Pasul fatal




Problema politică de bază a Româneiei nu s-a schimbat. Societatea poate supravieţui, la limită, numai în măsura în care puterea politică nu e capaturată în totalitate de un grup organizat, cu interese şi obiective comune. Această concentrare politică strivitoare, structurată formal pe scheletul sistemului multi-partinic democratic, a condus România la blocaj, separînd societatea de participarea la decizie şi de beneficiile populare ale democraţeiei.

Acest sistem care a fundamentat înapoierea României în condiţii de libertate şi a întîrziat grav sincronizarea noastră europeană a fost întrerupt de apariţia fenomenului Băsescu. Urmarea: un război de recuperare. Îndepărtarea, compromiterea şi, acum, eşecul electoral al lui Băsescu sînt vitale pentru sistem şi au devenit, practic, singura formă de acţiune politică a instituţiilor pe care le numim în mod deosebit Parlament, sistem electoral, medii de informare şi magistratură. Loviturile succesive care au urmărit îndepărtarea lui Băsescu şi, deci, reîntregirea sistemului au început cu suspendarea Preşedintelui şi au dus la demiterea Guvernului Boc. Aceste acte de voinţă politică anti-populară seamănă din toate încheieturile: amîndouă au fost camuflate de "voinţa paralmentului" care a măsurat, de fapt, puterea grupului oligarhic în căutare de supremaţie şi nu voinţa populară (manifestată în alegerile şi referendumul cîştigate de Traian Băsescu).

În ambele cazuri, componenţa alianţei pornită în căutarea controlului absolut a fost identică: o joncţiune PSD-PNL în care nu există valori şi ideologii ci interesul pur şi complet al unui grup de mare forţă economică în căutare de control. Alianţa PNL-PSD a pornit devreme, cu mişcări de tatonare-colaborare, la începutul anilor '90. Ulterior, ascensiunea economică fabuloasă a lui Dinu Patriciu (înslesnită de PSD) a avut două efecte: a distrus identitatea separată a PNL şi a provocat compactarea totală PSD-PNL. Acest produs de sinteză oligarhică a funcţionat fără probleme încă din 2004. În noaptea alegerilor care au adus primul mandat al Preşedintelui Băsescu, Dinu Patriciu făcea turul televiziunilor protestînd şi avertizînd împotriva posibiliei victorii a lui Băsescu. În 2007, alianţa a intrat explicit în funcţiune, a ieşit la suprafaţă şi a condus, din Parlament, viaţa politică românească, limitînd cîmpul de acţiune al guvernelor şi iniţitaivele Preşedintelui.

Aşadar, în clipa în care aceaşi alianţă se prezintă în postură de majorittate parlamentară favorabilă unui Prim Ministru "independent" (Klaus Johannis), trebuie înţeles clar: avem de-a face cu aceaşi alianţă care a condus din umbră în căutarea recuperării totale a puterii în stat. PSD şi PNL (UDMR şi Grupul Minorităţilor Naţionale sînt adaosuri superficiale) nu s-au format cu o rapidittate admirabilă şi nu au reuşit să treacă peste diferenţele ideologice - aşa czum se grăbesc să declare cu toate ocaziile. Alianţa e foarte veche iar diferenţele ideologice nu puteau fi depăşite, din simplul motiv că nici unul din aceste două partide nu are sau nu mai are ideologie. Conţinutul acestei alianţe e voinţa de control şi promovare a intereselor economice multiple ale propriilor componenţi. Klaus Johannis e, la rîndul lui, un pasager racolat convenabil pentru nevoile de recuzită. Opţiunile Preşeduintelui Băsescu sînt drastic limitate de realitatea politico-istorică în continuare statică a României. Un pas în afara regulii care spune că puterea integrală a grupurilor de control înseamnă suspendarea societăţii ar fi fatal.

Herta Muller debutează




O ştire ameţitoare: Nobel pentru Heta Muller! Întîmplarea - şi nu presimţirea - a făcut să citesc un text amplu al Hertei Muller, cu două-trei zile în urmă (versiunea engleză se găseşte aici).

Triumful Hertei Muller aduce, în sfîrşit, recunoaşterea literaturii est-europene de conştiinţă post-89. Acea literatură care a continuat mărturia asupra unei lumi de tulburare unică şi a fost, treptat, dirijată spre o zonă de inactualitate iritantă. La ce bun să mai scriem despre comunism, la 20 de ani după? Nu e de ajuns? Nu vă mai potoliţi odată? Adevărul e că probele de conştiinţă nu au fost niciodate populare. Literatura care linişteşte sau propune evaziunea, în genere literatura "frumoasă", cîştigă şi anexează.

Herta Muller nu e adversarul literaturii frumoase sau "literare". Herta Muller e un act de conştiinţă care se exprimă pe sine şi dezvăluie viciile profunde pe care societatea însăşi nu poate şi nu vrea să le numească. Literatura Hertei Muller, şi a atîtor alţi scriitori care percep abaterile de conştiinţă ale societăţilor bolnave, e incomodă. Chiar insuportabilă. Asta explică de ce Nobelul vine, şi în cazul Hertei Muller, înaintea recunoasterii interne. Din acest moment, începe reparaţia.

Herta Muller debutează, aproape forţat, în cîmpul de conştiinţă românesc. O vreme mondenitatea Nobelului va ţine capul de afiş. Important e ce va urma după.

Încă un moftangiu face zgomot


Bine le zice Oprescu! E imposibil să nu recunoşti, cu un strigăt plin de respect, alinierea perfectă a lui Sorin Oprescu la sunetul demagogiei caragialeşti. Tipătescu s-a întrupat în Oprescu şi vrea să devină Prrreşedintele Rrromâniei. Să ne înţelegem: ţărişoara lui Oprescu e patria omului simplu. La rîndul lui, Oprescu -Tipătescu se reclamă om simplu dar mai are ceva - o calitate pe are o expune modest de dimineaţa pînă seara: independenţa. Ce zic eu independenţă? Independenţa absoultă! Totuşi, nu e cazul să vă alarmaţi. Oprescu minte.

Oprescu e candidat independent şi tocmai de asta campania lui e condusă de un alt independent: O. Cosmîncă. Oprescu a stabilit că România e terminată de partide şi că politicienii au eşuat. "Pentru ei nu existaţi!" - îşi lămureşte Oprescu auditoriul popular. Sorin Oprescu e fiul strucuturii de partid şi a intrat în "viaţa mare" prin strucutrile de partid. Înainte şi după 1989. Urmează programul politic: " să le spargem gaşca!". Redusă la acest concept complex, propunerea lui Oprescu nu poate fi întîmpinată decît de contr-remarca: "Mai tacă-ţi fleanca!". Care sînt planurile lui Oprescu? Sînt ele o extindere a viziunii asupra Bucureştiului, la dimensiunile României? N-am aflat. Oprescu e independent şi pare convins că asta îl scuteşte de idei. Nu ştim dacă Oprescu are ceva de spus despre buget, despre microcreditul finaciar care a secat şi a distrus o parte însemantă a companiilor cu mai puţin de 20 de angajaţi, nu ştim dacă s-a gîndit vreo clipă la problemele profunde ale României: surparea statului sub povara demografiei şi a obligaţiilor sociale, şomajul ascendent al tineretului, mortalitatea foarte ne-europeană a bătrinlor şi conflcitul dezastruos între criteriile de cunoaştere moderne şi practica din spitale, şcoli, spitale, adminsitraţie şi alre structuri de mare consum cognitiv.

Ştim altceva, despre planurile şi tipul de gîndire ale lui Sorin Oprescu. Ştim din discursul pe care l-a lansat energic odată cu propria candidatură că Oprescu gîndeşte în limitele strîmte şi vechi ale viziunii patriotic-socialiste. Oprescu şi-a etalat analiza în felul următor: România e o ţară bogată, cu oameni muncitori, totul e să fie bine conduşi. Prima parte e complet falsă. România nu e o ţară bogată iar holdele, stupii, munţii, oţelul şi codri la care se gîndeşte Opescu vin din manualele anilor ´70. Astăzi, cînd bogăţia statelor cu adevărat bogată e dată de capacitatea de cunoaştere, asemenea imagini sînt nule şi inutilizabile. Ele îi pot surprinde pe nostalgici sau pe naivi dar conduc nicăieri. A doua parte a triadei lui Oprescu e adevărată dar asta nu înseamnă că Oprescu ştie ce spune. Românii sînt, atît cît sînt şi alte popoare, o populaţie muncitoare. Acest dat colectiv devine o valoare, doar însoţit de inteligenţa organizării şi de disciplina etică. Ideea după care un conducător bun e tot ce ne mai trebuie cade. Oprescu a auzit această fabulă acum multe zeci de ani, pe cînd educaţia sa generală era înheiată.

Diagnosticul anti-politic al lui Oprescu nu e o eroare totală. E o eroare parţială şi un pericol extrem. Într-adevăr, sistemul partinic românesc e o mare problemă iar produsele lui (Constituţie, Justiţie, aparat admisntrativ) o problemă şi mai mare. Dar propunerile lui Oprescu vizează abolirea politicii.
De aici înainte, urmează, direct, anarhia. O stare de fapt mult mai puţin simpatică decît poate bănui promotorul ei nesăbuit, Sorin Oprescu.

