16 ianuarie 2011

Euromagie, iluzionism chinez și simplificare românească

“Poate fi Europa salvată?” - întreabă Paul Krugman într-un eseu curpinzător și subtil. Krugman e un economist faimos și un gînditor politic ancorat ferm în trena ideologică a obamismului. E, deci, oarecum surpinzător că analiza lui Krugman nu reușește să sesiseze pericolele la care economia americană e expusă de rețeta Obama, atît de asemănătoare programelor europene anti-criză pe care Krugman le respinge cu argumente solide. Ceea ce nu scade cu nimic valoarea analizei lui Krugman. Critica europenismului economic și politic nu e o noutate. Krugman nu deschide dezbaterea dar o aduce, metodic, la proporțiile adecvate. Cu alte cuvinte, analiza lui Krugman pune, frontal, problema impasului istoric al Europei. Astfel, întrebarea din titlu nu se oprește la Euro ci pune, de-a dreptul, problema Europei. Asta, chiar dacă problema monedei unice europene e fundamentală. Procesele declanșate de adoptarea euro sînt în curs și mai mult decît vizibile.

Procesele care au dus la construcția teoretică și lansarea de facto a monedei unice europene sînt însă mult mai puțin cunoscute și aproape deloc evaluate. Ce a venit odată cu euro știm. Ce a dus și condus la proiectul euro nu știm. Geneza politcă și ideologică a monedei europene e mult mai interesantă și importantă decît s-ar putea crede. Erorile de concepție explică enorm. În cuvintele lui Krugman, autorii proiectului au ignorat dificultățile practice și realitatea lor incontestabilă. Din acest motiv, Europa nu a fost niciodată în măsură să genereze o mondeă unică. Spre deosebire de cazul american (cel mai recent într-o serie foarte redusă de uniuni monetare de success), Europa nu poate conta pe o națiune compactă, pe o limbă comună și pe un sistem fiscal integrat. Însă proiectul european a pornit, în mod esențial și programatic, tocmai de la pretenția că aceste valori comune există, trebuie să existe sau sînt inevitabile. Proiectul european s/a contirat înconjurat și condiționat de acest tip de gîndire. Realitatea a fost înghițită de măreția proiectului.

În loc să lucreze cu datele existente, inițiatorii monedei unice europene:

”(…) engaged in magical thinking, acting as if the nobility of their mission transcended such concerns. ”

Rezultatele acestei incursiuni în anticipație nesusținută au dat istoria crizei pe care o confundăm, astăzi, în Europa cel puțin, cu un impas strict economic, de proveniență americană. Criza proiectului european ascunde ,însă, o criză istorică. Mijloacele ei de derulare sînt economice, dar mobilurile și inerțiile vin din substratul istoric.

Recursul la gîndire magică, marele păcat al conștiinței europene, a revenit, la scurt timp după ce a fost abolit și a făcut-o tocmai în numele raționalismului menit să stîrpească pentru totdeauna tentația dogmatică din Europa. Evident, arhitectura europeană a zilelor noastre nu a dat un proiect agresiv și exclusiv, în succesiunea totalitarismelor secolului XX. Însă nici n-a corijat alunecarea spre inginerie supranațională. Povestea euro a început, așadar, tehnic și a reușit să-și asundă încărcătura istorică dubioasă, în spatele unei prime și efervescente etape de succes. Noile state membre, în primul rînd statele mici aflate dintotdeauna în camerele secundare, de lîngă sala de ospăț, au primit acces imediat la tezaur. Spania, Irlanda, Grecia, Portugalia au trecut la cheltuieli finanțate de băncile din statele mari și economiile solide. Euro și-a îndulcit oaspeții, înainte de a-i distruge. Economiile mici au acceptat, foarte uman, să trăiască pe picior mare, cu observația că piciorul era mult prea mare și al economiilor solide din centrul UE.

O precizare de nefericire suplimentară privește România, unde o trupă economic analfabetă și uman iresponsabilă a agravat căderea, accelerînd cheltuieli publice stupide și răsturnînd, în 2008, echilibrul bugetar.

