11 septembrie - o zi uitată

După 10 ani, 11 septembrie 2001 abia dacă mai există în conștiința publică a Occidentului. Înțeleg prin conștiință publică, tot ce e scris și spus cu autoritate academică și mediatică, pentru a da părerea timpurilor noastre asupra trecutului. Acest cor cu nenumărate voci multiplicate de neumărate camere de ecou a întîmpinat a zecea aniversare a zilei de 11 septembrie cu un ocean de platitudini, recomandări și procedee fixe. Direcția principală a acestui asalt subtil și ipocrit e deplasarea colectivă spre resemnare. Cu cîteva excepții rarisime, datorate lui Jonathan Sacks și George Friedman, analiza istorică și filozofică, de regulă mult mai pătrunzătoare decît covorul de clișee media, a părut ea însăși amorțită într-o resemnare care seamînă prea mult cu abandonul. Rezultatul nu e atît deruta, cît domesticirea oricărei porniri spre gîndire, luciditate și sens. Recomandarea de bază coborîtă de vocile media și academice peste opinia publică e împăcarea resemnată și internalizarea șocului, în numele unui pietism curpinzător și plat. Operația echivalează cu o enormă ședință de terapie în masă și coincide semnificativ cu obligația curativă care înghite aproape orice trăire directă într-o epocă obsedată de prescripția fericirii și panicată de contactul cu adversitatea.

Refrenele care întrețin și susțin anularea existențială a zilei de 11 septembrie nu sînt desfășurate explicit. E vorba mai degrabă de o suită de întrebări și afirmații justificate și inatacabile, lansate dindărătul unor fortificații morale fără fisură. Între ele, fac figură centrală preocuparea pentru musulmanii americani și de aiurea loviți de prejudecățile generate de tragedia din 11 septembrie. Pînă la discuția asupra seriozității unei asemenea întrebări, lucrează, deja, miniclișeul introdus, din aceași suflare, de referința insistentă la ”evenimentele tragice” din 11 septembrie. Cu această formulă în aparență comună și inocentă începe de fapt extracția de viață și greutate care lasă 11 septembrie la voia întîmplării. Căci o tragedie e, întotdeauna, rodul întîmplării, al arbitrarului sau al jocului crud al sorții. În această definiție, 11 septembrie nu mai are autori ci doar o uriașă listă de victime care îi include și pe cei socotiți, după o logică de acum depășită, autori ai crimei. Â

Următorul clișeu insidios e îndemnul la uitare, plasat cu fiecare întrebare sau remarcă în care apare termenul closure ( închidere sau împăcare - un termen împrumutat tot din vocabularul tehnic al psiho-terapiilor la modă). Toate interviurile sensibile și eseurile compasionale ating cumva nevoia de closure. Toată lumea e datoare să ajungă la closure , la acea stare în care amnesia autoimpusă conduce la retragere și inerție morală. O persoană care găsește closure devine un spectator aproape bucuros la propria dramă, un convertit care a învățat să nu reacționeze ci să includă, să accepte și să conchidă că tragedia face parte dintr-o normalitate indiscutabilă, plată și inevitabilă.

Instrumentele care pun în mișcare acest repertoriu sînt - nimic nou! – practicile rituale. Partea vizibilă a ritualisticii de serviciu sînt comemorările, ocazii a căror etichetă e prin excelență non-critică și non/confrontațională. Așa de pildă, marile adunări publice care onorează memoria celor dispăruți, cu observația că în asemenea ocazii dispăruții nu mai sînt oameni asasinați bestial de autori cunoscuți ci efigii înconjurate de dragostea familiilor și victime ale unui megaaccident tot mai asimilabil catastrpfelor aviatice și feroviare. În aceași linie, arta monumentală răsărită după 11 septembrie cultivă, înainte de toate, resemenarea funerară și nu cultivă nici o trăsătură eroică, activă și afirmativă (spre deosebire de arta monumentală care a reținut figurile și campanile celui de-al doilea război mondial). Spațiul monumental de pe locul fostelor Turnuri e intitulat, cu o exactitate involuntară, ” Reflecting Absence ”. Suprafețele și căderile de apă plane fac exact asta: descriu o absență afectivă complet regularizată, un soi de placiditate mută, pregătită să absoarbă orice, fără reacție și ripostă. Nimic din teroarea și violența apocaliptică ale zilei de 11 septembrie nu mai e de găsit sau de ghicit în ansamblurile comemorative dedicate unui eveniment care pare, astfel, să-și nege, din interior, însemnătatea.

Al doilea exercițiu ritual e incomparabil mai discret dar funcționează cu eficiență remarcabilă, disimulat în atitudinea corectă a abordărilor de presă și, chiar, în analize de aparentă complexitate. Fără încetare și fără excepție, abordările de presă urmăresc expresii și teme fixe care trimit spre una și aceași concluzie ideologică: 11 septembrie a fost un accident tragic, urmat de răspunsul greșit al națiunii și, mai ales, al statului american. Argumentele acestei teze sînt rareori prezentate explicit. Ele sînt înlocuite și promovate de remarci, aluzii și interogații privitoare la capacitatea americanilor de a relua firul normal al vieții, după 11 septembire. Unde ”normal” înseamnă tocmai capacitatea de a trăi ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În aceași serie funcționează legalismul militant, mereu alert la abuzurtile și represiunea organizată de armata americană împotriva civililor și a deținuților arestați sub acuzația de terrorism. Teroriștii și grupurile teroriste dispar încă o dată, de astă dată dizolvați în rîndurile victimelor nevinovate ale militarismului american. Derulat zi și noapte, acest discurs multiplu dezvoltă conștiința vinovăției și invită la auto culpabilizarea americană sau occidentală. Funcția acestui tip de discurs calchiază mecanismele discursului religios iar practicanții lui sînt, într-adevăr, animați de fervoarea preotului și de convingerea dogmei.

Atît cît s-a făcut auzită, intervenția comentatorilor și analiștilor a expus o oboseală intelectuală nebănuită, într-un climat de dezbatere , altfel, dinamic și polemic. Majoritatea abordărilor, tind, la zece ani de la atacul din 11 septembrie, să reconsidere ziua de 11 septembrie pentru a o transforma într-un incident a cărei amploare pirotehnică a ”luat fața” privitorilor dar ascunde o importanță istorică redusă. Numeoși autori furnizează liste alternative de eveninmente care au schimbat cu adevărat sensul istoriei dar sînt umbrite de atenția nemeritată smulsă de caracterul filmic al zilei de 11 septembrie. Made in China e concurentul cel mai des citat. Criza financiară globală e alt reper invocat de analiști economici oarecum jigniți. Problema acestor interpretări nu e lipsa de importanță a punctelor istorice citate ci încercarea de a plasa, comparativ, 11 septembrie într-o zonă lipsită de interes istoric. Eroarea e provocată de o poziționare complet inadecvată. Astfel, cei mai mulți susținători ai tezei amintite, caută să răspundă la întrebarea: a schimbat 11 septembrie cursul istoriei? Întrebarea e rezultatul unei iluzii frecvente printre istoricii grăbiți. Ziua de 11 septembrie nu putea genera și schimba istoria decît în măsura în care a fost ea însăși rezultatul unor schimbări istorice deja active. Cu alte cuvinte, 11 septembrie a fost posibil tocmai pentru că istoria se schimbase cu mult timp înainte. Resurgența islamică, eșecul militar sovietic în Afgansitan, frustrarea societăților arabe tirnizate de politicieni inepți și tentate de modernitatea prosperă a Occidentului, aparenta timorare a statelor occidentale tot mai preocupate să își reducă componenta militară - toate erau deja active pe 11 septembrie. În genere, noutatea istorică e prezentă și lucrează cu mult înainte de evenimentele detunătoare care o ilustrează și o transformă în fapt cunoscut. Cu un paradox nu tocmai riscat, 11 septembrie a devenit vizibil de-abia pe 11 septembrie.

