Speranţa

O ciocnire colosală între ordinea tehnologică şi dezordinea naturală s-a încheiat , în Chile, cu triumful desăvîrşit al ordinii. 33 de mineri blocaţi, de două luni, la aproape 700 de metri în subteran au fost extraşi din mina San Jose, la capătul unei probe uluitoare de inginerie. Calitatea gîndirii înmagazinate în proiect şi execuţia desăvîrşită a operaţiei sugerează o capacitate de intervenţie şi control practic nelimitate. Situaţia fără ieşire a celor 33 condamnaţi aparent definitiv şi succesul cu adevărat definitiv al operaţiunii de salavare au produs , la un loc, o senzaţie covîrşitoare, un soi de euforie frenetică şi pozitivă, la limita delirului raţional. Victoria raţiunii în faţa unui adversar de obscuritate şi dimenisuni primoridale a fost într-atît de precisă şi categorică încît totul trimite spre apoteoza tehnolgiei şi raţiunii. Într-adevăr, ce dovadă mai clară şi mai dramatică poate confirma mai net caracterul invincibil al dimensiunii tehnologice a modernităţii? Preşedintele chilian Sebastian Pinera a vorbit de „un miracol”.

Alăturarea acestei definiţii spirituale, supraraţionale, şi a turului de forţă tehnico-raţional de la mina San Jose e aboslut justificată şi lipsită de contradicţie. Dimensiunea tehnologică a umanităţii a perforat limitele fizice ale realităţii şi poate pretinde, clar, rolul de forţă conducătoare a existenţei uamne. Însă revelaţia tehnologică din deşertul Atacama ascunde cîteva detalii şi subtexte care modifică masiv aparenţele.

Înainte de toate, marele eveniment de la San Jose a fost posibil numai în condiţiile create de o societate renăscută, avansată şi funcţională. Chile e un caz de evoluţie socială nu mai puţin spectaculoasă decît proiectul pus în aplicare la San Jose şi asta ,mai ales în context sud-american. Statul şi societatea chiliană au fost testate sever şi au reacţionat extrem de grupat şi eficient. Dezordinea , isteria şi verbalismul de tipar sud-american au lipsit categoric din imagine. Experienţa socială chiliană nu are nimic din convulsiile dizolvante care macină, în imediata aporpiere, Ecuadorul, Venezuela sau Bolivia. Antecedentele anunţau acest gen de răspuns. În februarie, chilienii au reacţionat la fel de grupat în faţa unui cutremur grav pe care l-au traversat cu erori dar fără obişnuitul spectacol de incapacitate internă care înoțeşte catastrofele naturale, din Republica Dominicană în Pakistan. Adevărat, triumful de la San Jose nu ar fost posibil fără asistenţa de tehnologie complexă venită din afara ţării. Însă Chile a ştiut să primească repede, organizat şi cooperant. Diferenţa faţă de societăţile care primesc cu pierderi auto-provocate sau refuză resentimentar asistenţa e esenţială. Inundaţiile care au clătinat Pakistanul în august au avut o gravitate incontestabil mai mare decît accidentul minier de la San Jose. Intervenţia globală în sprijnul Pakistanului a fost însă filtrată de instituţiile şi de factorii publici pakistanezi cu un cor de reproşuri, reţineri sau condiţii care au pus nevrozele politice şi resentmentele istorice înaintea oricărui considerent. Cazul rus e încă mai dezolant. În qugust 2000, accidentul de pe submarinul Kursk, în fond destul de asemănărtor cu situaţia din mina San Jose, s-a soldat cu moartea înfiorătoare a celor 118 marinari sechestraţi dar asta numai după eşecul total al reacţiei instituţionale ruse. Refuzul ghidat ideologic a ţinut departe intervenţia tehnică a statelor occidentale. Cînd, în sfîrşit, autorităţile ruse şi-au terminat demonstraţia de incapacitate şi rezervele de ostilitate , asistenţa străină a fost admisă dar era, deja, prea tîrziu.

Puţină lume crede sau înţelege că sistemele de comandă adminsitrativă şi chiar mentalitatea societăţilor nu sînt, în mod automat, aliate ale societăţilor. Dimpotrivă, o societate care ştie să îşi vină în ajutor e, mai curînd, excepţia. Şi asta pentru că solidaritatea socială nu e un produs natural sau un refelex umanitar garantat ci o relaţie care vine odată cu un anumit grad de evoluţie vieţii în comun. Cu alte cuvinte, forţa şi calitatea unei societăţi se judecă, într-adevăr, în cazuri extreme dar simpla caritate sau „omenia „ de care ne place să vorbim atît, nu sînt suficiente. Societățile se ajută cu adevărat numai în măsura în care au grijă de ele înainte de catastrofe, prin educaţie şi emancipare. Din acest punct de vedere, Chile e un caz remarcabil, dar rău comentat.