Lansarea candidaturii lui Sorin Oprescu a scos din adormire vorbăria caragailescă şi i-a dat o îndrăzneală care variază între minciună şi impetrinenţă. "Pentru ei nu existaţi!" şi "În România mea", cele două refrenuri repetate de Oprescu frămîntă sunete şi atît. Oprescu putea demonstra la Primăria Bucreştiului că e în stare de acţiune. Amprentele Primarului lipsesc, însă, din Bucureşti şi sînt de găsit numai pe ecrane şi pe pagina de ziar. După 20 de ani de variante, imitaţii şi parodii, a apărut şi Independentul. Pe asta n-o făcuse nimeni. Am mai bifat o figură, am mai înghiţit un discurs, am mai învăţat un truc. Încă un moftangiu face zgomot.

Tot Băsescu


Traian Băsescu şi-a anunţat candidatura în timpuln unei mici întrunieri publice la Sînnicolaul Mare. Foarete clar, foarte direct. Chiar dacă evenimentul a fost premeditat, asta e prea puţin important.

Ce face bine la ochi si la bun simţ e absenţa totală a fanfarei cu care defileaza, din spectacol în specatcol, Geoana si Antonescu. Oprescu a sesizat offside-ul de imagine şi s-a repliat într-o lansare de dimensiuni suprortabile. Însă conversaţia directă îi vine mult mai bine lui Traian Băsescu. Oprescu a ajuns la limita propriului persoanj, din care a făcut o mască ambulantă. Fixismul populist al luzi Oprescu e, tot mai evident, o incapacitate de exprimare pe care destulă lume o ia drept culoare. Pînă la urmă, diferenţa între ariile de repertoriu Antonescu-Geoană-Oprescu şi instinctul oral al lui Băsescu vine dinăuntru: acolo unde Băsescu e sincer şi verificat iar ceilalţi trei fac teatru elaborat. Asta va decide, în ultimă instanţă, alegerile. În ciuda neîncrederii, (sentimentul public de bază al unei Românii mereu amînate de structurile de partid) alegătorii păstrează, probabil, puterea opţiunii finale şi disting, încă, între ce e limitat dar real şi ce e nelimitat dar pur verbal.

Deltfel, lecţia nu e strict românească. Diferenţa între intensitate şi presiune, între sunet şi zgomot a fost sesizată clar de electorate, de la un cap la altul al Europei. Stînga a pierdut apropoatpe tot ce putea pierde, de la începutul crizei economice încoace. În ciuda tutror manualelor care văd în crizele economice trambuline electorale ale stîngii, acest raţionament a fost aruncat peste bord, fără excepţie. Criza economică a provocat o criză eruopeană a stîngii.

Mai întîi, alegerile europene, au scos din joc majorităţile stîngii, cu cîteva excepţii incurabile (Grecia şi fixismul ei militant exprimă interminabil un colectivism care dezvăluie absenţa modernizării şi aşază societatea greacă, într-un Est profund, alături de state fost sovietice pe care lumea s-a învăţat să le dispreţuiască, fără să noteze marele eşec european al Greciei). Lăsînd la o parte schizoidia politică a Greciei şi alte cîteva accidente minore, Europa a virat categoric spre dreapta, exact în momentul în care stînga se pregătea de un festival revoluţionar pe tema: „Capitalismul a murit!”. Alegerile din Germania au pus capăt acestei discuţii, într-o ţară în care stîmnga istorică părea să aibă un monopol social sacru.

Revenind la România, geometria europeană nu e obligată să se multiplice, în condiţiile specifice ale unei economii tulburi şi ale unui stat confuz pe de-a întregul, de la organizarea de drept, la sistemul constituţional şi planajul greoi al unei economii handicapate de bugetarism. Însă, ceva din suflul european şi, mult mai mult, din bunul simţ caracterologic al alegătorilor va da, probabil, argumentele pro Băsescu. E, cu siguranţă, cea mai bună soluţie, într-un moment politic foarte sărac în soluţii. Băsescu e un politician real, adică o forţă recunoscută, contestată şi nesuferită de sistemul general de compromisuri, eschive şi pacturi subterane care dau mecansimul fundamental al ţării.

Candidatura lui Băsescu se situează în realitate şi, din acest punct de vedere, e singurul caz de angajament politic propriu zis. Variantele oscilează între socialismul gimnazial al lui Geoană, liberalismul de cenaclu al lui Antonescu şi independenţa bombastică a lui Oprescu. Toate trei: puneri în scenă. Vehemenţa acestor trei alterantive suferă de o retorică înrăită şi ascunde un singur conţinut: îndepărtarea lui Băsescu, inamicul eficient şi insuportabil al sistemului. Campania a început şi are, deja, o structură de funcţionare evidentă: o nouă coaliţie anti-Băsescu atacă din trei direcţii, cu trei discursuri diferite. În mod funcţional, diveristatea acestei coaliţii e nesfîrşit de tristă. Antonescu, Oprescu şi Geoană sînt sau au fost, la un moment dat, aliaţi, parteneri de majoritate parlamentară mascată sau declarată, părţi active sau delegate ale blocului politic din care vine neîntrerupta declamaţie românească despre democraţie şi la fel de neîntrerupta practică anti-populară a sistemului romănesc. Înghesuiala candidaţilor e, de fpat, un duet. Confruntarea e teribil de simplă. Alegătorii ştiu, probabil, cum stau lucrurile. Important e să nu îşi transfere oboseala sau greaţa în contul iluziilor. România nu merge bine dar opţiunea pentru varianta anti-Băsescu ar pune capăt ultimei şanse de redresare.

UE îşi duce electoratul la reeducare


Ipocrizia e cel mai bun falsificator de valori. Mi-e imposibil să înţeleg cum pot atîtea figuri oficiale, semioficiale, majore şi minore ale insttiuţiilor europene să salute rezultatele Referendumului din Irlanda. Cum se poate cineva bucura de o farsă al carui rezultat prim nu e optiunea pro-europeană a irlandezilor ci coruperea grava a democraţiei electorale? E trist. Nenumărate figuri de perfect pedigree liberal susţin că europenii sînt în favoarea Tratatului şi folosesc drept argument Referendumul din Irlanda. Bineînţeles, toate aceste figuri ştiu foarte bine că decizia iralndează nu a fost nici nemijlocită, nici liberă. Iralndezii au decis odată dar opţiunea lor iniţială (2007) a fost practic respinsă de UE. A doua decizie a irlandezilor a fost, de facto, comandată, după ce prima încercare a fost declarată inutilizabilă. pentru o mai mare claritate: irlandezilor li s-a spus cum e bine şi cum nu e bine să voteze. Pentru mine şi - sper - pentru alţi nostalgici ai democraţiei pure, referendumul din Irlanda e un evenimnent periculos. democraţia electorală a la UE realtivizează greutatea votului şi trimite la reducare cetăţeni care au rămas cu impresia că păstrează, încă, un domeniu de autonomie inatacabilă: pronunţarea electoral-democratică.

Ah! Uitasem! Pester doi ani facem din nou refernedum, nu-i aşa? Un vot obligat la autocorecţie după doi ani, trebuie obligat la autocorecţie după încă doi ani. Urmînd strict logica impusă de UE, peste doi ani ar trebui organizat un nou referndum care va constata dacă irlandezii mai sînt sau nu de acord cu ei înşişi. N-am auzit,încă, nici o sugestie în această direcţie. Trag concluzia că, de data asta, irlandezii au reuşit să voteze corect. Noua definiţie a democraţeiei electorale UE nu mai împarte votul în liber şi lispit de libertate şi nu mai respectă verdictul popular. Contează doar dacă votul poular se potriveşte cu obiectivele UE. da că da, votul e corect iar alegătorii sînt luminaţi. dacă nu, votul e incorect şi alegătorii trebuie reşcolarizaţi.

Ce am făcut în Parlament?

Înainte de orice, am învăţat să preţuiesc timpul. Munca de euro-parlamentar e cronometrată acerb. Un minut în plus sau în minus contează. Aşadar, trec la palmares, cu o singură precizare: nu mă iunteresează formulele tehnice luxuriante ale europarlamentarezei. Povestea poate fi spusă în termenii cei mai simpli.

1 Am fost numit om de control la unul din Rapoartele Comisiei pentru Muncă şi Probleme Sociale. Trebuie, deci, să urmăresc conţinutul Raportului, să îi aduc observaţşii şi să îl apropii de linia Grupului Popularilor Europeni, din care fac parte. Tema Raportului e Facilitatea de Microfinanţare. Asta înseamnă fonduri europene pentru cei mai de jos. E vorba de întreprinderi mărunte, cu o mînă de angajaţi şi o cifră de afaceri foarte modestă, care au fost primele mătuate de criza economică. Angajaţii acestor companii mizere încă înainte de a fi distruse au fost împinşi sub linia de asistenţă a statului şi sînt, de multe ori, necreditabili, adică nu pot lua credit de la bănci. Cu tot numele ei arogant, Facilitatea de Finanţare se ocupă şi de persoanele (de regulă, mai în vîrstă) blocate în şomaj perpetuu. Categoria cuprinde oameni irecuperabili pe piaţa muncii, fie că e vorba de veterani ai regimului industrial socialist, fie că e vorba de oameni vinovaţi de o vîrstă incompatibilă cu tinerismul dogmatic practicat de numeroase firme care îşi vînd iamginea, odată cu produsele. Prima problemă a Programului e sursa de finanţare. De unde banii? Dintr-o linie de creditare nouă sau din fondurile deja alocate dar nfolosite de alte Programe de asistenţă? Socialiştii vor, după buna lor tradiţie bugetivoră, bani noi. După mintea mea, socialiştii fac greşeala asistenţială clasică, îndatorînd sistemul financiar public, exact în măsura în care susţin că fac un serviciu public. Bani sînt destui, de pildă în Programul Progress care se ocupă, în genere, de şomaj şi subdezvoltare regională.