După 10 ani, destinul istoric al zilei de 11 septembrie e în declin, sufocat de prudență morală, cenzură analitică și autoculpabilizare. Pentru majoritatatea mediatică și academică, adică pentru autorii opiniei official admise asupra trecutului, 11 septembrie e un eveniment util în măsura în care poate sprijini noua pedagogie, noua învățătură despre agresiunea, violența, colonialismul și rasismul occidental. Substituirea și amuțirea oricărei reacții naturale, a oricărei tentative de reafirmare a tradiției occidentale și interdicția virtuților clasice în jurul nelegiuirii feroce din 11 septembrie mărturisesc o sete cumplită de identitate slujită inept de valorile unui cult autodistructiv. Totul după despărțirea de identitatea, de cultura și de valorile clasice ale Occidentului.

În dimineața zilei de 11 septemrie 2001, cineva făcea semne de sus. Era un bărbat sau, mai degrabă, o femeie. Asta, după încrederea cu care mișca o pînză mare și albă, în pragul ferestrei înecate de fum gros. Trebuie că era o femeie, rămasă într-un birou încercuit de flăcări, la etajul o sută și ceva. În asemenea clipe, femeile sînt mai puternice decît bărbații. Nu se lasă, nu renunță și caută clipa de după clipa în care nimic nu mai pare posibil.

O femeie, poate o mamă care își știa copilul în altă parte și în siguranță, ne făcea semn. Ne spunea să nu uităm, să nu plecăm, să continuăm. Așa cum fac mamele care aduc pe lume copii. În timpul ăsta, multe păsări în cămăși albe zburau cu capul în jos, spre caldarim. Se grăbeau să nu ardă în Turn.

Cineva ne face semne de 10 ani, dintr-un loc dispărut: nu uitați să fiți voi, nu plecați din lumea care v-a crescut. După 10 ani, știm că semnele de la fereastra dispărută nu au ajuns nicăieri. Plecăm. Nu ne mai iubim și nu ne mai cunoaștem lumea. O detestăm. O acuzăm și o certăm la fiecare palmă, la fiecare pumn, la fiecare avion care o lovește în plină față. Sîntem critici, sistematici și infinit de inteligenți. Cu finețea insistentă care aduce în fiecare zi un argument nou în favoarea inferiorității, cu febrilitatea proaspăta a fiecarui nou cap de auto-acuzare.

Ziua de 11 septembrie a fost îmbrîncită de la ultimul de etaj. A devenit o zi ca oricare alta. Încă una din zilele în care avem grijă cum vorbim. Încă una din zilele în care avem grijă să scuzăm, să explicăm și să nu ofensăm. Să nu cumva să ne simțim îndreptățiți. Să nu cumva să spunem ce era odinioară de spus. Ziua de 11septembrie a fost imbălsămată, ca mai toate amintirile noastre fundamentale, într-un giulgiu conform ți ipocrit.

Cineva ne face semne de sus. O mamă care ne cere să mergem mai departe, să credem în menirea noastră pe lume și să lăsăm celor ce vin minunile pe care le-am primit din cultura magnifică lucrată în vremurile dinaintea noastră. Degeaba.

Pe culmile suspendării

Prostia, acel mic efort personal care invită creierul la relaxare deefinitivă, e un drept intim. Din acest punct de vedere, Marcel Pavel, Mircea Sandu și alți colegi de concediu mental sînt persoane profund private. Imnul de stat nu are, însă, nimic de-a face cu sfera de incapacitate, dume, nărozii, tîmpenii și vehicule avariate la Caracal aflate în posesia dnilor de mai sus.

Prostia e întotdeauna demnă de propriul purtător și umilitoare în exercițiul public. 50000 de oameni au găsit calea spre imnul care ne dă, în sfîrșit, ceva în comun. Pavel Marcel și Sandu Mircea au înțeles imediat că ocazia nu trebuie ratată. După consultări de prostie comună cu marele om de fotbal Sandu, faimosul cîntăreț Pavel a oferit publicului varianta depolitizată a Imnului. Mai mult, același Pavel a ținut să se explice, precizînd că a sărit anume peste versul în care stătea nenorocitul de Traian. Se înțelege de aici că autorul operației ne-a îndatorat cu un serviciu adus liniștii publice și echilibrului politic.

După știința a nenumărați români fără acces la nivelul de prostie al faimosului cîntăreț, versul boicotat e ” Triumfător în lupte, un nume de Traian” și nu ”Biruitor în alegeri, Președintele Băsescu”. Operația executată de Pavel pe viu asupra Imnului a fost teoretizată, mai întîi, de Victor Ponta care s-a trezit remarcînd, acum cîteva luni, că strofa cu Traian o să plece din imnul național. Măsura tatonată de Ponta e un proiect personal care n-a prins Programul USL dar ideea merită dezvoltată. Deocamdată, în varianta emisă de Ponta, ea e imatură și stă tocmai bine în gura celui ce dă alături de subordonatul Crin, Imaturitatea Bicefală a USL. Însă maturizarea proiectului e posibilă.

Astfel, USL ar trebui să renunțe la îndepărtarea Președintelui Băsescu dar să suspende imnul de stat pe durata rămasă din mandatul lui Băsescu. Ideea e cu atît mai tentantă cu cît, după logica ilustrată de Marcel Pavel, PSD și PNL se află într-o poziție foarte bună. Istoria României nu cunoaște voievozi pe numele lor de botez Victor sau Crin. Asta ferește cele două partide de orice suspiciuni și garantează, totdată, lipsa de părtinire a proiectului. Rămîne numai ca PSD și PNL să excludă din partid, fără întîrziere orice Mihai și Ștefan. Numele sînt menționate în strofa a patra a hit-ului remixat de Marcel Pavel. Asta cere epurarea liderilor vinovați de asociere onomastică viitoare cu Imnul de stat. Problema numitului Matei C., prezent tot în strofa a patra nu se pune, decît în măsura în care Victor și Crin vor dori să scape de Matei incomozi.

USL se află în fața unei șanse uriașe. Cîntărețul Pavel a deschis involuntar calea spre exercitarea plenară a imaturității politice. Ocazia pe care Victor Pona și Crin Antonescu o așteaptă de atîta vreme.