Ce e, însă, cu adevărat remarcabil în precipitarea crizei vine din analogia structurală a comportamentelor occidentale. Astfel, în ciuda unei prejudecăți încurajate febril de Franța și Germania, imediat după crahul american, Europa și America au alunecat în criză pe aceeași pantă și cu aceleași mișcări. Nu există o deosebire calitativă ci doar o deosebire dimensională între așa numita “subprime crisis” americană și nivelul de îndatorare care a scos din joc bugetele și credibilitatea economică ale statelor europene secundare ale zonei euro. Mai clar spus, locul familiei americane care a înghițit cu sau fără bunăcredință credite pe care nu și le putea permite, a fost luat, în zona euro, de state suverane care au absorbit credite de nereturnat. Factorii psihologici, mentali și istorici au zdrobit realitățile economice elementare. În ambele cazuri, reflexul conducător a fost o certitudine total iluzorie: convingerea profund ancorată istoric și cultural în cel puțin 50 de ani de pace și prosperitate că ”va fi bine”. Că ”nu are cum să fie rău”. Sau, cum spune un bun comentator englez, amînarea pe termen nedefinit a concluziei vitale după care

” (…) we must live within our means” .

Principiul istoric al vieții excedentare, virtuale și post-economice a împins blocurile economico-financiare american și european cu o presiune egală spre deficit și, apoi, spre impas. Structural, această depreciere istorică a declanșat un transfer de avuție și gravitație dinspre Vest spre Est. Apariția Chinei în rol de cenzor și controlor al echilibrelor euro-americane e consecința directă a ”vidului de reflecție” rațională euro-american și al recursului la ”gîndire magică” la nivel continental. Boom-ul economico-financiar chinez e incontestabil, dar poziția politică din ce în ce mai puternică a Chinei pe piețele globale nu poate fi explicată fără referința contrastivă la dereglarea și deprecierea sistemelor euro-americane. Această noutate strategică fundamentală merită o paranteză largă.

Ascensiunea chineză a fost întîmpinată cu un amestec de necesitate și naivitate. Necesitate în statele periferiei euro care s-au agățat de asistența financiară chineză, cu o disperare dictată de lipsa de soluții a centrului european. Euro continuă și va continua să macine economiile irlandeză, greacă, portugheză, în măsura în care rețeta prescrisă a exclus devalorizarea (imposibilă în absența monedelor naționale) și a inclus, obligatoriu, deflația agresivă. Statele periferiei euro au fost silite, îndeosebi de inflexibilitatea Germaniei ca garantor politic al monedei euro, să restrîngă dur chletuielile sociale și salariile și să facă față apoi unei situații mult agravate de scăderea veniturilor la buget. Injecțiile de cash trimise de centrul european au jucat rolul anesteticului (deși sosesc însoțite de o dobîndă de aproximativ 6% care promite insolvabilitatea ulterioară a statelor economice suverane ale periferiei euro). În aceste condiții, apariția Chinei ca binefăcător și cumpărător de datorie europeană a fost imediat salutată de Portugalia, Spania și va fi, probabil, curînd binecuvîntată de Italia sau Belgia, campioanele declarate ale îndatorării publice.

Cazul acestor state e dominat de necesitate. Deși, ideea după care demnitarii chinezi fac turul Occidentului pentru a cumpăra datorie din sentimente caritabile e mai mult decît incertă. Analize financiare recente detectează un calcul politic deloc surpinzător în speculațile chineze cu datorie UE (achiziții de eurobonds transferate apoi în dolari). Jocul chinez e lipsit de inocență și nici nu putea fi altfel, în cazul unei megaputeri finaciare cu aproape 3 trilioane rezervă valutară și o pondere uriașă în dinamica finaciară globală. Statele periferiei euro, dar și centrul european al marilor economii franceză și germană, trebuie să participe la partida chineză, pur și simplu pentru că nu au de ales. Necesitatea e dominantă. China are motive să susțină euro, măcar pentru a-l specula un timp și, mai ales, pentru a asigura un curs de schimb favorabil producătorlor chinezi, cu un euro tare și un yuan subevaluat. E un calcul temporar, dar temporară e și supradimensionaea economiei chineze care abia începe să cunoască bolile clasice ale ”încălzirii”: inflație, presiuni sociale, corupție de sistem. În orice caz, China nu cumpără degeaba regimul bolilor europene curente. Odată cu el, China achiziționează și controlul sănătății viitoare.