2 Am reuşit să introduc, în timpul lucrărilor Comisiei de Politică Externă, mai multe amendamente în Proiectul de Buget UE. Modificările pe care le-am propus nu sînt, încă, literă de lege. Proiectul de Buget urmează să treacă prin alte Comisii şi prin Plen, după care ultima variantă de lucru va fi votată, paragraf cu paragraf. Am primit însă semnale de sprijin din direcţia altor Comisii şi am motive să cred că amendamentele vor rezista. Ele urmăresc să asigure prevederi precise de finanţare europeană în zona Mării Negre. Un amendament precizează că fondurile destinate cooperării transfrontaliere în zona Mării Negre trebuie suplimentate. Un altul cere finanţarea sporită a Instrumentului pentru Democraţie. Instrumentul pentru Democraţie înseamnă, pur şi simplu, finanţarea organizaţiilor civile în mod nemijlocit, fără amestecul administraţiei locale sau al guvernului. Acest mod de a pune la dispoziţie fonduri acelor organizaţii care apără drepturile cetăţeneşti în state cu un grad redus de democraţie locală a fost pus la punct tocmai pentru a bloca abuzurile statului. Experienţa ultimilor 10-15 ani e bogată în exemple de organizaţii silite să „coopereze”, după ce accesul la fonduri europene a fost condiţionat sau închis de adminsitraţia centrală. Republica Moldova e cazul clasic iar România s-a ales, după asemenea practici, cu cîteva ONG-uri de serviciu. Unele au fost create din fonduri europene administrate de guvern, altele s-au conformat după ce au fost, un timp, frăgezite de lispa fondurilor. Şi unele şi altele lucrează, acum, conştiincios şi livrează, la ordin, sondaje, rapoarte sau proteste care intoxică eficient opinia publică, în direcţia sugerată de patron.

3 Am participat cu oarecare energie retorică la dezbaterile asupra politicii energetice europene comune. Aşa ceva nu există, deocamdată. Şi tocmai asta e problema. Coordoanrea gîndirii strategice şi a deciziilor în materie de reţele energetice la nivel europeqan e touna cu problema autonomiei politice generale a UE. Disputa se duce în jurul chestiunii ruse. Atîta vreme cît UE va înainta, cu pas de somnambul, pe culoarele enrgetice desenate de ruşi, politica energetică europeană va rămîne un simplu subiect de dezbatere. În plus, capacitatea UE de a dezvolta o politică externă şi, chiar, internă proprie va fi limitată de intersele politice ale Rusiei. Deocamdată, manevrele politico-economico-financiare ale Rusiei fac ravagii. Companii naţionale şi guverne ale statelor membre UE au fost dizlocate şi atrase în proiectele energetice masive ale Rusiei. Lobby-ul parlamentar pro-rus e, dealtfel, mai mult decît vizibil, în dezbaterile care ating, fie şi lateral, chestiuni energetice. Nabucco, marele proiect care ar da Europei o reţea de transport şi distribuţie a gazelor independetă de Rusia, e realtivizat şi subevaluat constant. Tehnica uzuală e pledoaria în favoarea „diversificării”. Numeroşi Parlamentari (cu o predominantă italo-franco-germano-socialistă) folosesc acest argument care propune sprijin atît pentru reţelele ruseşi cît şi pentru Nabucco, prefăcăndu-se că nu observă caracterul reciproc incompatibil al celor două opţuni. Poziţia Comisiei Europene e vitală în materie şi, din păcate, continuă să fie neconcludentă. Reprezentanţii Comisiei audiaţi în Parlament au oferit, invariabil, acelaşi pachet de argumente generale şi neangajate, în baza căruia nu se paote lua o decizie clară şi imediată. Singura speranţă vine din intervenţiile Parlamentarilor Dreptei Vest şi Est-Europene (unde absenţa italiană e deprimantă iar alianţa româno-polonă e notabilă).

Resentimentul: fabrica de istorie românească


Resentimentul e asurzitor. Nimic privat în acest secret vinovat care nu cunoaşte restrîngeri şi discreţii. Între toate pulsiunile interioare ale persoanei umane, e, probabil, greu de găsit un afect mai plin de consecinţe sociale. Resentimentul, acel sentiment care exprimă o formă extremă de admiraţie doar spre a o distruge sub o presiune care cere, urgent, îndepărtarea diferenţei, e un enorm producător de istorie. Societăţile, unele mai mult decît altele, se exprimă prin resentiment, îşi scriu istoria sau o resping sub dictarea pornirii resentimentare. Iar lumea socială şi istorică românească e un exemplu grav şi continuu de reglementare prin resentiment.
În fond, ne putem aporpia de misterul nemişcării sociale romîneşti, de toate refuzurile de modenrizare şi emancipare, de la extremismul legionar la mult mai posaca inerţie a lumii comuniste, citind în toate aceste reacţii colective cazuri de expresie resentimentară. Chiar dacă nu ne place să admitem aşa ceva, istoria modernă a României e dominată de izbucnirile periodice sau de persistenţa mocnită a resentimentului colectiv. O forţă obscură şi amplă prezidează mersul istoriei noastre contemporane iar numele acestui factor omnipotent e resentimentul.
Din acest punct de vedere, colectivitatea românească e autoarea propriei înapoieri. Iar dacă resentimentul e, prin excelenţă, resortul de bază al stîngismului, putem plasa prinicpalul sentiment politic de masă românesc, la stînga, în limitele unui gregarism abisal. Întrupările istorice ale acestui instinct s-au deplasat succesiv de la naţionalismul folcloric, la păşunismul oficial comunist, la ortodoxismul kitsch sau la mîndria demonstrativă a „sărăcismului” promovat de Ion Iliescu (părintele resentimentului contemporan, regizor şi teoretician al enormului puseu resentimentar care a măturat viaţa românească, imediat după decembrie 1989).
Reţin perfect şi nu cred că voi putea uita vreodată o scenă de resentiment pur, la care am asistat în 1990, cu cîteva zile înaintea faimoaselor alegeri din 20 mai. Bucureştiul era, încă, la ora primelor magazine cu marfă străină. Am intrat alături de o prietenă, într-un magazin de parfumuri care era, pe atunci, una din senzaţiile Bucureştiului. Era un magazin modest, lipit de Casa Filmului, lîngă Piaţa Romană. Înăuntru, multă marfă pusă alandala pe rafturi improvizate. În majoritate, cosmetice de mîna a doua sau falsuri aduse de marele val de contrafaceri turco-arabo-chineze. La ieşire, în timp ce discutam ceva cu prietena pe care o însoţisem, am notat cu coada ochiului o femeie de vreo 50 de ani care ne privea fix, ca un detectiv care înţelege, nemişcat, că a surpins făptaşul, în flagrant. Era o femeie muncită, cu o plasă mizeră în mînă. Una din milioanele de femei comune, nivelate de viaţa la bloc. S-a apopiat cu pas sigur, ne-a privit încă o clipă, după care a scuipat-o în faţă pe prietena mea. Apoi, a şuierat printre dinţi: ”Curvo!”.
A fost prima întîlnire cu resentimentul virulent şi mi-am făcut socteala că incidentul e o dereglare izolată care se leagă de viaţa chinuită a unei femei pentru care binele trăit de altcineva e insuportanbil. Nu era o greşeală. Aveam să aflu, însă, în următoarele luni ale primăverii şi verii lui 1990, la mitinguri FSN şi, apoi, odată cu prima mineriadă, că resentimentul cu care mă întîlnisem nu e nici izolat, nici individual. Aveam să înţeleg că resentimentul e o forţă colectivă formidabilă şi că acţiunea sa istorică e departe de a se fi încheiat.
Dincolo de apariţiile anecdotice, resentimentul românesc - acea capacitate de a frîna, de a ţine în loc şi de a refuza - pune probleme profunde. Aparenţele istorice ne plasează, azi, într-o epocă de „schimbare generală”. Ultimul eveniment istoric major a fost, totuşi, o ruptură decisivă de trecut şi de datele sociale ale vechii orînduiri: o Revoluţie.
După 20 de ani de amînări şi imitaţie neconvingătoare, dificultăţile de articulare colectivă ale proiectului democratic românesc ar trebui să ne pună pe gînduri. Vechea aşezare a psihologiei colective româneşti e teafără, viaţa politică şi menatlitatea socială au regenerat şi nuanţat corupţia. Modenrizarea aşteptată febril s-a limitat, de la bun început, la vitrine şi a transformat, într-adevăr, dugheana cu parfumuri false in Romană. Atît. Instituţiile vizibile şi invizibile ale statului şi societăţii au fost conservate. În fine, mitul democratizării revoluţionare a anului 1989 a devenit, în mod clar, insuficient. E nevoie de o lectură proaspătă iar tradiţia resentimentară a lumii româneşti e în măsură să o ofere.
Ceva a fost suspect de la bun început în „coemdia” sau „farsa” revoluţionară. Într-adevăr, concluzia după care revoluţia se înscrie în vechea tradiţie a „imitaţiilor” româneşti e tot mai plauzibilă. Iar imitaţia e unul din resorturile ascunse ale resentimentului. Nu e prea mult să bănuim că, în spatele acţiunii revoluţioanre din decembrie 1989, s-a ascuns o enormă dorinţă de imitaţie şi că acest mecanism a fost pus în mişcare de resentiment. În această variantă, e de crezut că aparatul comunist a nutrit, în secret, o anume invidie admirativă faţă de puterea, libertatea de acţiune şi prosperitatea mediilor executive occidentale. De ce n-ar putea elita de partid să devină un corp economic de comandă, o colecţie de miliardari omnipotenţi? În acelaşi mod, grupul restrîns al intelighenţiei dizidente sau proto-dizidente româneşti şi-a dorit poate, cu acelaşi amestec de admiraţie şi invidie, rolul de insanţă critică influentă pe care îl joacă elita culturală în Occident. Important e că, la sfîrşitul lui 1989, suma invidiilor reunite româneşti era enormă şi unea, într-un fel, prin resentiment, ambii versanţi ai societăţii.
O analiză, organizată în jurul teoriei lui Rene Girard („dorinţa şi rivalitatea mimetică”) ar găsi, aici, întrunite condiţiile clasice ale „crizei mimetice”: un conflict provocat de intensitatea dorinţei imitative, un conflict care culeminează într-o criză toală şi se rezolvă, de regulă, printr-un sacrificiu care permite revenirea la echilibrul iniţial. Din această perspectivă, „farsa” revoluţionară română e plină de sens. Sacrificarea rapidă şi populară a lui Ceuşescu e gestul ritual care pune capăt crizei şi permite revenirea la vechea aşezare a lumii, cu diferenţa că vechiul poate fi trăit acum sub pretexte noi şi în decorul unui alibi moral superior: elita de partid devine oligarhie, intelectua, intelectualii sint o instanţă publică (ignorată dar admisă), presa poate fi abjectă în numele libertăţii cuvîntului şi toată lumea crede că participă la construcţia unei lumi „noi”. Resentimentul a cîştigat, din nou, pariul istoric. Consecinţa e o nouă repriză de nemişcare.
De ce are resentimentul o carieră atît de prodigioasă în lumea românească? Răspunsul e legat, aproape sigur, de rolul major jucat de imitaţie. Toate acele eforturi naţionale de sincronizare şi imitaţie care au făcut gloria secolului al XIX-lea sînt, desigur, paşi înainte. Nu e cazul să verdem în presiunea culturală a unui Lovinescu altceva decît un efort complex şi generos. Însă obsesia imitaţiei dusă pînă pînă la impostură spune mult mai mult. Da, oamenii îşi doresc şi aspiră la altceva, însă numai în termenii unui război personal: eu şi ai mei, peste voi şi ai voştri. De aici, sălbticia arivistă atît de frecventă în istoria socială a Româneiei. Blocată sau interzisă, aceaşi atitdine devine, în oglindă: dacă eu nu, atunci nimeni. De aici, capacitatea formidabilă de a bloca şi, chiar, desfătarea secretă în mizeria egal împărţită. Tot de aici şi scuipatul în obrazul unei femei care a cumpărat parfum, într-un meoment istoric nepotrivit. Lumea românească se menţine în orbita resentimentului. Imitaţia, falsificarea şi degradarea valorilor rămîn ocupaţii sociale masive. Societatea romînească continuă ciclul. Ea nu produce democraţie, justiţie şi prosperitate ci le imită, pentru că nu e sigură pe ea. Iar acolo unde viaţa interioară e dominată de confuzie şi nesiguranţă, lucrează, neîngrădit, resentimentul.