LSU dezlănțuit!

Ultimele două raționamente USL descriu un trib de inversioniști. Afecțiunea își trimite pacienții într-o zonă răstrunată cu susul în jos. Raportuile între logică și realitate, adevărat și fals, bine și rău își pierd înțelesul și împing în față o lume de căzută în cap.

Acest exercițiu antigravitațional a născut, mai întîi, ideea după care PDL e, mai nou, un partid ilegal. O întîrziere în depunerea actelor pentru schimbarea Statutului partidului a fost deajuns pentru a declanșa mania inversionistă de pe cortexul PSD-PNL. V. Ponta și C. Antonescu s-au agățat cu drag și speranță de concluzia după care PDL s-a scos singur în afara legii și, deci, a încetat să mai existe. Pe această cale, cei doi lideri de neștirbită imaturitate transmit publicului o halucinație: alegerile din 2012 vor fi cîștigate de un partid care nu există și pierdute de partidele unei alianțe care există. Situația e cu atît mai interesantă cu cît alianța care există are, în plus, obiceiul să lucreze cu sondaje imaginare și să lanseze rezultate false imediat după încheiereea alegerilor. Mesajul nu trebuie ignorat, pentru că, odată cu el, vine esența gîndirii celor doi lideri. Miezul ei e refuzul realității și aplecarea spre lumi paralele.

Aceași tendință, în al doilea raționament comun și inversionist. Astfel, procentul de promovare scăzut la Bacalureat ar fi fost impus de Ministrul Daniel Funeriu care a încercat să dovedească astfel că "școala românească produce tîmpiți". În consecință, nici elevii, nici societatea românească "nu au de cîștigat de pe urma acestui examen". Așadar, în ordinea inversată care dă logica PSD și PNL, elevii și societatea ar fi mai cîștigați dacă bacul ar fi măsluit pozitiv, după modelul sondajelor umflate care se ocupă de confortul psihic al USL. Următoarea axiomă: Bacalaureatul trebuie să se ia după nevoile noastre de imagine, nu noi după ce spun rezultatele examenului de Bacalaureat. Dealtfel, notele de la Bacalureat ar trebui indexate patriotic în așa fel încît lumea întreagă să rămînă convinsă că școala românească n-are pereche. După același model, se poate rezolva și problema deficitului bugetar, într-o viitoare abordare USL. Lucrurile se vor rezolva exact așa, îndată ce Educația și restul Ministerelor vor încăpea pe mîna miniștrilor USL. Asta numai și numai după ce alegerile vor fi cîștigate inutil de un partid care nu există iar puterea va fi preluată cu mare utilitate de o alianță care există concret și gîndește pe dos. Pe numele ei adevărat - LSU.

Melițele

La ce se pricep Victor Ponta și Crin Antonescu? La vorbit. Nu e puțin lucru. E chiar o obligație. Un bun politician, lider de partid și pretendent la funcții de conducere în stat trebuie să fie și un bun vorbitor. Cu condiția să vorbească despre ceva și nu despre orice. Căci ușurința discursului e un dar viclean care dă ascultătorului acces imediat la caracterul și la competența vorbitorului. Din acest punct de vedere, ambițiile politice ale pretendenților Victor Ponta și Crin Antonescu ar fi mai bine slujite de prezența mută a celor doi în ocazii publice, electorale și, mai ales, televizate.

Problema acestor doi oameni e tocmai dezinvoltura cu care nu pot vorbi despre ceva anume dar pot vorbi despre nimic. De mai mult de un an, diferența între imaturitatea vorbăreață a acestor două melițe televizate și nevoile politice ale României a devenit insuportabilă. Ponta și Antonescu nu înțeleg nimic, nu știu nimic și nu pot spune nimic despre economie, criză, finanțe și soluțiile care ne stau sau nu ne stau la îndemînă. În loc de explicații și analize cît de cît nimerite, amîndoi vorbesc. Vorbesc despre altceva, despre orice altceva. Evident, nimeni nu se naște economist și nimeni nu poate deveni Roubini prin simpla schimbare de acte. Dar politicienii serioși învață. Oamenii cu judecată se pun pe carte. Cine vrea să conducă și se simte dator să-și ajute supușii face ce face și se pune la punct cu harta mare: unde sîntem, pe unde o apucăm și care e cea mai sigură cale? În locul judecților neplăcute dar clare pe care le auzim de la Băsescu (un fost marinar din care a crescut un politician și, apoi, un om de stat capabil să înțeleagă cum merge economia) Ponta și Antonescu o țin într-o flecăreală de chiulangii zgomotoși. A propus guvernul un nou plan de acțiune fioscală? Ponta și Antonescu apar imediat la televiziunile de sprijin și își prezintă contraprogramul: ”ăia trebuie să plece!”, ”ăia își bat joc!” și, oricum, ”dictatura va face praf această țară”.

Și totuși, USL a publicat un program anti-criză care are măcar meritul de a transforma o colecție de descîntece într-o suită de grafice. Poate, într-adevăr, asta e soluția. Însă Ponta și Antobnescu nu reușesc să folosească măcar cifrele și culorile din Programul prorpiei alianțe sau partid sau ce-o mai fi și cît o mai fi. Nimic despre rata dobînzii, deficitul de cont curent, datoria publică, piața interbancară, raportul austeritate-productivitate și alte parascovenii de care Ponta și Antonescu fug de rup pămîntul și economia. Nimeni nu îi obligă să pălăvrăgească tehnicește dar toată lumea așteaptă să îi vadă dovedind o brumă de înțelegere a economiei, a crizei, a mecanismelor europene, a lumii, a ceva cît de mic, a orice în legătură cu viața reală și încurcată a economiei, banilor și industriilor. Ponta și Antonescu vorbesc. Iar asta nu e de ajuns, pentru că imaturii Ponta și Antonescu vorbesc imatur pe teme mature și propun cu maturitate glume de imaturi, între care strălucește ideea alegerilor la cerere , urmată îndeaproape de ideea unei Comisii făcătoare de minuni.

Cine a urmărit ultimele cîteva luni de luptă economică și flecăreală politică a înțeles, probabil, cum stau lucrurile. Adică, pe cine poate conta. Presedintele Băsescu e tot mai conștient de utilitatea inițiala a austerității și de caracterul obligatoriu al relansării prin actiune industriala pozitiva. Ponta și Antonescu au rămas, peste vară, în vacanța de după vacanța cu care și-au început cariera politică. Chiar așa, ar fi de ajuns, atîta vreme cît coaliția de guvernămînt funcționează iar Primul Ministru rămîne omul calomniat, onest și activ pe care îl cunoaștem. Însă răscrucea economico-istorică de care încercăm să ne desprindem ar trebui să fie un rai pentru inovația politică a opoziției. În fond, toată lumea așteaptă explicații și soluții alternative la discursul official. Toată lumea ar accepta critica severă și substanțială a tratamentului prescris de Băsescu, Boc și Miniștrii de resort. Încă o dată:situația e atit de limpede în dramatsimul ei elementar încît criza echivalează cu o invitație la participare remisă politicienilor și partidelor, tuturor politicienilor si partidelor care au ceva de spus si curaj de pus la bătaie. În acest punct, România se bate, însă, cu o amară criză de inițiativă politică. Victor Ponta, Crin Antonescu si veselia lor vorbăreață nu pot ține loc de politică serioasă. Oricît de imaturi, Ponta ți Antoneacu ar trebui sa înțeleagă că a trecut timpul partidelor care se bat pentru avantaje în sondaje.

