatea verbală a Președintelui.

Un senator PDL, aflat la al treilea mandat parlamentar și la prima Scrisoare Deschisă către un Președinte, își retrage încrederea în discernămîntul Șefului Statului.

Poate cel mai mare scriitor de limbă română al ultimilor 30-40 de ani își declară "dezamăgirea ireversibilă". În aceleași pagini de ziar, un editorialist se năpustește asupra lui Gabriel Liiceanu și îl încadrează la omisiune de denunț, pentru că a întîrziat nepermis atacul asupra lui Băsescu. Poate că Liiceanu obișnuiește să gîndească înainte să vorbească. Sau poate că înțelege atît defectele cît și calitățile lui Băcescu iar asta îl împiedică să atace un Președinte doar pentru a bifa o replică sau pentru a se încadra în timpul regulamentar de reacție. Dar nu! Liiceanu trebuie plimbat prin tîrg cu o placă infamantă de gît. Întrebarea inchizitorului e: cum poate să tacă, în clipa în care Regele e umilit, tocmai cel ce a scris odinioară minunatul text "De ce regi?".

Întrebarea cuvenită inchizitorului: de ce ragi?

Palmaresul nenorocit al Președintelui e doldora. Între alte fapte reținute la dosar: lupta cu dezastrul economic și blocarea dezmățului bugetar, încleștarea cu justiția de uz personal, medierea în relațiile cu UE și FMI, urmată de sprijinul financiar care ne-a despărțit de catastrofă, construcția unei politici externe suverane, relații solidare cu statele estului, alianța cu Statele Unirte, recapacitarea strategică a bazinului dunărean și a zonei Mării Negre.

Pentru toate astea și pentru atîtea altele, numitul Băsescu nu s-a ales cu un cuvînt, cu un singur cuvînt de sprijin sau cu vreo șoaptă de recunoaștere. Alegătorii români l-au votat fără ezitare. Fabricanții români de opinie l-au condamant la temniță mediatică pe viață și la defăimare fără sfîrșit. Politicienii, apropiații sau apropiații răspopiți l-au decartat, așa cum te lepădai, pe vremuri, de cineva care îți strica dosarul. Consesnul e deplin: facerea de bine trebuie pedepsită după datina străbună. Obișnuința negației, stima de sine și lehamitea de lucrul bine făcut acoperă orizontul.

S-a izolat Președintele? În mod categoric, da. Și tocmai aici e problema. Problmea noastră nu a Președintelui. Căci Băsescu s-a izolat încercînd să mute din loc instituțiile României, să îndrepte o Constituție rușinoasă, să aducă judecătorii la rangul de cetățean român, să iasă din plasa strategică a Rusiei și să facă joncțiunea cu Europa. Dacă Președintele s-a izolat prin faptele de mai sus, înseamnă asta că noi am răpmas împreună? La ce bun? Și cine e mai singur, de fapt?

Poate că Președinții anteriori au fost mai amabili sau mai abordabili. Dar a făcut sau a încercat vreunul din ei să înceapă măcar proiectele prin care nefericitul Băsescu se străduie să așeze România în lumea reală? Nu. Foarte bine: atunci, loviți-l din toate părțile și prin toate mijloacele! Un lucru trebuie stabilit o dată pentru totdeauna: cine își face iluzia că binele comun e posibil trebuie pedepsit, călcat în picioare și șters din memoria națională. Căci pericolul e prea mare. Un grăunte de bine ar putea da peste cap rînduielile și ne-ar obliga să ne măsurăm valoarea. În realitate, nu pe ștate. Mai bine cu răul, cu oricine nu ne silește să ieșim la lumină dar ne ajută să fim remarcabili între noi. Pe scurt, mai bine mai rău.

Cît va mai exista un loc de făcut semne negru pe alb, voi continua să-l sprijin cu înverșunare pe Băsescu. Pentru că vreau să-mi văd țara făcînd măcar o jumătate de pas înainte.

2011-06-28T15:51:00.007+03:00

Vanghelie detronat, Ponta laureat

Am crezut mereu că dl. Marian Vanghelie e nedreptățit. Acum a apărut dovada. Dl. Vanghelie a fost declarat în mod repetat Mitocanul nr.1 al PSD și, în consecință, al României. Titlul e neavenit. Dl. Vanghelie trebuie să returneze imediat medalia adevăratului cîștigător: Victor Ponta.

Acum cîteva zile, Victor Ponta s-a detașat net în campion. Recordul a fost stabilit după convorbirile de la Palatul Cotroceni. Victor Ponta s-a prezentat acolo cu reputația celui mai infantil personaj public român în viață. Ponta n-a dezamăgit. Propunerea de redeschidere a crizei economice prin provocarea urgentă a unei crize politice a confirmat imaturitatea naturală, totală și fatală a liderului PSD.. Însă Victor Ponta a reușit să facă din imaturitate un detaliu înecat în lipsa de educație. Numitul înec s-a produs pe uscat, la Alexandria, în cursul unei adunări la care Victor Ponta a încercat să se exprime politic. Ponta a descris întîlnirea de la Cotroceni, sugerînd că era treaz, în timp "domnul Băsescu căuta după sticlă pe jos". Nimic despre starea lui Crin Antonescu, cel de-al treilea participant.

Dacă acest gen de declarații definesc trezia lui Ponta, atunci de o mie de ori mai bine alcoolic. Victor Ponta vrea să conducă România. Nu e cazul. România condusă de Ponta ar fi o țară pusă la dispoziția unui politician imatur și a unui om de cea mai proastă calitate. Mitocănia lui Ponta are, într-adevăr, ceva cu totul special. De regulă neprovocată, mitocănia a la Ponta nu e un obicei rău, creat de lipsa obiceiurilor bune. Mitocănia lui Ponta e mai mult. E, de fapt, tot. Căci Ponta face din mitocănie înlocuitorul propriei persoane. Acolo unde alții gîndesc, au ceva de spus, contrazic, au umor sau observații critice, Ponta e mitocan. Mitocănia lui Ponta e plenară și e silită să fie așa de absența unei persoane notabile. De aici, agresivitatea personajului care se simte dator să fie grobian pentru că se știe lipsit de valoare și argumente. Nesiguranța profundă a lui Ponta e mascată de ofensiva unei mitocănii perpetue. În cele din urmă, persoanjul e victima propriei imaturități. Nefiind clădit din nimic și pentru nimic, Ponta s-a decis să întruchipeze statuia vie a mitocăniei.

Am așteptat cîteva zile reacțiile la tezele de la Alexanrtia. Inutil. Poate cu o excepție care nu face decît să adeverească ascensiunea putrefacției publice. Crisitan Pîrvulescu a găsit de cuvință să se aplice analitic asupra enunțului Pontic. Rezultatul:

" Prăbușirea limbajului public nu se datorează domnului Ponta. Preşedintele Băsescu şi-a adus o contribuţie importantă. "

Raționamentul lui Pîrvulescu are o perversitate îndelung antrenată. Așadar: comentînd porecăria lui Ponta, Pîrvulescu descoperă că limbajul public s-a prăbușit dar acest fapt grav nu are legătură cu porcăria lui Ponta pe care Pîrvulescu tocmai o comentează ci e, mai degrabă, de pus în sarcina lui Băsescu.

Cu Prîvulescu analist, gîndirea își caută integritatea pe jos.

Cu Ponta lider, România își va căuta norocul și mai jos. La subsol.