(Acest text a fost scris la invitaţia amabilă a lui Vladimir Tismăneanu şi inclus într-o excelentă dezbatere, publicată de Vladimir pe blogul personal. Îi mulţumesc şi semnalez cititorului textele reunite în dezbatere)

Dreapta, în chiria stîngii


Candidatura lui Jose Manuel Barroso se clatină. Votul decisiv va avea loc, aproape sigur, săptămîna viitoare, în sesiunea de la Strasbourg a Parlamentului European. Calculele iniţiale sugerează că Barosso e într-o situaţie-limită. Însă, dincolo de discuţia tehnică asupra manevrelor şi amplasamentelor de vot, candidatura lui Barroso pune o problemă de bază. Ea poate fi formulată în chipul cel mai simplu: la ce bun?
Barroso e, nominal, liderul dreptei europene. Realegerea lui ar împiedica, tot nominal, apariţia unei figuri socialiste în fruntea complexului european şi, probabil, aici e de găsit valoarea efectivă a opţiunii pentru Barroso. În rest, discuţia e mult mai complicată şi mai puţin convingătaore.
Am participat la cîteva din dezbaterile în care Barroso şi-a prezentat proiectele şi a cerut susţinerea Popularilor (Creştin-Democraţilor) europeni. Impresia finală a confirmat declinul european al identităţii politice de drepta.
Barroso s-a mişcat, indiferent de tema de dezbatere, în cercul conceptual prescris de noua ortodoxie socialistă. Viziunea lui Barroso porneşte, foarte nimerit, de la observaţia după care problema fundamentală a lumii contemproane e „criza valorilor”. Însă discursul critic al lui Barroso se opreşte în acest punct. Analiza nu urmează direcţia enunţată în titlu ci se refugiază imediat în cîteva generalităţi neutre: libertate (într-o definiţie lipistă de criterii) şi solidaritate (prin care Barrsoso înţelge, după propriile explicaţii „ justiţie socială”- un concept împrumutat, cu totul, din retorica neo-socialistă). Barroso susţine, deasemenea, că economia şi statul „ nu mai pot fi concepute separat”, aliniindu-se astfel consesnsului economic de centru-stînga şi corului anti- sau post- capitalist. Interesant e şi argumentul cu care Barroso crede că răspunde criticilor „declinului european”. Barroso răspunde arătînd spre Barak Obama şi adăogînd că Statele Unite au preluat, practic, politici demult activate în Uniunea Europeană. Argumentul e dubios: Barak Obama e cccriticat, de la dreapta, tomcai pentru introducerea „socialismului” importat din practica Uniunii Europene. Prin urmare, Barroso nu are cum să pledeze pentru dreapta folosind exemple pe care dreapta le critică pentru stîngism de import european.
Barroso vorbeşte, alături de o mare parte a reprezentanţilor dreptei nominale europene, de „econoimia socială de piaţă”, acolo unde, pînă acum 10-15 ani, trona conceptul nemijlocit de „economie de piaţă”. În sfîrşit, explicaţiile oferite de Barroso confirmă opţiunea pentru regelemtarea economiei, adică pentru revenirea la imixtiunea instituţiilor politice în dinamica pieţei. Adevărat, Barroso susţine că e partizanul „reglemntării inteligente” dar asta e totuna cu a spune că eşti partizanul unui abuz limitat. Diferenţa între agenda Socialiştilor şi Programul susţinut de Barroso e din ce în ce mai neclară. Ea se reduce la nunaţe şi iniţiative timide, rostite cu o prudenţă panicată, atunci cînd, de pildă, acelaşi Barroso se pronunţă pentru imigraţie, cerînd, aproape umil, noilor sosiţi un efort minim de integrare în societăţile occidentale.
Programul lui Barroso a lăsat mereu impresia unui adaos care solicită timid marelui consens socialist cîteva conesii formale. Barroso nu e o excepţie ci un adevărat lider de opinie al unei drepte europene, paralizată de supremaţia publică a ideilor socialiste. Discurul lui Barroso şi linia generală a dreptei bifează, acum, toate temele posibile, de la protecţie socială şi compasiune, la schimbarea climatică şi imnigraţie, fără să stabilească o direcţie anume. În cele din urmă, discursul general al dreptei nu mai are valoare conceptuală ci doar funcţie de întrebuinţare. Discursul dreptei nu mai afirmă o identitate distinctă ci se adaptează la majoritatea ideologică şi mediatică neo-socialistă.
Dacă e de discutat o „criză”, atunci e mai degrabă vorba de criza de gîndire a unei drepte care a învăţat să îşi interzică propriile convingeri sau le-a uitat, sub presiunea oportunismului politic. Parctic, stînga îşi permite, mai nou, o facţiune de dreapta care dă impresia că face eforturi stăruitoare pentru a se face tolerată şi pentru a învăţa limba ideologică oficială. E vorba de fosta dreaptă europeană, transformată de cedări şi adaptări succesive, într-o subcontractoare a stîngii.
Din acest punct de vedere, realegerea lui Barroso e irelevantă. Ea poate împiedica totuşi apariţia oficială a stîngii în fruntea Comisiei Europene şi e, prin urmare, necesară.
Ce rămîne cu adevărat important din această coamasare spre stînga a valorilor politice europene se va vedea în problemele evoluţiei viitoare ale Uniunii. Alinierea generală a valorilor politice în limitele consensului socialist explică, poate, de ce procesul de aderare la UE a devenit, treptat, o asociere la sursele de finanţare europene şi nu o deplasare de regim spre democraţie, drept şi capitalism. Dispariţia pasiunii democratice a devenit cel mai frapant simptom european. Cazul ultimelor admiteri în Uniune poate fi judecat foarte bine din această perspectivă. Uniunea nu mai impune presiunea valorilor democratice fundamentlae ci, mai degrabă, ia în chirie state care ştiu că pot dezvolta pe plan intern corupţie şi injustiţie. Cazul Româneiei e marcant.