Cum nici Ponta, nici Antonescu nu ințeleg atîta lucru, Romania are parte de o parodie, exact atunci cînd nervul ei politic ar trebui să livreze rezistență și inițiativă.Singura producție a imaturilor Ponta și Antonescu e o comedie în care doi lideri nechemați lasă statul ți gîndirea publică pe Președinte automat, dupa care ne avertizează că alunecăm în dictatură. Într=un fel, Imaturitățile Lor au dreptate: o scenă politică dominată de Băsescu și roasă pe la margini de pretendenți care nu pot sălta pe rampă arată rău. Dar asta din vina absenților și prin autoexcluderea incompetenților. Între timp, televiziunile care le servesc drept camera de ecou înmulțesc zilnic farsa. Mașina de umflat sondaje bîzîie cuminte, televiziunile își încredințează clienții că poporul se înnebunește să-i vadă seară și, uite așa, ne apropiem de sfîrșitul previzibil al farsei. În 2012, USL va afla că s-a așezat în afara realității, Ponta și Antonescu vor fi înlocuiți de personaje ceva mai mature iar România va rezista, la limită, în ciuda sabotajului politic organizat pe cheltuiala si inepția incurabilă a stîngii.

Europa vs Europa

În mod inevitabil, ironic și periculos, Europa se apropie de concluzia pe care a evitat-o, după ce i-a fixat premizele. Cu excepția enormă a Germaniei, statele membre ale zonei euro, piețele și economiștii aplecați deasupra cascadei de crize succesive, cer apariția Eurobond-urilor. Ce înseamnă asta?

Înseamnă unificarea de facto a fiscalității europene. Mai simplu și mai clar spus, recrutarea și subordonarea tuturor bugetelor, datoriilor și deciziilor de care statele zonei euro dispun acum sau vor dori să dispună în viitor. Un singur centru de decizie va trata nenorocirile desăvîrșite , dintr-un motiv sau altul, de politici fiscale separate. Același centru va fixa buna creștere și cumpătarea guverneleor în cauză. Am ajuns aici, după ce toate celelalte remedii și intervenții urgente au reușit să amîne cu cîteva luni următoareaa serie de remedii și intervenții urgente. În fond, acest soi de regrupare prin subordonare nu ar fi altceva decît împlinirea riguroasă a proiectului european: monedă unică, fiscalitate comună, decizii coerente și pan-europene. Dar Uniunea Europeană ezită. Uniunea Europeană ezită în fața Uniunii Europene. Mai precis, Germania ezită în fața Germaniei eurohegemon. Căci Germania și nu altcineva ar urmă să devină directiorul financiar al Europei iar această idee profund unionistă și europeană nu e tocmai bine primită la Berlin. De ce?

Pentru că unificarea fiscală ar presupune un nou aranjament în care Germania nu ar primi doar puteri ci și răspunderi fără precedent. Germania și statele din proximitatea prosperității germane ar intra într-un contract care prevede, practic, subvenționareea pe termen lung, poate permanent, a periferiei deviante, deficiente și uneori delincvente a Sudului. Germania ar trebui să explice, apoi, alegătorilor că le va folosi banii pentru a răscumpăa decalajele și disfuncțiile italo-greco-hispano-portghezo - un so weiter un so fort. E greu de crezut că alegătorii germani vor primi vestea fără să înlăture, cu prima ocazie, guvernul care le-a cerut așa ceva. Patriotismul european al societății germane nu e fictiv dar același patriotsim va sucomba îndată ce va fi silit să devalorizeze sau să arendeze proverbiala productivitate a muncii germane.

Vremea opțiunilor a trecut. Pîmă acum, Germania a fost la putere.

De acum înainte, terenul se îngustează și Germania va fi la putere în Europa doar dacă va accepta să ia în posesie Europa. Similarități? Paralele istorice dureroase? Exact. Numai că istoria trebuie citită și, mai ales, recitită frontal. Germania a terminat epoca 1914-1945 zdrobită militar dar viabilă economic și, peste toate, fără să-și fi pierdut o clipă potențialul. Revenirea postbelică a readus rapid Germania la capacitățile naturale. Uniunea Europeană a pornit exact de la acest punct sau, în orice caz, a devenit prizoniera acestei realități fixe. Din acest punct de vedere, despre care afăm acum că e unicul punct de vedere real, Uniunea Europeană este construcția care a făcut poisibile și concomitente o Germanie dominantă și o Europă de națiuni suverane. Productivitatea și seriozitatea germană au tranșat rapid problema economică iar reunificarea statului german a încheiat cu bine latura politică a procesului. Germania a devenit liderul și beneficiarul major al Europei Unite. Aici, argumentul expus de greci de pe masa de operație merită luat în seamă. În viziunea și după experiența grecilor și, desigur, a atîtor alte state mediteraneene, central și esteuropene, Germania a prezidat spațiul economic și monetar european cu onestitate politică aparentă și cu maximum de profit economic real. Piețele țărilor infractor din sud ca și piețele corupților și nepieptănaților nou veniți estici s-au deschis și au fost practic absorbite de motorul economic german. Exporturile industriale, veniturile bancare, crema forței de muncă și spuma schimburilor comerciale au migrat en masse către Germania. Acest aranjament în care Germania a prezidat și absorbit, fără să susțină și să distribuie se apropie de sfîrșit. Donațiile de urgență către Grecia au fost un incident care riscă și trebuie să se transforme într-o schemă unitară de asistență. În caz contrar, Uniunea Europeană se va dezlipi în părțile ei componente și contradictorii: pe de o parte, proiectul teoretic și steril, pe de o parte realitatea neîmplinită. Uninea Euroepană poate deveni Uniunea Europeană sau poate rămîne un șir de instituții agățate de discursuri agățate de aer.

E, oare, posibil acest pas care ar transforma un proiect parafrazat și celebrat de aproape 60 de ani, într-o realitate istorico-ecomomică fixă? Vom vedea. Vom vedea dacă europenii înșiși sînt gata să accepte sacrificiul enorm pe care îl presupune Europa integrală. Vom vedea dacă statele naționale își vor putea convinge cetățenii să fie solidari cu deficitele bugetare, datoriile și planurile de pensii ale europenilor necunoscuți de peste mări și țări și regimuri de viață divergente. Bunul simț spune că așa ceva nu va fi posibil și că Europa va continua cum va continua, din compromis în compromis, din summit de urgență în summit de urgență și dîn amînae în amînare. Numai că intervalul se scurtează rapid și, în cele din urmă, Europa se va întîlni tot cu concluzia pe care a proiectul european a presupus-o de la bun început.

