Ucraina: construcţia declinului
(lecţii de regresie est-europeană)




Alegerile prezidenţiale din Ucraina vor fi decise pe 7 februarie, în turul al doilea. Însă cîteva lucruri sînt deja adjudecate şi vor rămîne aşa, fie că viitorul Preşedinte se va numi Yanukovich, fie că se va numi - mai puţin probabil - Timoshenko. Catalogul lucrurilor prestabilite e, de fapt, atît de masiv încît alegerile par o redistribuţie secundară de funcţii.

Prima certitudine e revenirea la dependenţa politică directă de Rusia. Într-un fel sau altul, ambii candidaţi rămaşi în cursă sînt sau vor fi obligaţi să îşi ancoreze politica generală în sfera de infleunţă şi interese ruseşti. Defalcată pe candidaţi, situaţia are, chiar, o uşoară aparenţă comică. Yanukovich, de multă vreme acreditat ca omul partidei ruse, va încerca, foarte probabil şi plauzibil, să schiţeze gesturi politice pro-occidnetale. Deşi a exclus, încă din timpul campaniei, o eventuală apartenenţă NATO a Ucrainei, Yanukovich n-a făcut decît să admită, în acest fel, că imposibilul e imposibil. Ideea unei Ucraine membră NATO e, pur şi simplu, un proiect himeric dar îndeajuns de util pentru campania electorală a lui Yanukovich. În rest, Yanukovich va încerca, foarte probabil, să obţină maximum de beneficii pe direcţie europeană. Mai mult, Yanukovich va fi obligat să reia eforturile de recuperare a acordului cu FMI. Acordul blocat de anarhia politică internă ucrainiană trebuie cumva redobîndit. 11 miliarde de euro sînt vitali pentru redresarea strict momentană a finanţelor ţării. Rusia nu mai poate oferi tutela şi corola de subvenţii pe care le acorda fără efort altă dată. Livrările de gaze rămîn un considerent dar Rusia nu mai e în situaţia suverană cu care s-a obişnuit. O ştire încă neluată în seamă a anunţat la începutul anului că Statele Unite au devenit primul producător de gaze al lumii. Culmea, răsturnarea ierarhiei a fost provocată în mare măsură de creşeterea preţului petrolului. Rusia a înţeles supravaluarea petrolului ca pe o sursă mai mult sau mai puţin permanentă de cash, respectînd astfel vechea tradiţie de indolenţă cognitivă pe care o cultivă filozofia resurselor naturale abundente şi suficiente. Aceaşi situaţie a fost întîmpinată de Statele Unite, cu un reflex care ţine de cu totul altă tradiţie - de tradiţia pozitivă a descoperirii noului în precedente negative. Americanii au înţeles că exploatarea propriilor rezerve de petrol devine, dintr-o dată, mult mai rentabilă. Intensificarea extracţiei în cîmpurile petolifere americane a însemnat, concomitent, un salt spectaculos în producţia de gaz (produs derivat la extracţia de sondă). Logica economică şi tradiţia pragmatică americană au dat un curs pozitiv presiunii negative de pe piaţa petrolieră.

Singura promisiune rusă concretă pentru Ucraina post-2010 e, deci, protecţia politică, adică reînserarea Ucrainei între „formaţiunile statale” conectate la doctrina neo-imperială putinistă. „Formaţiune statală” nu e prea mult spus. În fond, principalul rezultat al momentului politic 2010 e tocmai vizibilitatea unei situaţii pe care Occidentul a început prin a o nega şi a continuat prin a o transforma în realitate: fragilitatea statală a Ucrainei. Faimosul şi mult înfieratul discurs „Chicken Kiev” rostit de George Bush sr., în 1991, era mult mai mult decît o dovadă de miopie. Bush avertiza atunci asupra „naţionalismului suicidal” şi multă lume a crezut, imediat, că adminsitraţia americană încearcă să blocheze impulsul naţional-democratic ucrinian. Următorii 20 de ani au dovedit cu totul altceva: naţionalismul pro-democratic ucrainian are o constituţie istorică slabă şi nu e chiar atît de copt pentru democraţie pe cît s-ar părea. Disucţia asupra gradului de pregătire democratică al statelor extra-occidentale s-a prelungit pe toată durata anilor ’90 şi e, în acest moment, dominată de dilema irakiano-afgană.