(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)

Etica, înaintea şi deasupra politicii


Comisia Europeană s-a blocat într-un discurs fără soluţii, perfect util regimurilor de stat campioane la încălcarea drepturilor omului. Adevărul central al oricărui discurs pe tema drepturilor omului e etic. În lipsa unui fond etic ireductibil, adică a unei convingeri profunde care depăşeşte orice alte considerente, politica drepturilor omului rămîne o altă variantă a politicii generale şi, deci, o formulă coruptibilă, incompletă sau, pur şi simplu, declarativă. Exact asta scapă Comisiei Europene şi tocmai din această insuficienţă vine catalogul de umilinţe repetate care însoţeşte iniţiativele europene de politică externă.
Cu o săptămîna în urmă, l-am auzit pe Reprezentantul Comisiei Europene în Comisia pentru Drepturile Omului a Parlamentului European (DROIT) declarînd senin că sesizează un „curent democratic„ în evoluţia istorică a Iranului. Conform Reprezentantului Comisiei această mică dar salutară deplasare spre democraţie ar fi intervenit odată cu revoluţia Islamică (1979) şi ar înregistra progrese pe care UE e datoare să le încurajeze. În spatele acestui sofism rudimentar stă teoria după care orice alegeri (inclusiv alegerile măsluite) sînt un pas înainte. Am reîntîlnit acest argument, în următoarea sesiune DROIT, în timpul discuţiilor asupra abuzurilor grave ale regimului militar din Birmania şi a detenţiei prelungite a liderului pro-democratic Aung Saan Suu Kyi.
Reprezentantul Comisiei Europene a intervenit, atrăgînd atenţia asupra alegerilor pe care dictatura militară birmaneză a promis că le va organiza, anul viitor. Deşi s-a declarat convins că alegerile vot fi falsificate, Reprezentantul Comisiei a adăogat că vede semne de progres. Schimbarea pozitivă ar consta, conform Reprezentantului Comisiei, în deplasarea de la „conducerea directă” la „conducerea indirectă”. Cu alte cuvinte, dictatura mlitară nu va mai opera frontal ci se va ascunde după un Parlament pe care a avut grijă, mai întîi, să-l compună prin alegeri falsificate. Mai mult, Reprezentantul Comisiei a vorbit de „multitudinea de puncte de vedere” pe scena politică birmaneză şi şi-a îndatorat audienţa aducîndu-i la cunoştinţă existenţa unui curent pro-guvenramental şi a unuia anti-guvernamental. Evident, această mostră de diversitate politică, împiedică formularea unui punct de vedere tranşant al Comisiei. În traducere, atîta vreme cît există o mişcare de protest în Birmania, Comisia e datoare să se abţină de la presiuni pro-democraţie şi să se menţină într-o echidistanţă exemplară. Argumentul are rolul de a justifica lispa completă de acţiune a Comisiei.
Ce ar fi putut şi trebuit să facă, demult, Comisia a explicat în detaliu Emanouil Athanasiou, de la Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului. Athanasiou a cerut, încă o dată, Comisiei să facă presiuni pentru blocarea conturilor deschise de generalii birmanezi la bănci occidentale şi pentru interzicerea sau limitarea prezenţeiei companiilor economice occidentale în Birmania. Dealtfel, Atahansiou a remarcat că reprezentantul Comisiei continuă să vorbească de „guvernul” Birmaniei, deşi regimul de stat birmanez e o juntă militară în toată regula.
Impasul e, la fel ca în cazul politicii Comisiei faţă de Iran, rezultatul ciocnirii între interesele economice, adesea legitime, ale Occidentului şi valorile politico-morale pe care se sprijină democraţia. Ideea după care Occidentul nu are interese economice covărşitoare e una din exagerările naive ale unui anumit gen de activism democratic. Europa (de Vest şi de Est) are interese economice vitale şi nimic nu poate micşora importanţa acestei dimenisuni. Problema securităţii enrgetice europene nu e o născocire. Rusia şi Iran sînt furnizori cheie de energie pentru Europa, aşa cum Birmania e unul din marii furnizori de gaze ai Indiei şi ai Chinei. Europa nu poate, pur şi simplu, renunţa la nevoile energetice şi nu îşi poate anunţa populaţia că trebuie să accepte restricţii, de dragul democratizării Rusiei, Iranului sau Birmaniei. Însă problema drepturilor omului nu se opreşte la această observaţie. Imperativul etic e obigatoriu pentru statele sau organizaţiile care susţin că au o politică în materie de drepturile omului. Cu alte cuvinte, nimic nu trebuie să împiedice statele şi organizaţiile respective să urmeze, pînă la capăt, o politică onestă şi coerentă în materie de drepturile omului. Problema consecinţelor economice ale acestei atitudini trebuie însă rezolvată în prelalabil, printr-o politică externă şi comericală activă şi preventivă. Dacă s-ar fi ferit, de la bun început, de dependenţa de resursele energetice ruseşti, Europa nu s-ar mai fi aflat, astăzi, în situaţia de a formula singură scuzele de care au nevoie regimurile autoritare rus sau iranian. Iar asta ar fi presupus, tot de la bun început, plasarea principiului etic în fruntea politicii externe europene. În anii ’70 a existat o dezbatere pe marginea branşării Europei la pîlnia energetică rusească. Atunci, oponenţii acestei soluţii au pierdut. Astăzi ştim că aveau dreptate.
Etica şi economia sînt numai aparent un dublet contradictoriu în relaţiile dintre state. Cine are curajul şi tăria de a face politică externă morală poate pierde pe termen scurt dar cîştigă pe termen lung. Altfel, ajunge în situaţia de a improviza, din compromis în compromis, degradînd treptat marile principii etico-politice ale democraţiei.
(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)

20 de aniversări in absentia



Cum vom trata aniversarea a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989? E destul de previzbil şi cu atît mai interesant. În primul rînd, pentru că Revoluţia însăşi a dispărut complet din activul politic şi etic al României (asta, dacă s-a aflat, vreodată, acolo). Revoluţia a fost uitată. Însă acest act colectiv asunde o reţea de tenisuni istorice şi etice mult mai complicată decît s-ar părea.

În primul rînd, pentru că, de fapt, societatea n-a „uitat” Revoluţia din plicitis, din comoditate sau, aşa cum se spune adesea, din pricina dezangajării totale aunui tineret în mare parte nenăscut în 1989. Problema e că societatea a ” uiatat ” Revoluţia, pur şi simplu, pentru că nu avea ce să-şi aducă aminte. Experienţa istorică a Revoluţiei e, şi în România, măsurabilă prin răsutrunarea tradiţiei politice şi sociale, în forme concrete şi palpabile. Dacă nu confundăm reutilarea comericală şi financiară a elitelor politice cu schimbarea socială propriu-zisă, atunci Revoluţia are, în România, un caracter limitat, aproape nerevoluţionar sau, mai bine spus, parodic-imitativ.
Din acest motiv, memoria socială nu a avut ce reţine şi nu îşi poate aminti ceva precis despre Revoluţie.

Semnificativ, tocmai inocarea sistemtică a celor ucişi în decembrie 1989, spune că nu e nimic altceva de discutat şi rememorat: nici un proces colectiv, nici o mutaţie în raporturile cu autoritatea politică, nici o eliberare
- dacă exceptăm eliberarea uriaşă a mediilor de informare, transformată, după tiparul fundamental al revoluţeiei din 1989, în propria negaţie caricaturală.

Evident, Revoluţia va fi marcată şi aniversată ritual şi oficial, cu depuneri de coroane la Cimitirul Eroilor şi cu dezvăluiri „senzaţionale” din cămara mereu plină cu „misterele” Revoluţiei. Cu alte cuvinte, nimic de spus despre diferenţa impusă în societate după 1989 şi foarte multe de spus la capitolul „povestiri” despre Revoluţie. Acest fel de a invoca un moment şi nu un proces, un incident şi nu o devenire, e totuna cu a vorbi despre altceva, nu cu totul altceva decît Revoluţia. Iar asta, în principal, pentru că a vorbi cu adevărat despre Revoluţie ar însemna un comentariu asupra lipsei de evoluţie. Mai departe, asta ar presupune o recunoaştere francă a imoblităţii colorate dar solide a societăţii româneşti. Ea nu poate veni de la medii de informare şi voci de autoritate publică beneficiare ale parvenirii abrupte, adică a acelui proces care e, prin excelenţă, un privilegiu şi, deci, opusul evouţiei sociale revoluţionare.
Situaţia e infinit mai complicată. Ea presupune şi o analiză a cauzelor care au împiedicat apariţia unei mişcări revoluţionare autentice, în România. Căci, în preajma lui decembrie 1989, societatea nu purta, deschis sau în secret, nici un proiect articulat şi nu avea nici o imagine asupra dorienţelor ei de grup, în afara unor generalităţi care amestecau setea imprecisă de libertate cu apriţia mărfurilor în magazine şi cu încetarea raţionalizării crunte a oricărei forme de confort şi consum. Prin urmare, o discuţie asupra simulacrului revoluţionar din decembrie 1989 presupune atît critica grupului de partid care şi-a montat supravieţuirea şi succesul, cît şi o critică a mentalităţii sociale româneşti. Ar merita. Măcar la aniversarea de 20 de ani.