Lumina vine de la Răsărit, prin Realitatea TV și Antena 3

Reacția Rusiei nu e o surpiză. Ipocrizia istorică a statului rus care înțelege să avanseze spre democrație îmbrățișînd crimele statului sovietic e o banalitate, nu o noutate. Ministerul de Externe Rus e indignat de declarația Președintelui Băsescu în chestiunea atacului din noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. Președintele României a spus că ar fi ordonat declanșarea atacului, dacă ar fi fost șeful statului român în 1941. Ministerul de Externe Rus a pierdut ocazia de a completa seria. Am fi fost recunoscători Ministerului de Externe Rus dacă ne-ar fi comunicat ce poziție au Președintele Medvedev și fostul și viitorul Președinte Putin în chestiuni foarte apropaite. Nimeni nu i-a auzit pe Președinții Medvedev și Putin declarînd că nu, ei nu ar fi aprobat atacurile armate succesive ale Uniunii Sovietice asupra Polniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei și Finlandei. Păcat. Ne-am fi putut convinge că, în timp ce Băsescu e un autocrat pro-fascist, Putin și Medvedev sînt cei doi democrați care ar fi împiedicat ororile sovietice. Sau, poate, tot Putin și Medvedev ne-ar fi spus ce anume căutau armatele sovietice în țările pe care le-au invadat. Ce aduceau știm. Asta doar, dacă nu cumva, Președinții Putin și Medvedev nu ne vor învăța că trupele sovietice au încercat pur și simplu să aducă, pacea, prosperitatea și dreptatea în țările pe care le-au atacat.

Reacția Rusiei e, de fapt, mai puțin importantă și mai puțin îngrijorătoare. Mult mai însemnată și mai periculoasă e suita de reacții interne care au pornit spre public imediat după declarațiile Ministerului de Externe Rus.

Întrucît nu putem discuta decît luările de poziție substanțiale, nu vom întîrzia prea mult asupra cuvintelor lui Victor Ponta. Imatur și incapabil de încordare cerebrală, Ponta a reușit să stabilească prostește că reacția Rusiei e ”corectă” și să susțină, mai departe, că Președintele Băsescu ”ar trebui să cunoască mai bine istoria propriei țări”. Așa e. Ponta ar putea chiar să îi recomande lui Băsescu un ciclu de meditații cu Ion Iliescu, expertul nostru nr. 1 în probleme de ocupație sovietică și de tratate de prietenie cu URSS (ultima tentativă, în 1990).

Ponta nu e scuzabil, pentru că prostia nu e scuzabilă. Însă imaturitatea e un alibi. Mai departe, problema cea mai gravă și activă sînt practicile infecte ale Realității TV, ale Antenei 3 și ale mercenarilor folosiți pe post de comentatori.

Atît Realitatea TV cît și Antena 3 au prezentat știrea despre reacția iritată a Ministerului de Externe Rus la declarațiile Președintelui Băsescu. Și cu asta gata. Orice știre care îl poate pune pe Băsescu într-o lumină proastă e binevenită. Nu are importanță de unde vine știrea, pe ce argumente se bazează și cu ce adevăruri lucrează. Ura față de Băsescu justifică orice: jurnalismul cel mai putred, minicuna și, în cele din urmă, ostilitatea deschisă față de interesul național.

Faimoasele posturi de televiziune nu au nici un chef să meargă în adîncime, să explice, să dea contextul istoric sau să pună la dispoziția generațiilor mai tinere informația minimă. Nu! Tot ce se înțelege de la Realitatea TV și Antena 3 e că Băsescu a fost, iar, lovit de streche, s-a asociat ideilor naziste și a atacat, fără motiv, onoarea Rusiei. Interesant, exact așa sună și punctul de vedere al Ministerului de Externe Rus. Nu mă mir. Dar acest fel de a falsifica prin tăcere presupune spălarea pe creier a generațiilor tinere și a celor ce nu și-au petrecut timpul citind istorie.

Lor, Realitatea TV și Antena 3, nu le spun că, în iunie 1941, armata română a trecut Prutul pentru a elibera teritorii românești invadate și ocupate, în 1940, de armatele sovietice. Cele două posturi de televiziune nu se obosesc să povestească măcar pe scurt ce se întîmpla în Europa anilor 1939-1941. Prin urmare, cele două surse de informație tv trec sub tăcere că sovieticii și bunii lor prieteni naziști tocmai terminaseră de violat și dezmembrat Europa de Est. Publicul nu trebuie să afle că Rusia Sovietică și Germania nazistă semnaseră în 1939 Pactul Ribbentrop-Molotiov, un exemplar tratat de prietenie între bandiți care cad la pace asupra feliilor de țară pe care urmează să le înfulece. Publicul celor două posturi de televiziune n-are dreptul să afle nimic despre milioanele de est-euroepeni uciși din prea multă amiciție sovieto-nazistă sau alte asemenea detalii mărunte care ar putea pune în paranteze indignarea Ministerului de Externe Rus.

Nici docții și energicii comentatori consultați de Realitatea TV nu reușesc să treacă peste dezgustul provocat de imprudența lui Băsescu. C.T. Popescu găsește, de pildă, că declarațiile lui Băsescu sînt ”declarațiile unui șmecher de cartier”. S-ar putea înelege de aici că dl. Popescu nu e un șmecher de cartier ci, dimpotrivă, un om cu principii urbane (implicînd totalitaea orașului). S-ar mai putea înțelege ce ar răspunde dl. Popescu la întrebarea: Crsitiane, ce faci, dacă vine cineva la tine în cartier, îți sparge casa și îți ia televizorul? E de crezut că vigurosul comentator ar răspunde: O fi cartierul meu, o fi casa mea, o fi televizorul meu dar, ca ziarist, nu mă pot lua după hoț. Ca ziarist, i-aș propune să avem relații cordiale și să ne uităm sera, la tevizorul meu, la el acasă.

Important e că nici Zoe Petre (speicalist în istorie antică), nici C.T.Popescu (nespecialist în istorie antică) nu reușesc să treacă peste oroarea provocată de nesăbința lui Traian Băsescu. În schimb reușesc să treacă fără probleme peste ultimatumul sovietic din iunie 1940 și peste soarta sutelor de mii de români basarabeni uciși, deportați sau refugiați, îndată după invazia sovietică. Iarăși interesant, comunicatul în care agenția de presă rusă news.ru cîntă mînia ce cuprinse Ministerul de Exerne Rus e lovit taman de amnezia care tronează și în declarațiile dnei Zoe Petre și a veșnic știutorului C.T Popescu. Nici news.ru nu-și poate aminti nimic de ultimatulmul, sau de invazia sovietică din 1940, sau de victimile ei. Desigur, victime colaterale. Întîmplător, de limbă română.Așa le trebuie!

