Sud contra Est (I)

Politica de vecinătate a UE (European Neighbourhood Policy) a devenit rapid, aproape instantaneu, dilema fundamentală a Europei. Nimic surprinzător. Presiunea evenimentelor în mișcare pe flancurile de Sud și Est, fiecare cu propria epocă de revoluții în serie, nu putea duce altundeva. Flancată la Est și la Sud de două arii în transformare istorică, Uniunea Europeană a intrat în faza existenței sale extinse și extraoccidentale cu obligația de a se raporta activ la vecini. Explozia revoluționară în lanț a statelor de pe linia Mediteranei de Sud a agravat brusc chestiunea politcii de vecinătate europene și a pus problema unui reacții imediate. Numai că prima consecință a acestei mari surprize geopolitice ar putea fi o eroare multiplă și masivă: favorizarea Sudului prin defavorizarea Estului.

Nucleul acestei mutații a fost deja pus la punct și lansat. O scrisoare adresată de cinci Miniștri de Externe Baronesei Ashton, liderul de politică externă și chestiuni de securitate al UE, cere, în termeni clari, suplimentarea fondurilor acordate statelor din Sud și scăderea fondurilor acordate statelor din Est. Mai mulți bani pentru Mediterana (în cadrul Uniunii Pentru Mediterana - Euromed) și mai puțini bani pentru Statele Estului (în cadrul Parteneriatului Estic). Scrisoarea care propune deplasarea de interes și fonduri de la Est la Sud e semnată de Miniștrii de Externe francez, grec, cipriot, maltez, spaniol și sloven. Scrisoarea e însoțită de un document explicativ care compară nivelul actual de finanțare a statelor din Sud și din Est. Documentul vorbește de "asimetrii" și "disparități" "greu de justificat și menținut". Exemplul la care recurg semnatarii definește Moldova drept caz de suprafinanțare, în comparație cu state neglijate ca Egipt sau Tunisia. Astfel:

" Les disparités d’enveloppe sont aujourd’hui difficilement justifiables et soutenables (1,8 €/hab/an pour l’Egypte ; 7 €/hab/an pour la Tunisie ; 25 €/hab/an pour la Moldavie par exemple). "

Jocul de cifre folosit în document stă, evident, pe o contabilitate precară. Măsura finanțărilor de acest gen nu poate fi suma alocată pe cap de locuitor ci numărul sau natura proiectelor dezvoltate de statul-beneficiar. La fel de limpede, comparația Moldova-Egipt e irelevantă, dată fiind diferența enormă de masă demografică. Moldova are o populație de 3,5 milioane și rămîne, chiar dacă primește 50 sau 100 euro pe cap de locuitor, un detaliu neglijabil în comparație cu finanțarea prezentă sau nevoile viitoare ale Egiptului (cu o poplație de 82 de milioane).

Însă aritmetica specială a documentului e o chestiune secundară. Problema centrală e conținutul politic și strategic al acestei inițiative.

Înainte de toate, nu e deloc evident că fondurile, subvențiile și realocarea lor pot ține loc de politică de vecinătate. Reflexul care trimite automat spre Sud fonduri are justitifcări numai atîta timp cît acoperă criza umanitară din zonă. Mai departe, în chestiuni care țin de viitorul politic al statelor Sudului, banii nu pot întemeia o viziune și nu pot furniza o soluție. De fapt, toată experiența anterioară a UE și, parțial, a Stateleor Unite constă în istoria finanțării directe sau indirecte a zonei. Iar această linie a dat greș. Ce se întîmplă astăzi între Rabat, Cairo și Oman ilustrează tocmai falimentul politicii asistențiale, pasive. Subvențiile, contractele și donațiile și-au făcut datoria și și-au făcut-o prost. Baia de fonduri a asigurat, mai bine de 30 de ani, stabilitatea în zonă. În același timp, absența obiectivelor și valorilor politice democratice a asigurat conservarea subdezvoltării sociale și instituționale a statelor Sudului. Revoltele din ultimele cîteva săptămîni au fost instrumentate de minoritățile tinere și educate care dau excepția în aceste societăți. Majoritățile subdezvoltate și subeducate din zonă vor înghiți și macera, curînd, avansul revoluționar. Același lucru s-a întîmplat în Est, deși procesul e mai puțin vizibil și mai complicat. Pentru simplificare: pese tot acolo unde societățile Estului au ieșit din comunism cu un grad de evoluție civică redus, democratizarea a fost întoarsă din drum sau e în joc. În orice caz, cursul viitor al așa ziselor revoluții arabe nu e deloc garantat și nu presupune legic democratizarea. Eșecul politic european și, în genere, occidental e clar. El a coincis cu preeminența școlii care a mizat pe finanțare, fără intervenție politică.

De ce recurge, atunci, Europa tot la rețeta care a generat problema. În primul rînd, dintr-un foarte răspîndit și la modă sentiment de culpă. Palmaresul politic pasiv în relație cu statele Sudului e un fapt bine documentat și Europa se simte, acum, datoare să ispășească prin generozitate oarbă. Mărturisirea auto-critică a Comisarului European pentru Extindere și Politică de Vecinătate, Stefan Fuele, spune ceva despre rădăcinile psihologice ale noii (vechi) atitudini europene:

"Too many of us fell prey to the assumption that authoritarian regimes were a guarantee of stability in the region"

În al doilea rînd, culpa occidentală face turul mediilor de informare ambalată în ideea lungii și nefericitei ingerințe imperiale euro-americane în destinul statelor arabe. Arabii au tot dreptul să ne reproșeze abuzurile coloniale și, evident, au deasemenea dreptul de a primi, acum, reparații financiare. Această presupunere vehiculată dezinvolt și seducător de mediile de informare și academice e un caz tipic de istorie redusă la clișeu. E, pur și simplu, imposibil de acceptat că 50 sau 60 de ani de colonialism occidental au dislocat cinci secole și mai bine de imperialism otoman. Structurile de adîncime ale societăților arabe și eșecul lor masiv de modernizare au legătură, înainte de toate, cu amprenta otomană ( și în oarecare măsură cu imperialismul sovietic din Asia Centrală, un alt factor de presiune istorică totalmente trecut sub tăcere de teoreticienii anti-occidentali ai așa numitelor "studii colioniale"). În materie de mentalități și realități instiuționale, Egiptul conține, de pildă, o populație care cere în proporție sde 80% reintroducerea pedepselor corporale, prin mutilare și capitale ale Codului Sharyah și practică, în proporție de 90% circumcizia feminină. Contribuția imperialismului occidental? Și încă o întrebare: brutalitatea statului islamic iranain e tot rezultatul imperialismui occidental? Absurd.