Societatea zero



E trist? Nu. Tristeţea e o trăire lipsită de aciditate şi, prin urmare, o reacţie de blîndă nepotrivire cu mărşăviile sau porcăriile colective. Un clişeu stabiuleşte că, de regulă, parada degradării publice e însoţită de exclamaţii uşor resemenate care notează „spectacolul trist” şi se întorc, oarecum liniştite, la ale lor. Cred că tot ce se întîmplă în spaţiul media de atîta timp nu e trist. E sinistru.

Aproape tot ce înseamnă televiziune sau ziar lucrează cu program unic, într-o robotizare cretină şi, totodată, vicioasă. Traian Băsescu e subiect unic iar tratamentul de presă a trecut în paranoia pură. O casă de nebuni în loc de medii de informare, cu deosebirea că vocile care descoperă, în fiecare zi, o nouă fărădelege legată de Băsescu sînt slobode să facă orice şi oricum. Spectacolul a fost trist cîndva. Acum e un pericol. Căci alinierea greţoasă a presei anunţă o vătămare gravă, la cap, acolo unde se decide echilibrul sau dezichilibrul general al unei societăţi.

Mii de oameni angajaţi să mintă şi să perfecţioneze minciuna fac exact asta şi nu dau nici un semn că se simt jenaţi sau vizitaţi de cea mai slabă umbră de dubiu. Această demisie dezinvoltă spune că apropierea minimă de onestitate nu mai face doi bani. A dispărut, mistuită de servilism şi de o pasiune blonavă pentru minciună.

Traian Băsescu e, mai nou, pivot într-o reţea de terorsim. Enormitatea acestei minciuni e propagată în forţă pe toate canalele media de moderatori, jurnalişti şi experţi care adaogă detalii şi unghiuri noi, fără să clipească. De aici înainte, nu mai poate veni decît nebunia deplină. Orbirea furioasă a oamenilor căzuţi şi vînduţi. Sînt uşor suprins, totuşi, de micile rateuri ale trupei media care n-a făcut, la timp, legătura între incendiile de la Atena şi interesele clanului Băsescu. Adevărat, pînă la alegerile prezidenţiale, mai e ceva timp şi această mică eroare va fi, desigur, corectată.

Ce e cu adevărat tragic e realitatea acestei situaţii ireale. Intoxicaţi şi pe deplin obişnuiţi cu otrava zillnică, nu ne mai dăm seama că trăim într-un univers răsturnat, într-o lume plătită să stea în cap şi să pună numele lui Băsescu în fruntea oricărei măscări. Sigur, oamenii de bun simţ nu au pierit şi mulţi îşi fac socoteala că ei vor decide, cu mintea lor, la alegeri, infirmînd şi pedepsind orgia nebună a mediilor de informare. E foarte posibil să fie aşa dar nu e deajuns.

Raţionamentul care se bazează pe bunul simţ ultim al electoratului nu e deloc un comentariu favorbail democraţiei politice. El face din alegători un soi de pompieri al căror rol e să pună capăt, din cînd în cînd, dezmăţului mediatic, fără să poată decide cu adevărat asupra lumii în care trăiesc. Raţionamentul de mai sus spune, deasemenea, că mediile de informare şi plătitorii lor au dreptul de a fi adversarii instinctului democratic pe care îl chinuie, îl înşală şi îl derutează, în fiecare zi.

Ce vedem astăzi, în vremuri de minicună şi prostituţie sălbatică, vine dintr-o mai veche obişnuinţă a aservirii şi anunţă un viitor în totalitate meschin şi indiferent. Cu alte cuvinte, puterfacţia febrilă a mediilor de informare şi a harnicelor ei nulităţi e un eşec moral total. Asemenea lucruri se plătesc. Prin deruta viitoare, prin neştiinţa şi nesiguranţa pe care istoria le sancţionează cu etape lungi de subdezvoltare. Jungla ca spaţiu unic de coexistenţă e întotdeauna o opţiune. Societăţile care nu fac şi nu vor să permită cea mai mică mişcare în direcţia răspunderii faţă de adevăr sînt primele care cad în lipsă de însemnătate, într-un gol variat şi mereu mai gol.

Suficienţa minicunii şi perversiunea care îmbăiază continuu demnitatea în napalm nu sînt un sport separat sau o boală la purtător a mediilor de informare. Derapajul mental are o iradiere colectivă şi consecinţe grave: încrederea în redresarea României, după zeci şi zeci de ani de viciu sistematizat, scade sau e deja nulă. Bîlciul dezgustător pe tema Băsescu are o putere de declasare viitoare care atinge oameni încă nenăscuţi. Viitorii români se vor naşte într-o cangrenă naţională fără sens, fără direcţie şi fără ieşire. Adevărul sinistru pe care nimeni n-are curaj să-l privească în ochi, acum, cît mai e timp, e o ctastrofă socială: românii sînt iremediabil dispuşi să distrugă, să compromită şi să îşi facă loc, pentru bani, pentru şansa de a fi mari şi tari, măcar o clipă, fie şi pe maidanul de acasă. Cine nu simte aşa ceva, pentru că a fost ferit, prin naştere sau prin cine ştie ce accident al sorţii, de regula care fabrică fiinţa socială românească, pleacă. Iar cine rămîne are de ales: autoexcludere sau degradarea plătită.

Românul mediu, românul statistic, omul care porneşte de jos şi urcă spre profesii şi statut public nu e o fiinţă propriu-zis socială. În consecinţă, societatea românească nu există. Aglomerarea de interese şi alianţele respingătoare generează delicte şi patologii de grup, nu o societate.

Puterea ideilor negative - drama continuă



Un eseu remarcabil publicat în The American Interest de Jeffrey Herf (“The totalitarian Present: Why the West Consistently Underplays the Power of Bad Ideas”) descrie, fără reţineri şi prejudecăţi, problema psiho-istorică fundamentală a democraţiilor: fragilitatea în faţa ideologiilor adverse. Discuţia e veche şi a fost, adesea, transformată de demoagogi ai dreptei sau de anarhişti veniţi de la stînga, într-o acuzaţie care descoperă, foarte credibil, caracterul ezitant şi slăbiciunea primară a statului de drept. Problema discutată de Herf (textul integral poate fi citit aici) e suma scrupulelor şi a ezitărilor care împiedică democraţiile să acţioneze, prin forţă armată, împotriva adversarilor care încearcă să le anhilieze.

Substratul acestei paralizii proverbiale e, în definiţia lui Herf, incapacitatea de a “citi” , la timp, ameninţăriule mortale, mai precis tendinţa de a “subestima puterea ideologiilor negative” ( “the power of bad ideas”) . Herf recapitulează analitic marile cazuri de miopie democratică în faţa ideologiilor totalitae, aşa cum au curs şi au scris ele istoria secolului XX. Delictul repetat de “subestimare a ideilor” a determinat istoria Occidentului, în ultimii aproape 100 de ani. Acest blocaj constant - susţine Herf - a permis apoteoza nazistă şi comunistă. Acum, situaţia e pe punctul de a se repeta, cu o nouă repriză de oscilaţie şi inacţiune, în faţa celui de a-l treilea totalitarsim: islamismul extremist. Recapitualrea e utilă, dacă nu cumva şcoantă. Herf invocă analiza lui Karl Bracher , unul din primii, gînditori conştienţi de incapacitatea democratică de a sesiza “seriozitatea” ameninţării totalitare. În cuvintele lui Bracher, problema e, pur şi simplu, o chestiune de curaj şi anticipaţie. Astfel,


“ (…) in the mid- to late-1930s, and even during the war itself, many of Hitler's politically influential contemporaries refused to believe that his ideological assertions were actually the basis of his policy.”