Mai mult, pentru a-și informa corect citiorii, news. ru explică în cîteva rînduri bine simțite că Președintele Băsescu s-a referit, în odioasele lui declarații, la Basarabia, adică la o regiune care ” aparținea, din 1812, Rusiei”. Așadar, în 2011, o agenție de presă rusă se simte obligată să continue propaganda sovietică, asigurîndu-și publicul că URSS n-a anexat prin forță Basarabia și că România s-a năpustit fără motiv asupra inofensivei Uniuni Sovietice.

Despre toate astea, Realitatea TV, Antena 3 și Ministerul de Externe Rus nu au suflat o vorbă. Asta se numește cu adevărat frăție. De metode și interese.

Mai bine mai rău

Într-adevăr, Președintele Traian Băsescu se bate din răsputeri și anapoda cu documentul greșit. Avem, de fapt, o Constituție perfectă. Nu un act scris și trecător ci o sumă de deprinderi eterne. Nu e nimic de amendat sau de suprimat în această capodoperă care ne așterne cu precizie magnetică direcția etică și comportamentul public.

În esență, acest tipar adînc și organic e un tratat despre facerea de bine. În interior, acolo unde alte Constituții mai puțin sigure pe instinctele publice, prescriu silitor cum se ține rînduiala, documentul nostru de bază conține o singură prevedere: facerea de bine trebuie pedepsită exemplar. Cu paragrafele de rigoare: solidaritatea, răbdarea și efortul sînt interzise, cu excepția situațiilor în care îi discreditează pe cei ce încearcă, se străduie sau se fac vinovați de alte delicte ce pun în pericol siguranța suficienței naționale.

Să luăm ultimele cîteva săptămîni din viața vinovată a Președintelui Băsescu. Se va vedea îndată că lucrarea actului nostru fundamental de conduită publică e ireproșabilă.

Numitul Președinte propune modificarea Constituției, prin îndreptarea sau eliminarea acelor articole înfipte în lege pentru a garanta furtul, tunul și, în genere, dreptul la hoție prin funcție și din bani publici. Pe scurt, Președintele propune o Constituție care nu mai garantează românilor cu funcție dreptul de a fura oficial banii românilor fără funcție. Curtea Constituțională analizează propunerile și trimite vorbă Președintelui că e un proclet și un nelegiuit. Curtea decide că averile dospite din fraudă trebuie protejate prin lege și că demnitarii au drepturi sacre, între care dreptul la legitimația de infractor.

Numitul Președinte, se prezintă în fața Parlamentului pentru a explica proiectul de modificare a Constituției. Bun venit! Sala e pe jumătate goală (de deputații opoziției) și pe jumătate absentă (prin grija deputaților din opoziția internă).

Numitul Președinte, se pronunță în favoarea reorganizării administrative. Ideea pare bună. Ce poate fi rău, cînd 41 de administrații și feude sînt tunse și transformate în 8 sau 10 sau 16 sau cîte județe vor îngădui negocierile? UDMR răspunde cu o nouă salvă de condiții și amenințări. PSD și PNL jură că vor repara, cu prima ocazie, orice stricăciune adusă perfecțiunii feudale a României. PDL asistă în liniște.

Numitul Președinte face o serie de remarci slobode, într-o dicuție pe tema regelui Mihai, a Mareșalului Antonescu și a regimului de stat înainte de captura comunistă.

Urmarea: cruciada indignaților atinge cote de care Iliescu și ceilalți hăituitori ai Regelui n-au avut parte.

Monarhiști generați prin recalificare rapidă organizează podul scuzelor și îi cer iertare Regelui pentru brutalitatea verbală a Președintelui.

Un senator PDL, aflat la al treilea mandat parlamentar și la prima Scrisoare Deschisă către un Președinte, își retrage încrederea în discernămîntul Șefului Statului.

Poate cel mai mare scriitor de limbă română al ultimilor 30-40 de ani își declară "dezamăgirea ireversibilă". În aceleași pagini de ziar, un editorialist se năpustește asupra lui Gabriel Liiceanu și îl încadrează la omisiune de denunț, pentru că a întîrziat nepermis atacul asupra lui Băsescu. Poate că Liiceanu obișnuiește să gîndească înainte să vorbească. Sau poate că înțelege atît defectele cît și calitățile lui Băcescu iar asta îl împiedică să atace un Președinte doar pentru a bifa o replică sau pentru a se încadra în timpul regulamentar de reacție. Dar nu! Liiceanu trebuie plimbat prin tîrg cu o placă infamantă de gît. Întrebarea inchizitorului e: cum poate să tacă, în clipa în care Regele e umilit, tocmai cel ce a scris odinioară minunatul text "De ce regi?".

Întrebarea cuvenită inchizitorului: de ce ragi?

Palmaresul nenorocit al Președintelui e doldora. Între alte fapte reținute la dosar: lupta cu dezastrul economic și blocarea dezmățului bugetar, încleștarea cu justiția de uz personal, medierea în relațiile cu UE și FMI, urmată de sprijinul financiar care ne-a despărțit de catastrofă, construcția unei politici externe suverane, relații solidare cu statele estului, alianța cu Statele Unirte, recapacitarea strategică a bazinului dunărean și a zonei Mării Negre.

Pentru toate astea și pentru atîtea altele, numitul Băsescu nu s-a ales cu un cuvînt, cu un singur cuvînt de sprijin sau cu vreo șoaptă de recunoaștere. Alegătorii români l-au votat fără ezitare. Fabricanții români de opinie l-au condamant la temniță mediatică pe viață și la defăimare fără sfîrșit. Politicienii, apropiații sau apropiații răspopiți l-au decartat, așa cum te lepădai, pe vremuri, de cineva care îți strica dosarul. Consesnul e deplin: facerea de bine trebuie pedepsită după datina străbună. Obișnuința negației, stima de sine și lehamitea de lucrul bine făcut acoperă orizontul.

S-a izolat Președintele? În mod categoric, da. Și tocmai aici e problema. Problmea noastră nu a Președintelui. Căci Băsescu s-a izolat încercînd să mute din loc instituțiile României, să îndrepte o Constituție rușinoasă, să aducă judecătorii la rangul de cetățean român, să iasă din plasa strategică a Rusiei și să facă joncțiunea cu Europa. Dacă Președintele s-a izolat prin faptele de mai sus, înseamnă asta că noi am răpmas împreună? La ce bun? Și cine e mai singur, de fapt?

Poate că Președinții anteriori au fost mai amabili sau mai abordabili. Dar a făcut sau a încercat vreunul din ei să înceapă măcar proiectele prin care nefericitul Băsescu se străduie să așeze România în lumea reală? Nu. Foarte bine: atunci, loviți-l din toate părțile și prin toate mijloacele! Un lucru trebuie stabilit o dată pentru totdeauna: cine își face iluzia că binele comun e posibil trebuie pedepsit, călcat în picioare și șters din memoria națională. Căci pericolul e prea mare. Un grăunte de bine ar putea da peste cap rînduielile și ne-ar obliga să ne măsurăm valoarea. În realitate, nu pe ștate. Mai bine cu răul, cu oricine nu ne silește să ieșim la lumină dar ne ajută să fim remarcabili între noi. Pe scurt, mai bine mai rău.