Chile a traversat cu un succes răsunător distanţa de la semi-anarhie la oridine şi iniţiatvivă. Traseul nu e deloc obişnuit în America de Sud sau chiar în estul Europei, printre ţările aşa zis emergente. Chile e un exemplu rar de restructurare economică, sobrietate şi cooperare socială. Succesul extraordinar al formulei chiliene nu are însă o presă bună. Explicaţia vine din trecutul care separă cele două ipostaze istorice ale societății chiliene. Problema şi culpa emancipării chiliene sînt, în ochii stîngii mediatice gloable, intervalul autoritar (1973-1990) sub comanda Generalului Pinochet. Dictatura militară a pornit cu răsturnarea sîngeroasă a unui alt regim de tendinţă autortitară pregătit, de stînga, de Salvador Allende. Însă Allende era marxist şi asta l-a aşezat în panteonul mediatic şi academic occidental. Pinochet a recurs , desigur, la violenţă politică în masă dar la fel de adevărat e că reformele profunde şi eficiente ale lui Pinochet au fost trecute sub tăcere. Pinochet a reconstruit pe baze competitive o economie distrusă de sindicalism socialist şi a reintrodus în societate o scară de valori clară. La începutul anilor ’90, reformele lui Pinochet creaseră o societate plină de iniţiativă şi coeziune. Chiar dacă reformele impuse de Pinochet au fost ascunse sau deformate de mediile de informare, rezultatele au devenit palpabile şi apar, în mod repetat, cu fiecare nouă încercare care testează societatea şi statul chiliene.

Reuşita tehnică înălţătoare de la San Jose e încărcată de o superbă simbolistică non tehnică. Calitatea unei societăţi care s-a redescoperit în ultimii aproape 40 de ani spune tot despre bazele în continuare sociale şi umane ale reuşitei sau nereuşitei istorice a naţiunilor. O altă compomenentă nontenică a triumfului tehnologic de la San Jose e speranţa: puterea de a crede şi de a trăi pentru viitor în cele mai nefericite clipe ale vieţii sau în vecinătatea morţii. Minerii care au continuat să îşi apere umanitatea într-o bolgie, sub pămînt , vreme de două luni, sînt o realitate delicată şi în acelaţi timp fundamentală. 33 de aomeni au refuzat să se dea morţii după ce fuseseră daţi morţii. Salvarea lor aproape neverosimilă e o fereastră spre absolut. Îndîrjirea setoasă şi rudiemntară cu care aceşti oameni au continuat să trăiascăm sfidînd depresia şi renunţarea, a contrazis frontal o epocă dominată de angoase şi relativism. Înconjuraţi de prezenţa morţii, minerii chilieni au cîntat, şi-au cinstit drapelul naţional, au trăit, fără abatere toate bucuriile simple ale oamenilor de rînd (inclusiv fotbalul!). Altfel spus, au refuzat priza de plictis şi disperare care dă media cotidiană la suprafaţă, printre sofisticaţi , cultivaţi sau, pur şi simplu, debusolaţi. Cele mai simple semne şi trăiri, afişate fără reţinere sau jenă, au readus sub privirea lumii o libertate demult uitată sau coborîtă între comportamente înapoiate pentru „secolul XXI”: rugăciunile şi numele lui Dumnezeu rostit cu încredere elementară, lacrimile şi strigătele de bucurie, încăpăţînarea biologică şi forţa mentală brută, inanalizabilă. Toate recuperate din subterana în care au fost îngropate de dubiu, complicaţie intelectuală , scepticism şi celelalte rafinamente negative pe care lumea le respiră, astăzi, cu o dexteritate mortuară.

Victoria minerilor, susţinuţi de credinţa lor de catolici inflexibili şi de simplitatea lor de muncitori reduşi, asupra infernului din galerie şi a întunericului interior e o deschidere furtunoasă şi neocolită către speranţă. Acest gen de a răspunde afirmînd, fără negocieri, principiul vital bate toate dramele desfăşurate larg deasupra timpului istoric, toate măcelurile, războiale şi nedreptăţile. Cu aşa ceva se contrazic crimele şi logica asfixiantă a răului.

Viaţa va continua, pentru fiecare din noi, în răspăr, cu secvenţele ei mici, cu meschinăriile şi mizeriile care înghit calendarul. Deasupra veghează, însă, pentru cei ce cred, speranţa. Am văzut-o. Există.