Acest reflex defensiv, adesea camuflat în cultul negocierilor şi în pragmatismul aparent al compromisului, ascunde acea detestată neîncredere burghez-mercantilă în “idealism” şi în misterul prin care ideile pot impune schimbarea violentă a realităţii. De aici, dificultăţile sau eşecurile repetate ale supraputerilor democratice în faţa unor adversari apraent minori (grupuri teroriste sau insurecţionale restrînse, regimuri dictatoriale “exotice”). Diferenţa între iluzie şi pragmatism e, în acest caz, dată de capacitatea de a admite că “ideile” nu sînt proiecţii eterice ci structuri de magnetism total care condiţionează şi pun în mişcare grupuri convinse de legitimitatea violenţei şi dispuse la sacrificiu. Faimoasa incapacitate a conştiinţei occieentale de a lua în serios pulsiunile elmentare, apetitul pentru violenţă şi ameninţările viscverale de tip leninist sau nazist e bine documentată istoric. Mai interesantă şi mult mai puţin cercetată e geneza acestei “neserioztăţi” care mărturiseţte, pînă la urmă, credinţa în “bunătatea” fundamentală a omului sau convingerea că istoria a “luat sfîrşit”. De fiecare dată, aceste aneglisme sistematizate au fost urmate de eforturile uriaşe de reechilbrare a lumii care au costat occidentul infinit mai mult decît acţiunile preventive. De pildă, al doilea război mondial, în locul unui război local limitat care ar fi permis răsturnarea regimului nazist german, pînă în 1938:


“ (…), even without the Soviet Union, the two leading European democracies could have destroyed the Nazi regime and its armed forces in a preemptive war. At that time the Nazi regime had not completed its military build-up. The British Navy could have cut Germany off from vital energy and raw material supplies in Scandanavia, while the Reich would not yet have occupied countries in Europe with other mineral and food supplies. ”


Herf e primul care admite că, pînă şi în situaţia în care un atac preventiv ar fi pus capăt ascenisunii europene a nazismului, situaţia ulteriroară n-ar fi dus la o clarificare istorică finală. E uşor de presupus că, în marginea, acţiunii conjugate a puerilor democrate, ar fi apărut reacţia critică tipică pentru opinia publică şi mai ales pentru opinia profesionistă (mediatic-intelectuală) a societăţilor liberale:



“ (…) some significant proportion of European and world opinion surely would have interpreted such a war as an illegitimate aggressive war launched by the British and French "imperialists" against peace-loving Germany, whose only desire had been to see the League of Nations resolutions concerning national self-determination applied to Germans in German-speaking Europe. Moreover, precisely because such a war of choice could have been avoided, it would have been enormously controversial and divisive on the home front.”


Nu e greu de presupus cine ar fi instrumentat propagandistic valul criticist- civil al societăţilor occidentale. Manipularea intelectului profesionist occidental e demult o specialitate plină de succes a aparatului sovietic (şi ulterior rus). E, deasemenea, uşor de văzut cum a acţionat reflexul critic occidental, în cazul războaielor din Iraq şi Afghanistan, deşi, aici, după ce aceleaşi războiae au fost preluate şi continuate de administraţia Obama fără cea mai mică împotrivire publică, e limpede că motivaţia n-a avut nimic de-a face cu reflexul civic şi a avut totul de-a face cu activismul intolerant al stîngii.


Ceallată mare problemă analizată de Herf e natura ideologiilor radicale anti-occidentale. Problema e, în fond, echivalentă cu o revenire la discuţia moral-teologică asupra naturii Răului. Leszek Kolakovski, marele filozof dispărut recent, a dus-o cu pătrundere şi exactitate morală, de-a lungul utlinilor 40 de ani. Herf o o continuă, în limitele terminiogiei politologice. Pentru Herf, e vorba de “ modernism reacţionar”, o atitudine violent anti-modernă, provocată de nesiguranţa în faţa schimbării şi instrumentată tocmai prin mijloacele (tehnologiei) moderne. Aparent paradoxală, această analiză are meritul de a evita capcanele criticii oarbe a extremismelor, pentru a extrage secretul acestor mişcări contradictorii. Ideea a mai fost discutată de John Lukacs, în eseuri dedicate caracterului “revoluţionar al nazismului” (unde revoluţionar însemană capacitatea de a convoca o societate pe baza unui resentiment colectiv profund şi de a o mobiliza eficient, printr-un efort adminstrativ foarte modern). Aceaşi idee a îndreptat, din păcate, o întreagă şcoală analitică spre ideea că statul sovietic a reuşit, practic, să modenrizeze societatea rusă (diferenţa e că sovietologii acestei şcoli constată capacitatea de control şi metodele instituţionale sovietice, desconiderînd complet conţinuturile forţate de aparatul de stat asupra societăţii). În orice caz, “modenrismul reacţionar” propus de Herf, descrie excelent ambivalenţa nazismului care consolidează un motor economic modern şi, împinge, în acelaşi timp, societatea într-un neo-primitivism ideologic obscur. Concluzia generală e esenţială pentru înţelegerea complicaţiilor modernităţii:



“ (…) historians of modern Germany, as well as their counterparts in Italy and Japan, pointed out the obvious: Germany and Japan had become modern in the realms of economics, science and technology while still displaying distinctly anti-liberal political and intellectual traditions.”


Iată de ce, pe linia deschisă de Lukacs şi susţinută de Ralf Dahrendorf, “modernitatea reacţionară” a experimentului nazist e vitală pentru înţelegerea psihologiei istorice europene, definitiv marcată de premiera nazistă ţi comunistă a dualismului industrial-organicist:


“The late German sociologist Ralf Dahrendorf, in his classic work Society and Democracy in Germany (1965), called Germany, not the United States, "the first new nation" because its kind of industrialization, with a weaker liberal tradition and stronger authoritarian state structures, became more common around the globe than the Anglo-American blend of economic, scientific and political modernity.”



Posteritatea “modernsimului reacţionar” e evidentă în islamismul extremist. Aceaşi capcaitate de a combina, schizoid, modernsimul tehnologic şi obiectivele ideologice total antimoderne. Sau, cum scrie Herf,


“ a great enthusiasm formodern technology with a rejection of the Enlightenment and the values and institutions of liberal democracy”


Cu observaţia că, spre deosebire de germanii care erau şi producătorii mijloacelor tehnologice de primă calitate, pedestrimea teroristă a Islamului poate cel mult cumpăra sau fura o tehnologie la care n-a ajuns niciodată. Situaţia simbolică a teroriştilor care au transformat, pe 11 septembrie 2001, avioane ultramoderne în arme de extermiunare în masă rămîne o dislexie cumplită.


În sfîrşit, eseul lui Herf aduce în faţa occidentului vechea problemă a subestimării catastrofale, de astă dată în varianta generată de proiectul nuclear al teocraţiei iraniene. S-ar putea să fie prea tîrziu dar un lucru poate fi înţeles, măcar acum: schiţa nucleară iraniană nu e o fantasmagorie. Ahmadinejad trebuie luat în serios. Ideologiile radicale nu se joacă de-a retorica. Occidentul, susprins într-o poziţie mai dubitativă şi mai oscilantă ca niciodată, lucrează deja într-un tipar confuz, de auto-iluzionări, pe baza căruia decide, în mod reptat, să ia de bune propriile proiecţii angelice: terorismul islamic poate fi îmbunat şi “răzgîndit” cu fonduri şi concesii, contractele şi injecţiile de subvenţii pot înmuia oţelul ideologic al iranienilor sau agenda Hamas şi Hezbollah. Ce nu trebuie uitat şi ce ar trebuie să fie clar, după experienţele catastrofale ale secolului XX e valoarea tragică şi salvatoare a politicii de principiu:

“Any preemptive war rests on a judgment that cannot be definitely proven or falsified--­namely that a war now will be a lesser evil than the prospect of allowing an opposing power to survive and become more dangerous.”

Confesiunile unui colecţionar învins


Cu recentul său editorial „Confesiunile unui învins”, Mircea Cărtărescu s-a aşezat acolo unde îi e locul: între clasicii conştiinţei publice româneşti. Mircea Cărtărescu e, prin acest text intim şi programatic, parte a unei lungi tradiţii intelectuale care face critica totală a vieţii publice şi conchide, prin Eminescu, Caragiale sau Cioran, asupra zădărniciei acţiunii politice la români.

În ipostază publică - spune această linie de gîndire – românii sînt incorigibili şi incurabili. S-ar putea, însă, ca partea cu adevărat interesantă a acestei investigaţii să fie, mai degrabă, discursul şi nu obiectul lui. Înainte de toate, pentru că discursul e îmbogăţit „orbitor”, de o calitate literară ieşită din comun şi de o exactitate formidabilă a observaţiei etice. Însă, la capăt, aşteaptă, mereu, aceaşi concluzie resemnnată: românul e victima propriilor construcţii politice. Fie că e vorba de negurosul blestem constituiv al „lumii” româneşti, fie că e vorba de puterea inepuizabilă a „sistemului”, românul nu are nici o şansă în faţa „puterii”. Omul de rînd şi, odată cu el, proiectul unei societăţi autonome sînt strivite de o damnaţie continuă. ”Ei” au fost, sînt şi vor fi, indestructibili. „Noi” sîntem mereu slabi. Viaţa publică există dar numai în măsura în care ochiul descoperă în spatele ei comedia, în spatele căreia se ascunde conspiraţia carcterelor mizere. Soluţia? Nu există soluţie dar această situaţie fără ieşire e doar în aparenţă o calamitate. Conştiinţa celui ce înţelege mersul lumii româneşti îşi constată inadaptarea şi se îndreaptă, nevoită şi mulţumită, spre exil. Fie spre exilul extern (unde intelectualul va continua, totuşi, să evoce mistuitor lumea de „acasă”), fie spre exilul interior (în care intelectualul român va construi un univers divergent-imaginar, împotriva lumii de „acasă”). În orice caz, recomandarea ultimă e retragerea sau evadarea, sustragerea din jocul măsluit al vieţii sociale, refuzul de contaminare menit să salveze măcar persoana (dacă nu ego-ul) autorului.