Cît va mai exista un loc de făcut semne negru pe alb, voi continua să-l sprijin cu înverșunare pe Băsescu. Pentru că vreau să-mi văd țara făcînd măcar o jumătate de pas înainte.

Vanghelie detronat, Ponta laureat

Am crezut mereu că dl. Marian Vanghelie e nedreptățit. Acum a apărut dovada. Dl. Vanghelie a fost declarat în mod repetat Mitocanul nr.1 al PSD și, în consecință, al României. Titlul e neavenit. Dl. Vanghelie trebuie să returneze imediat medalia adevăratului cîștigător: Victor Ponta.

Acum cîteva zile, Victor Ponta s-a detașat net în campion. Recordul a fost stabilit după convorbirile de la Palatul Cotroceni. Victor Ponta s-a prezentat acolo cu reputația celui mai infantil personaj public român în viață. Ponta n-a dezamăgit. Propunerea de redeschidere a crizei economice prin provocarea urgentă a unei crize politice a confirmat imaturitatea naturală, totală și fatală a liderului PSD.. Însă Victor Ponta a reușit să facă din imaturitate un detaliu înecat în lipsa de educație. Numitul înec s-a produs pe uscat, la Alexandria, în cursul unei adunări la care Victor Ponta a încercat să se exprime politic. Ponta a descris întîlnirea de la Cotroceni, sugerînd că era treaz, în timp "domnul Băsescu căuta după sticlă pe jos". Nimic despre starea lui Crin Antonescu, cel de-al treilea participant.

Dacă acest gen de declarații definesc trezia lui Ponta, atunci de o mie de ori mai bine alcoolic. Victor Ponta vrea să conducă România. Nu e cazul. România condusă de Ponta ar fi o țară pusă la dispoziția unui politician imatur și a unui om de cea mai proastă calitate. Mitocănia lui Ponta are, într-adevăr, ceva cu totul special. De regulă neprovocată, mitocănia a la Ponta nu e un obicei rău, creat de lipsa obiceiurilor bune. Mitocănia lui Ponta e mai mult. E, de fapt, tot. Căci Ponta face din mitocănie înlocuitorul propriei persoane. Acolo unde alții gîndesc, au ceva de spus, contrazic, au umor sau observații critice, Ponta e mitocan. Mitocănia lui Ponta e plenară și e silită să fie așa de absența unei persoane notabile. De aici, agresivitatea personajului care se simte dator să fie grobian pentru că se știe lipsit de valoare și argumente. Nesiguranța profundă a lui Ponta e mascată de ofensiva unei mitocănii perpetue. În cele din urmă, persoanjul e victima propriei imaturități. Nefiind clădit din nimic și pentru nimic, Ponta s-a decis să întruchipeze statuia vie a mitocăniei.

Am așteptat cîteva zile reacțiile la tezele de la Alexanrtia. Inutil. Poate cu o excepție care nu face decît să adeverească ascensiunea putrefacției publice. Crisitan Pîrvulescu a găsit de cuvință să se aplice analitic asupra enunțului Pontic. Rezultatul:

" Prăbușirea limbajului public nu se datorează domnului Ponta. Preşedintele Băsescu şi-a adus o contribuţie importantă. "

Raționamentul lui Pîrvulescu are o perversitate îndelung antrenată. Așadar: comentînd porecăria lui Ponta, Pîrvulescu descoperă că limbajul public s-a prăbușit dar acest fapt grav nu are legătură cu porcăria lui Ponta pe care Pîrvulescu tocmai o comentează ci e, mai degrabă, de pus în sarcina lui Băsescu.

Cu Prîvulescu analist, gîndirea își caută integritatea pe jos.

Cu Ponta lider, România își va căuta norocul și mai jos. La subsol.

Indiscutabil, discutabil

Multă lume cu pană, blog sau timp de emisie a desfundat damigenele de acizi și s-a pus pe praznic: Băsescu s-a descalificat! În sfîrșit, după atîta așteptare, personajul a confirmat, singur și nesilit de nimeni, că: e un ignorant mustind de păreri prostești asupra istoriei României, e un admirator tăinuit al lui Antonescu (Mareșalul, nu planta-candidat) și e un mîrlan brutal cu figura impecabilă a Regelui. Însumînd: un personaj mai util ca șef se sală decît ca șef de stat. Și de ce n-ar fi așa? Băsescu e omul declarațiilor și deciziilor abrupte . De la ” Să trăiți bine !” la ”I-am ciuruit!”, trecînd prin ”Țigancă împuțită!”, Băsescu nu s-a sfiit niciodată de cuvinte tari și de rezumate explozive. Poate că, acum, cu ocazia declarațiilor istorice de la B1TV, Președintele și-a dat arama pe față. Mai ales că mulțimea celor ce îl ceartă pe Președinte și cer scuze Regelui e alcătuită din vechi monarhiști care și-au descoperit favoritul săptămîna trecută.

Ce a spus Traian Băsescu la B1TV? Mai întîi:

” Ion Cristoiu: Astăzi, 22 iunie, se împlinesc 70 de ani de la... De la ce?

Traian Băsescu: De la începerea...

Ion Cristoiu: Marelui Război pentru Apărarea Patriei, trecerea Prutului.

Traian Băsescu: Nu, nu. '41, da.

Ion Cristoiu: Trecerea Prutului.

Traian Băsescu: Trecerea Prutului, da.

Ion Cristoiu: Ştiţi?

Traian Băsescu: Da.

Ion Cristoiu: Păi, văd că nimeni nu a scris...

Traian Băsescu: Invadarea...

Ion Cristoiu: Invadarea

Traian Băsescu: A, nu. Hai să-i spunem, de la celebra "Soldaţi români, vă ordon. Treceţi Prutul!"

Robert Turcescu: Reîntregirea patriei.

Ion Cristoiu: Dumneavoastră, dacă eraţi la vremea respectivă, dădeaţi acest ordin?

Traian Băsescu: Da.

Ion Cristoiu: De ce?

Traian Băsescu: Pentru că aveam un aliat şi aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condiţiile de atunci, probabil că aş fi făcut-o.”

Observații? Variante? Alternative? Vorbim, evident, de opțiuni la îndemîna unui Șef de Stat, nu de palavre la dispoziția unui Șef de Rubrică.

Mai departe:

” Traian Băsescu: A fost de acord. Pe urmă...Tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României abdicarea.

Ion Cristoiu: Din partea regelui?

Traian Băsescu: Din partea regelui. Acesta este punctul meu de vedere.

(…)

Traian Băsescu: Da, trebuia marcat momentul. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem, domnule Cristoiu, că noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria şi nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim ministru.

Ion Cristoiu: Am înţeles.

Traian Băsescu: Da? Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război. Şeful de stat şi primul ministru, doar pentru că unul a fost slugă la ruşi? Şi-a lăsat ţara prin abdicare, îl iertăm de toate păcatele? ”

E imediat de remarcat ce n-a spus Președintele Băsescu: a) n-a spus că Regele ar fi fost un Șef de Stat nelegitim (ci autorul unor mari erori în deciziile luate ca Șef de Stat), b) n-a spus că Ion Antonescu trebuie recuperat în cheie pozitivă, c) n-a pus în discuție realitatea Holocaustului și răspunderea ce revine României.