În Est, acolo unde statele europene secundare au fost lovite de unda de șoc degajată de centru, povestea e cu totul alta. Pînă la un punct fiziologia crizei a respectat modelul periferiei vestice a euro, mai exact cazul spaniol. Boom în industria construcțiilor, apoi prăbușire cu scăderea veniturilor bugetare și creșterea cheltuielilor sociale amplificată de expansiunea șomajului. Diferența dramatică vine din divergența remediilor. Anesteticul relativ dar activ administrat de centrul european în cazul statelor periferiei vestice a euro e relativ și activ numai și numai acolo. Statele Estului au fost silite să opereze fără anestetic. Pe sec. De aici, cele două nefericiri ale apartenenței la, sau sau ale proximității față de, euro: statele vestului trebuie să opereze fără să elimine ”tumoarea”. Euro va continua să impună în vest un regim de austeritate prelungit de cadrele și exigențele euro. În Est, criza e încă mai aspră, pentru că statele estice trebuie să îi facă față fără anestetic și, în orice caz, după ce statele periferiei vestice au distrus, pe toată linia, credibilitatea clienților mici și uitați ca România sau Slovacia. În aceste condiții, politicienii est-europeni s-au înșirat, după aptitudini și competențe, în două coloane: realiștii și demagogii fantastici. Realiștii au pus mîna pe presa de salarii și cheltuieli.

Demagogii fantastici au adoptat toate iluziile, au pășit în toate cursele și sînt pregătiți pentru toate erorile viitoare.

Așa a apărut mirajul împrumutului chinez sau rus, vehiculat, între alții, de Victor Ponta, liderul PSD. Ideea pontică a coordonării sau apropierii economice de Rusia e extraordinară. Mai întîi pentru că un împrumut rusesc e cel mai riscant din împrumuturile imaginabile. El vine dintr-o zonă de mare nesiguranță contractuală și presupune costuri politice necunoscute. Nimeni n-a înaintat pe această linie și e de crezut că reținerea atîtor state și economii se bazează pe altceva decît pe antipatie sau prejudecată de Război Rece. A doua variantă ar fi contactul cu piețele comericale și investitorii ruși. Ideea pare perfect pacifică, dar nu atunci cînd vine de la PSD, partidul care a intonat acest refren fără înrerupere, în ultimii 20 de ani, indiferent de natura condițiilor politice sau economice. Patentul îi aparține, politic și de drept, lui Ion Iliescu și a fost promovat insistent de dnii. Voiculescu, Patriciu și alți capitaliști autohtoni cu apetit pentru contracte de stat și garanții rusești. Victor Ponta are dreptul consituțional să se informeze, de pildă, despre recenta înțelegere BP-Rosneft. Compania rusească e, pur și simplu, un agregat al Kremlinului, condus de Vice-Prim Minstrul I.Sechin și clădit pe furtul direct al activelor, capitalului și fondurilor companiei Yukos, după întemnițarea lui Khodorkhovsky. BP a mai făcut afaceri în Rusia și a reușit să se lase dată afară, după ce guvernul rus a invocat sensibilități ecologice. Povestea se poate repeta, dar numai după ce BP explorează zonele arctice și lasă în urmă expertiza la care rușii n-au acces. Seriozitatea partenerului rus e descrisă în termeni credibili de analiști versați ai pieței petroliere de hidro-carton moscovit:

On the surface, BP looks like a winner in the short term, and might experience some positive growth in value. But the problem is that no one can properly assess the risk of the deal that BP has entered into. The metrics needed to assess the security of its investment in Rosneft simply do not exist, because it is impossible to imagine a scenario in which the two companies have a dispute that is not artificially resolved in favor of Rosneft and its owners in the government of the Russian Federation.”

A doua propunere pontică e recursul la China. Cum Victor Ponta e un vizitator întîmplător al reflexiei economice și strategice contemporane, propunerea e complet necugetată. Investițiile și implicarea financiară chineze sînt, în schimb, ultramotivate strategic. Implicarea chneză pe piața bondurilor europene are rosturile ei, așa cum am văzut, nu tocmai caritabile. Investițiile masive în Africa și America de Sud sînt, limepde, o campanie de instalare în zonele cu mari resurse naturale. Ce rol ar putea avea înscrierea Chinei în micul impas românesc? Dacă Victor Ponta crede că nici unul, atunci trebuie să revenim la observația reconfirmată a infantilismului politic al liderului PSD. Dacă Victor Ponta pariază, pur și simplu, pe generozitatea chineză, atunci ne aflăm în situația unei a doua reconfirmări. De data asta e vorba de demagogia unui politician fără competențe.