Textul lui Mircea Cărtărescu continuă, aducînd-o la zi, această mare tradiţie de gîndire publică românească (Maiorescu şi Lovinescu, doi moderni polemici dar optimişti, sînt excepţiile semnificative). Personajele şi instituţiile politice sînt altele. Degradarea generală şi resursele „sistemului” sînt aceleaşi sau, în orice caz, suficiente pentru a exaspera conştiinţa şi pentru a sufoca angajamentul. Identică e şi atitudinea autorului care se desparte „definitiv” de răul românesc, după ce îl descrie pătrunzător, fără să îi poată găsi puncte slabe. Din acest punct de vedere, articolul lui Mircea Cărtărescu e un text literar remarcabil. Şi, în acelaşi timp, o eroare, un act de gîndire politică fascinat şi învins de pesimism.

În rezumat, intervenţia lui Cărtărescu e un apel general la retragere. Preşedintele Băsescu nu trebuie să candideze la un nou mandat. Eşecul impulsului democratic e complet. Şi Preşedintele Băsescu şi susţinătorii lui (inclusiv Mircea Cărtărescu) au fost, deja învinşi. Asta pentru că, de fapt, întreaga naţiune română a fost scoasă din cursă de „sistem”. Speranţa unei reveniri s-a dovedit prostească. Seria dezastrelor interne româneşti e neîntreruptă. Ea acoperă ultimii 20 de ani, fără excepţie. „Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus”. Oare? Rămîn cîteva lucruri de explicat şi Mircea Cărtărescu trece la lămuriri. Aşa începe partea şubredă a unui text care avea, pînă aici, autoritate.

Mircea Cărtărescu încearcă să dovedească, logic, inutilitatea continuării proiectului Băsescu. Mai întîi, însă, Mircea Cărtărescu, descrie pe scurt şi foarte exact, procesul de defăimare şi izolare cu care scriitorul şi persoana particulară au plătit pentru sprijinul public acordat Preşedintelui Băsescu. Înjosirile rezervate lui Mircea Cărtărescu de trusturi media incluse între proprietăţile unor miliardari recent surpinşi de existenţa culturii sînt o realitate. La fel, campaniile anti-Cărtărescu instrumentate de reviste culturale şi autori revoltaţi. Primele vin din agresivitatea unor servitori bine plătiţi. Celelalte din gelozie. Cărtărescu e un scriitor prea bun şi prea cunoscut. Iar asta nu se iartă. La un loc, tratamentul calomnios la care a fost supus Cărtărescu e o făcătură. Şi, tocmai din acest motiv, nu contează. Campaniile succesive de contestare nu pot fixa locul lui Cărtărescu în istoria literară românească şi nici nu îl pot compromite în ochii publicului. Prin urmare, Mircea Cărtărescu acordă prea multă importanţă unor atacuri care dor acum, fără să îi poată atinge opera sau personalitatea.

După această paranteză de statut personal, articolul trece la argumentaţia pro-antipolitică. De ce nu trebuie să candideze la al doilea mandat Preşedintele Băsescu? Argument: pentru că, pînă şi în cazul în care ar cîştiga alegerile, noul Preşedinte Băsescu, ar avea numai de piedut. Preşedintele Băsescu ar obţine un al doilea mandat dar n-ar schimba nimic. „Sistemul” a cîştigat, oricum, partida iar Preşedintele Băsescu ar fi prizonierul neputincios al unei situaţii fără sorţi de izbîndă. Ar avea, în schimb,Preşedintele Băsescu de cîştigat, din retragere? Da - crede Mircea Cărtărescu. Argument: Preşedintele ar infirma definitiv bănuiala că e un tiran nedeclarat. În plus, Băsescu „şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv”. Preşedintele Băsescu şi-ar dovedi, deci, buna credinţă faţă de cei ce l-au votat, în mod repetat, tocmai sustrăgîndu-se judecăţii lor electorale. Poate. Dar cum anume? În ce fel? Nu e deloc limpede.

Suficient! Dacă partea intuitiv-perosnală a articolului e convingătoare, partea raţional-argumentativă a articolului lui Mircea Cărtărescu intră în difcultăţi serioase.

Mai întîi, pentru că, deşi ne spune cum va arăta un nou mandat Băsescu, Mircea Cărtărescu nu ne spune va un mandat al „coaliţiei Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu”. Prin urmare, ştim doar că Băsescu ar fi inutil. Nu ştim, în schimb, nimic despre cum ar arăta lumea românească fără Băsescu. Ar fi mai bine sau ar fi mai rău? Al doilea conflict logic al argumentaţiei lui Cărtărescu e ideea după care Traian Băsescu ar avea de cîştigat abţinîndu-se de la o a doua candidatură. Cărtărescu presupune că asta l-ar scuti pe Băsescu de acuzaţia de tiranie. Nu e deloc sigur. Mai ales din partea unei coaliţii care nu are nevoie de temeiuri, din moment ce l-a suspendat o dată pe Băsescu „fără cel mai mic motiv”. Oricum, problema tiraniei lui Băsescu se poate pune doar la o eventuală candidatură pentru mandatul 3, nu pentru mandatul 2. În această privinţă, singurul care poate da relaţii e Ion Iliescu, nu Traian Băsescu.

Argumentaţia lui Cărtărescu nu caută formele posibile ale viitoarei realităţi politice româneşti ci pare, mai degrabă, îndrăgostită de obligaţia dezastrului. E de notat că în proiecţia politică a lui Cărtărescu nu există variabile sau necunoscute: Europa, modernizarea globală, lume exterioară ostilă sau favorabilă, procese supranaţionale, progres general sau evoluţie individuală. Singura forţă activă e căderea. Adică un determinism pe care autorul îl simte, îl înţelege foarte bine dar nu îl contrazice şi nici nu îl poate vedea contrazis.

Acesta e punctul care face din linia de observaţie pesimistă a ultimilor 150 de ani o analiză depăşită şi condusă de propriile predispoziţii. Mircea Cărtărescu devine, alături de ceilalţi remarcabili comentatori ai eşecului românesc, observator şi participant. Căci esenţa acestui diagnostic persistent presupune un pacient perpetuu bolnav. Desigur, Cărtărescu nu doreşte românilor o istorie rea şi neîmplinită. Însă îşi doreşte, în secret, postura de crainic al răului românesc. E, adică, un colecţionar de impasuri publice, pentru că fiind un creator de esenţă interioară, nu crede în viaţa publică decît în măsura în care aceasta urmează conturul intern al scriitorului. Paradoxal, acest profil psihologic nu e o excepţie, în lumea psiho-istorică românească. În genere, tendinţa de separare individuală e răspîndită. Românii se retrag sau refuză priza socială, fie pentru a se descurca pe noduri şi reţele extralegale (pile-relaţii), fie pentru a plonja în universuri paralele (creatorii de subiectivism delicat). Izolarea e, în ambele cazuri, un reflex. Iată de ce direcţia propagată de Mircea Cărtărescu nu e atît de neconformă sau nouă pe cît ar putea părea. Textul lui Mircea Cărtărescu e, în acelaşi timp, foarte românesc şi prea puţin util emanicpării româneşti.

Preşedintele Băsescu are motive să cîntărească şi să calculeze, într-o situaţie politică, într-adevăr, fluidă şi imprevizibilă. Însă o a doua candidatură a Preşedintelui Băsescu e obligatorie. Abia în lipsa ei, rezultatele ar fi dezastruoase: o administraţie dezlănţuită împotriva ultimelor oprelişti, un stat feudal-infractor, o societate abandonată corupţiei. Nu mai puţin important, în logica politică internă, Partidul Democrat-Liberal ar fi grav demobilizat, în vreme ce PSD şi PNL ar căpăta sens şi coeziune. Nimic bun într-o candidatură retrasă de Preşedintele Băsescu, indiferent de la cine ar veni sugestia.

Pe cine mă bazez


Nu îmi place să mă cert cu prietenii. Iar Marius Chivu mi-e prieten vechi. Marius a scris, în Dilema, ceva foarte aprins împotriva unei postări lungi şi critice, pe acest blog, la adresa lui Michael Jackson. Era un bilanţ cultural. Marius Chivu l-a respins indignat. Foarte bine.

Replica lui Marius şi, cu atît mai puţin postarea mea, nu sînt cu adevărat importante. Însă intervenţia lui Andrei Pleşu, pe marginea acestui incident e admirabilă. Nu pentru că dă dreptate cuiva ci pentru că vrea să apere cultura de intoleranţa care a înlocuit politica românească. Avem de învăţat de la Andrei Pleşu. Cu timpul e mai rău. Marius e mai tînăr şi are timp berechet. Eu, mai puţin.

De fiecare dată cînd l-am citit sau ascultat pe Andrei Pleşu, m-am simţit depăşit şi fermecat de darurile acestui om care ar putea salva, printre altele, limba română. Învăţ, mai departe, cît şi cum pot. Şi sper că, pînă la urmă, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, doi oameni pe care multă lume s-a obişnuit să-i confunde cu două nume trecătoare, vor opri alunecarea culturii noastre spre nervozitate goală şi limbuţie negîndită.