Continuînd cu ce a spus Președintele Băsescu, afirmațiile par scandaloase. Dar oricît de mare șocul inițial, e, poate, util să răbdăm un pic și să facem loc unui șir de întrebări elementare.

Era sau nu era Regele, Șeful Statului (monarh cu puterea de a desemna primul ministru și commandant suprem al armatei), în 1944? Era. A abdicat, Regele, sub presiune sovietică extremă, în 1947? Evident. A fost Regele singurul suveran Est-European care a abdicat? A fost, deși aceast detaliu nu e niciodată amintit. Ar fi fost important ca Regele să nu abdice, înainte de a fi silit la exil? Da. Deși nu putem aproxima consecințele unui asemenea gest.

Regele a domnit de două ori. Prima oară, accidental, între 1927 și 1930, adus pe tron, la 6 ani, de un concurs de împrejurări ce nu îi poate fi imputat. A doua oară între 1940 și 1947, adică în intervalul care a început și s-a încheiat cu dezastre politico-militare care au adus statul român în pragul dezagregării. În ambele situații, răspunsul autorității de stat a fost slab. Pasivitatea, resemanrea sau incopmetența explică, în măsuri diferite, paralizia statului roman în aceste momente. Însă nimeni nu poate contesta impasul. Orice analiză trebuie să plece de aici. Idealizrea și alibiurile nu duc nicăieri sau duc la pseudo-istoria care ține și astăzi loc de luciditate.

Cu siguranță, Regele a fost un Șef de Stat dominat de autoritatea lui Ion Antonescu. Dar acest tip de subordonare nu elucidează și nu încheie nimic. Întrebările pot și trebuie să continue: a fost raportul de subordonare al Regelui consimțit? cît din această poziție de inferioritate s–a datorat lipsei de experiență, tinereții, slăbiciunii și imaturității Regelui? incumbă poziția de Șef (nominal) al Statului și răspunderi istorice sau, dimpotrivă, absolvă pe toate planurile? presupune judecata ulterioară a comentatorilor luciditate sau compasiune?

Cu tot respectul, istoria e o disciplină grea, nu un prilej de a vorbi și citi, din cînd în cînd, pe teme trecute, pentru a exprima dorințe prezente. Cine vrea să scrie sau să vorbească despre istorie e dator să pună toate întrebările neplăcute, incommode, aparent tîmpite. Ele dau diferența între cunoaștere și lirism. În cele din urmă, istoria e egală cu istoria revizuirilor suucesive ale trecutului. Într-un fel care scapă adesesa înțelegerii, istoria nu e istoria faptelor atestate ci a afirmațiilor despre faptele atestate. Asta nu înseamnă că orice revizionsim e legitim și admisibil. Limitele interpretării și reinterpretării istorice sînt, totuși, clare. Revizionismele care neagă consensul etic al istoriei colective conduc spre ospiciu, nu spre aprofundare și adevăr. Așa de pildă, o istorie revizionistă care ar stabili că regimul comunist a fost un factor de progres în România ar fi o enormă eroare, deși cîteva din posibilele argumentele care promovează această teorie neghioabă nu sînt inadmisibile. Lumea, netul și tipografiile obscure sînt pline de revizioniști integrali care neagă Holocaustul sau îl redescoperă pe Stalin. Complexitatea istoriei n-are , însă, nimic de-a face cu eroii și cu anti-eroii integrali, cu utopia, cu distopia sau cu perfecțiunea idilică. Altfel spus, gîndirea istorică nu duce niciodată la rezultate exacte, rotunde și ”fără rest”.

Problema Regalității și a răspunderilor regale între 1940 și 1944 e o discuție deschisă. De fapt, o discuție care trebuie, în sfîrșit, deschisă. Și asta, din lipsa tratamentului critico-istoric. Ca în atîtea alte capitole de istorie națională, sîntem și aici în fața unui clișeu. Mai precis, problema regalității, a trecut din clișeul dogmatic al comuniștilor în clișeul sentimental al anti-comunismului. Dintr-un anume punct de vedere, nimic n-a făcut mai rău percepției istorice a Regelui decît anii ’90, anii de mîrlănie republicană a lui Ion Iliescu și anii de simpatie populară monarhistă ca protest față de Regimul Iliescu. Atunci, exasperarea provocată de stilistica de aparatcik a lui Iliescu a fixat regimul sentimental favorabil Regelui. Rezultatul? Regele a fost extras din istorie și are, spre deliciul comentatorilor amatori, lipsa de gravitație a unui personaj care n-a fost martor ale propriilor vremuri. Îndrăznesc să cred că Regele scutit, acum, de densitatea istoriei este, totuși, una și

aceași persoană cu Regele aflat în fruntea statului român, înainte de instaorarea dictaturii comuniste.

Așadar, dacă vrem să rămînem sau, mai degrabă, să revenim în istorie trebuie să acceptăm orice dezbatere legitimă. Propuneri? N-avem timp și istorici pentru atîtea pete albe. Astfel, lipsa împotrivirii e, cel puțin în epoca modernă, o tradiție istorică românească extrem de vizibilă și cît se poate de nediscutată. Ne place să lăudăm eroismul înseriat polonez sau să ne cutremurăm la violența revoluționarilor maghiari ai anului 1956. Însă, de fiecare dată, uităm să remarcăm că atît fanatismul patriotic polonez cît și înverșunarea maghiară au fost acte în aparență absurde, fără sorți de izbîndă. Admirăm aceste mari acte de contestație istorică gratuită, la capătul lor fructuos de astăzi, cînd folosul descreieraților suicidali e clar pentru toată lumea. În același timp, uităm să ne punem problema acasă. Preferăm să constatăm superior că răscoala, sau rezistența sau refuzul regal de abdicare n-ar fi avut rost, n-ar fi dus nicăieri și n-ar fi schimbat nimic. Oare?

Să nu facem confuzia clasică: prezentul nu e clipa de față ci fața prezentă a trecutului. Cine investește fără sens în lucruri care nu se văd încă lasă ceva generațiilor viitoare. Noi așteptăm lovitura norocoasă care cruță vieți și adduce, gratuit, succesul integral. Un jack pot istoric.

Declarațiile Președintelui Băsescu nu vin de la un istoric dar nici nu trebuiau să vină, într-o țară care vorbește, fumegă, pălăvrăgește sau își dă cu părerea, în timp ce istoricii tac sau lustruiesc clișee. Afirmațiile Președintelui sînt discutabile. Indiscutabil, discutabile. Ceea ce vrea să spună exact asta: subiectul trebuie discutat.

P.S. Un excelent punct de ponire la http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/

La fel de instructiv, tratamentul aplicat autorului pentru greșeala de a fi gîndit în termini istorici o problemă tratată în genere sentimental și irațional.