Două observaţii ajută la înţelegerea acestui paradox enervant pentru aspiraţia democratică dar perfect compatibil cu realitatea cultural-istorică. Mai întîi, Ucraina e un spaţiu de confluenţă istorică şi culturală cu Rusia iar întrepătrunderea e infinit mai avansată decît în cazul celorlalte foste colonii sovietice. Spre deosebire de Republicile Baltice şi Georgia, unde o cultură internă extrem de distinctă a rezistat asimilării, Ucraina a avansat într-un proces de integrare favorizat de rădăcini comune. A doua observaţie vine tot din tradiţie şi găseşte Ucraina mult mai puţin pregătită pentru gesturi politice autonome decît alte state din periferia sovietică. Brutal spus, apetitul sau, mai degrabă, priceperea societăţii ucrainiene pentru diferenţiere şi autonomie nu are direcţia precisă pe care aluat-o, de pildă, în ţările balitice. În consecinţă, aspiraţia ucrainiană la independenţă trebuie înţeleasă ca aspiraţie întrecută şi blocată de situaţia de facto, ca fantasmă post-politică a unei culturi care îşi aminteşte dar nu mai construieşte. Restul a fost desăvîrşit de amînarea permanentă şi de ezitările stufoase ale Uniunii Europene. Într-un fel sau altul, ansamblul european a refuzat să omologheze Ucraina ca partener distinct de opinia şi pretenţiile Rusiei. Folosind încă o dată o fomrulă briutală, Europa n-a luat niciodată în serios existenţa de facto a statului independent ucrainain. Marele platou ucrainaian a rămas suspendat în autonomie virtuală. Ucraina n-a intrat niciodată, cu adevărat singură, în calculele care compun realitatea politică europeană sau măcar realitatea cu care lucrează statele vest-europene.Elucidarea chestiunii ucrainiene a fost mereu amînată, cumva cu speranţa că istoria va hotărî singură asupra viabilităţii „produsului”. Şi asta e exact ce se întîmplă de la bun început. Isroria hotărăţte. Cu observaţia că istoria a început să erodeze aparenţele şi asipraţiile iluzorii, mai ales în ultimii cîţiva ani, odată cu intensificarea presiunii use, cu reacţia timorată a occidentului şi cu eşecul politic intern. Republica Moldova e într-o situaţie similară şi în ambele cazuri avem de-a face cu state care plătesc prin lipsa de relevanţă şi omologare, pentru o vocaţie naţională tîrzie şi discutabilă, dacă nu, în mare parte, fabricată printr-un proces ambiţios dar artificial de falsă memorie istorică. România e într-o situaţie diferită dar nu complet diferită. Distanţa de centrul imeprial rus nu e suficient de mare iar eşecurile repetate ale politicii de inspiraţie naţionalistă ar trebui să ne spună ceva. România nu a făcut paşi înainte atunci cînd a invocat mitologia istorică naţinală ci numai atunci cînd a cedat sau a participat la eforturi politice de modenrizare. Diferenţa e subtilă şi una din victimele acestei dificultăţi de interpretare sînt epocile clasice ale paşoptismului şi modernismului românesc, mereu înţelese în latura lor naţionalistă şi ignorate în programul reformator.

Revenind la Ucraina, varinata preşedinţiei Tymoshenko - pariul la modă care scontează pe o reorientare pro-occident - nu e nimic mai mult decît o iluzie reziduală. Fosta emeblemă a Revoluţiei Portocalii e în viogoare doar pentru nostalgici şi naivi. Traiectoria politicii generale a Yuliei Tymoshenko ar putea parcurge coregrafia inversă: o preşedintă cu reputaţie pro-occidentală migrînd spre o politică de acomodare cu Federaţia Rusă. Tymoshnko e un personaj rău înţeles, una din marile erori de interpretare ale percepţiei occidentale. Tymoshenko e cazul politcanului fundamental oportunist. Virajul naţionalist şi prodemocratic executat de Tymoshenko în timpul aşa numitei Revoluţii Portocalii a fost un spectacol demagogic orbitor pentru minoritatea pro-occidentală din Ucraina şi, mai ales, pentru o lume politică occidentală mereu sensibilă la proiecţiile mass-media. Tymoshenko a procedat, atunci, la o schimbare radicală de recuzită: costumul, coafura şi limbajul naţionalist au fost un calcul iar calculul era perfect adecvat la momentul alegeri prezidenţiale 2004. Fosta „power woman” de educaţie şi cruzime sovietică s-a transformat în fecioara fantasmei naţionaliste ucrainiene, un soi de Jean D’Arkova pentru consum politic imediat. Mai aprope de realitate e cealaltă titulatură cucerită de Tymoshenko în cercurile de cunoscuţi: „Prinţesa de Gaz”. Formula are o alcătuire mult mai simplă decît suratele ei din chimia organică: mega afaceri frauduloase cu rezervele de gaz ale statului. Descifrată pînă la ultima moleculă, Yulia Tymoshenko nu e nici îngerul pro-democratic blond (culoarea e de împrumut) şi nici eroina folclorică stră-ucrainiană (costumul popular a înlocuit, din motive politice, taiorul închis al activistei). Yulia Tymoshenko e, într-un fel bine cunoscut Estului şi mult prea puţin cunoscut Vestului, demagogul post-comunist fără limite, fără adversar şi fără aliaţi. Tymoshenko e expresia unei rapacităţi cu atît mai periculoase într-o socitetate moale, confuză, sensibilă la legende politice şi dominată de anxietatea postcomunsimului. În sfîrşit, încurajată de fragilitatea societăţii, Tymoshenko pare să fi dezvoltat o paranoie politică de mare kitsch, în care Yulia planează pe post de Eva Peron. Dacă e adevărat că Tymoshenko se crede Eva Peron, ne reîntîlnim, pe această cale, cu vechea instabilitate psihică a autoritarilor comunişti est-europeni, mari consumatori secreţi de grandomanie. Fireşte, aplecarea spre strălucirea lumii de „firmă”, în care se varsă orice simbol de prestigiu, de la Gucci la hoteluri, yaht-uri şi figuri epatante în genul Peron, a jucat un rol însemnat.