Oricum, cu și mai ales fără zgomotele ageamsimului pontist, jocul va continua. În teorie, oricine, inclusiv Statele Unite, poate fi trimis în faliment. Practic, jocul va fi, în continuare, ghidat de percepții și interese. Din acest punct de vedere, occidentul economico-financiar structurat de configurația Statele Unite-Germania-Marea Britanie-Franța va rămîne în posesia atuurilor morale cheie: credibilitatea dictată de poziție și capacitate. Percepția e vitală pentru centralitatea economiilor occidentale, deși realitatea decuplată de imagine spune cu totul altceva. Cu o formulare brutală, folosită de Wolfgang Munchau, editorialistul de la Financial Times, care încearcă fără încetare să livreze diagnostice realiste unei clase euro-politice dependente de gîndirea magică:

”(…) western Europe is now considered a higher risk than central and east Europe .”

Cu observația că acest adevăr vine din zone de comentariu și analiză econmomică libere de constrîngeri ideologice și politice: de la analiști și operatori de piață. E deja, limpede că problema crizei e totuna cu problema declanșată în occident de o acumulare istorică nerezolvată (întîrzierea în magismul vieții fără limitări dictate de aria posibilului). Tocmai acest minus istoric răspunde de caracterul strict occidental al crizei și al genezei crizei. Vestul de care vorbește Munchau e mai riscant pentru că e generatorul unei crize nerzolvate. Estul e, comparativ, inert, în subdezvoltarea sa periferică.

Problema deprecierii istorice a occidentului e o problemă de evoluție și revoluție istorică. Într-un limbaj mai calm, asta înseamnă că Vestul trebuie să pună capăt sau să rupă ciclul istoric pe care l-a dus pînă la ultimile consecințe. Încă mai clar, în termeni de acțiune economică, asta presupune o ruptură cognitivă fundamentală. Patroana guvernării economice occidentale, ideea după care ceva, o bancă de pildă, e ” too big to fail ” trebuie reevaluată. Directorul băncii Barclays a spus-o recent fără ezitare. Însă observațiile Directorului, care nu înțelege de ce trebuie salvate băncile pe bani publici și de ce prăbușirea unei bănci mari e totuna cu apocalispul, trebuie extinse. Există state prea mari pentru a fi lăsate să cadă? Argentina n-a fost ferită de propoziția sacră mai sus menționată și a căzut, la sfîrșitul anilor ’90. Apoi, după absorbția șocului, a revenit între statele vii. Amînarea falimentelor declarate nu schimbă nimic. Pînă la urmă, ajungem tot acolo, dar cu pierderi infinit mai grave. Grecia n-a fost lăsată să cadă. Foarte bine. Noua perspectivă spune că, în curînd, s-ar putea să fim în situația în care nu numai Grecia, dar și Belgia, Italia, Spania, Portugalia și, încă o dată, Irlanda, vor trebui să fie lăsate să cadă. Se vor răscula societățile și se vor dizolva instituțiile fundamentale? Paote. Dar actuala ordine europeană, cel puțin în varianta ei oficială, e, oricum, rodul unui proiect post-istoric. Națiunile europene, sau, mai degrabă suma lor consacrată de proiectul Uniunii, stau, ca orice construcție virtuală, pe aer. Germania a salvat Grecia, dar nu va salva Portugalia, Spania și restul statelor care stau la coadă, așteptînd redresarea ca expresie a solidarității europene. Nevada sau California sau Florida vor fi întotdeauna absorbite și absolvite de intervenția federală americană. Însă portughezii nu vorbesc germana și nici n-au la dispoziție soluția de a pleca în masă pentru a munci în Spania vecină sau în Franța afină. Europa nu mai poate înainta pe conturul virtual al gîndirii politice magice. Ajustarea e necesară. Istoria ne va ajunge, oricum, din urmă.

În locul ei relativ și relativ protejat din UE, România se confruntă cu restrîngerea progresivă a viitorului. Nu ne mai așteaptă complicații. Istoria noastră s-a simplificat radical. Complexitatea, atributul cel mai fertil al dezvoltării istorice, a plecat din țesutul viu și a lăsat în urmă un pergament meschin, fărîmicios și mult-mult prea lizibil. Povestea acestei declasări e singurul capitol de complexitate reală al istoriei noastre sărăcite abrupt de variante și neprevăzut.

Astăzi, privită cu ochiul pe jumătate închis al observației contemporane și judecată cu intelectul minor care a uzurpat gîndirea publică, simplificarea istoriei noastre e redusă la cîteva clișee sociologice fără adîncime. Politicianismul și corupția sînt silite să explice tot, cu toată modesta lor capacitate de foraj. Cum însă fiecare epocă își alege metodele analitice și o face, întodeauna, pentru a-și menaja conștiința, statutul sau ipocrizia, politicianismul și corupția au devenit baza de lucru a două industrii paralele, dar moral convergente: mass media și morala civică militantă. Mass media le reciclează nevrotic în căutarea unui alibi. Corupția cumplită a mijloacelor de informare conduce detașat în colecția de dizolvanți ai eticii publice și are nevoie de paravanul sau de imitația critică în stare să ascundă realitatea și să legitimeze o rețea de executanți plătiți. Industria civică e în stiuația inversă: are interese politice incendiate de o frustrare tipic intelectuală și încearcă să le ascundă sub mantia cruciadei anti-corupție. Aceast concubinaj care culcă în paturi diferite așezate în aceeași cocină mass media și industria civică a distrus orice formă de cugetare și orientare la nivel public. De aici, analizele submediocre și refugiul în sociologia instant. Încă mai gravă e, însă, amnezia istorică dezvoltată sub paza acestor doi gardieni interesați. În consecință, simplificarea și sterilizarea istoriei noastre scapă neobservată și neînțeleasă. De unde trebuie pornit?

De la început. Ce e simplificarea istorică? Un proces elementar care restrînge variantele. Ziua de mîine și zilele de după ea, timpul istoric și voința de grup, rămîn neutilizate în decor. Nimic nu se mai poate schimba și totul e hotărît sau iminent. Iată de ce România nu mai are la dispoziție decît varianta jocului european, cu toate riscurile lui enorme, sau varianta prăbușirii în imobilitate. Prima cale promite o racordare la procese încă vitale, dar nu poate însemna pariul pe salvarea europeană. Uniunea Europeană ne poate asista, dar nu mai poate mîntui un stat tarat interiror. Cealaltă cale trimite direct într-o lume de control strict și ne pîndește activ, mult mai activ decît ar fi de crezut. Căci absența centrului politic și social, adică inexistența faimoasei clase de mjloc și a intereselor ei care împiedică alunecarea sub tutele ilegale, a decis: varianta la actualul regim politic și la încercările lui de a bloca alunecarea în banditism bugetar e oligarhia. Controlul total exercitat de o mînă de oameni complet străini de nevoile generale. Problemele României abia încep. Costurile accumulate în 20 de ani de bruiaj și blocaj, de la Iliescu la Vîntu, Voiculescu și Antonescu, au ajuns la scadență. Lumea românească suferă amarnic de o contracție care a redus imaginația și bunăvoința tuturor. Din multe puncte de vedere, e prea tîrziu. Spasmul și otrava s-au așezat și îmbibat profund. Tocmai aici, diferența față de civilizația lumii publice, a politicii, administrației și economiei din statele vest-europene e decisivă. Ea împiedică racordarea noastră europeană. Nu racordarea la instituții, ci angajarea în tonusul pozitiv și în dorința de bine comun a omului european. Pericolul de a cădea definitiv de cealaltă parte, în zona de parazitism economic și mizerie umană a Ucrainei sau Rusiei, n-a fost niciodată mai mare.

5 comentarii:

  1. asta-i gandire a razboiului rece, doar ne iondemna recent ponta sa iesim din astfel de blocaje:)

    RăspundețiȘtergere
  2. "Uniunea Europeană ne poate asista, dar nu mai poate mîntui un stat tarat interiror"

    Important este ca UE de azi sa nu ne puna bete in roate :

    http://riddickro.blogspot.com/2011/01/vaclav-klaus-europa.html

    RăspundețiȘtergere
  3. Întrebare cam off topic
    Cui din PDL aş putea să îi cer să îl ia pe Gurzău şi să îl ţină departe de TV până mai învaţă să se exprime. Azi 18 ianuarie, ora 17,40 la Realitatea se face omul de mare minune.
    . ." să aducem atingere interesele " adică intereselor,
    . ."exerciţiu"( pronunţarea mizerabilă cu cs în loc de gz cum e corect)
    . ."lucruri despre care( pauză de căutare a vorbelor) sunt mai mult decât evidente"
    . ." nu am făcut altceva decât să nu fim competitivi"
    TRU, Sever Voinescu, EBA, luminaţi-l pe agramat, vă rog !

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicitări pentru recentul raport asupra situaţiei Mării Negre! Am auzit că deja a produs efecte. Numai Realitatea TV şi băieţii cu salarii crescente nu par a fi rămas impresionaţi. Nu îi urmăresc, dar presupun că s-au împotmolit din nou în mîlc.

    RăspundețiȘtergere
  5. Un raport foarte realist, curajos si serios.
    Felicitari !

    RăspundețiȘtergere