Fie cu Yanukovich, fie cu Tymoshenko, Ucraina va reveni la realismul fix al influenţei ruse. Alegerile au importanţă doar în măsura în care celebrează încheierea scurtei şi naivei deraieri de intenţie democratică a fenomenului Yuschenko. Viitorul fost preşedinte ucrainain e plasat, cu sub 5%, încă din primul tur de scrutin, în postura marelui refuzat. Despărţirea masivă de Yuschenko nu semnalaează, însă, o reorientare politică. Ea e, mai curînd, semnul unei epuizări colective, tipică pentru spaţiul de la perfieria sovietică. 20 de ani de măcinare politică bezemtică şi presiune rusă dar, mai ales, 20 de ani de rateuri şi construcţie zero, au dat proiectului democratic o credibilitate mereu în scădere. Populaţia marii periferii sovietice e, din punct de vedere, moral în cu totul altă situaţie decît populaţiile „europene” ale fostului bloc socialist. Dezorientarea politică şi criza economică cvasi-permanentă au creat o stare solidă de nedeterminare, o derută care s-a consolidat prelungindu-se. Consecinţele sînt epuizarea şi, mai departe, abandonul. Populaţiile supuse acestui tratament istoric sfîrşesc prin a renunţa la orice opţiune politică. Societatea se retrage înainte de a fi avansat şi îşi reduce pretenţiile la baremul minim: stabilitatea, în orice formulă şi cu orice risc politic. Lumea politică devine o zonă indiferentă şi, în acest fel, scutită de orice răspunderi. Guvernele şi partidele primesc dreptul de a cînta la nesfărşit pe un libret scris fără participarea societăţii (cu excepţia zilei de vot). România e, din nou, într-o situaţie diferită dar nu complet diferită. Infernul demagogic al ultimilor 20 de ani şi simlacrul instituţional prescriu o traiectorie tipică pentru sub-performanţa istorică a perfieriei sovietice. Racordarea la Europa e un avantaj dar elementul care va decide sînt resursele de iniţiativă internă. În acest punct, programul de modernizare enunţat şi susţinut de Traian Băsescu e un element cheie. În măsura în care va bloca inerţia sistemului politic şi va reuşi redresarea instituţiilor, programul Băsescu va fi primul act istoric dens al României post-comuniste. Şi va evita un destin de mizerie post-sovietică.

În orice caz, problema lumii umane din vecinătatea Rusiei, problema pe care Ucraina o ilustrează grandios şi meschin, e tocmai stagnarea politică. Acea demisie pe care variaţiile brutale de bogăţie o maschează, reducînd-o la o chestiune de succes şi oportunism economic. În realitate, marea deficienţă a acestei lumi e strict politică, în sensul cel mai larg şi mai important al cuvîntului. Societatea are puls slab, abia sesizabil. Resemanrea dictează orientarea colectivă şi acceptă recompense minore. Lumea se mulţumeşte cu şperţurile electorale care coafează pensiile şi salariile sau mituiesc una sau alta din categoriile profesionale. Reţeaua de schimburi egale care dă într-un stat sănătos, viaţa politică şi economică, e complet anulată de patronajul de partid şi de apariţia reţelelor secundare. Altfel spus, sistemul generază favoruri şi propune rezolvări prin intervenţii de sus. Societatea învaţă lecţia şi organizează instituţii paralele. Rezultatul e că, în ciuda aparenţelor şi a declaraţiilor contrare, aproape oricine va apela, mai întîi şi mai întîi, la un patron, la unul din personajelşe de care depinde tot: angajarea copilului, introducerea în reţeaua de alimentare cu apă, întîietatea la acordarea unui grad diactic. România nu într-o situaţie foarte diferită la acest capitol. E într-o situaţie identică.

În sfîrşit, mult comentata „clasă de mijloc” nu apucă să devină o o producătoare ci e, în mod fundamental, o consumatoare. Ea recoltează privlegii mărunte (gadget-uri hi-tech, turism occidental, maşini şi modă de firmă) în schimbul pasivităţii. Modelul a fost pus la punct cu o extensie colosală de China. Discuţia e complicată dar diferenţâa e fundamentală: în varianta perfierei sovietice, modelul vieţii politice răscumpărate prin recompense stă pe un gol enorm. El nu consolidează o formulă, fie ea şi autoritară ca în varianta chineză, ci grăbeşte căderea. Demografia în regres, pierderea forţei de muncă prin migraţie, modelul economic precar şi lichidarea participării sociale trag aceste societăţi spre o zonă de regresie necunoscută.