11 septembrie - o zi uitată

După 10 ani, 11 septembrie 2001 abia dacă mai există în conștiința publică a Occidentului. Înțeleg prin conștiință publică, tot ce e scris și spus cu autoritate academică și mediatică, pentru a da părerea timpurilor noastre asupra trecutului. Acest cor cu nenumărate voci multiplicate de neumărate camere de ecou a întîmpinat a zecea aniversare a zilei de 11 septembrie cu un ocean de platitudini, recomandări și procedee fixe. Direcția principală a acestui asalt subtil și ipocrit e deplasarea colectivă spre resemnare. Cu cîteva excepții rarisime, datorate lui Jonathan Sacks și George Friedman, analiza istorică și filozofică, de regulă mult mai pătrunzătoare decît covorul de clișee media, a părut ea însăși amorțită într-o resemnare care seamînă prea mult cu abandonul. Rezultatul nu e atît deruta, cît domesticirea oricărei porniri spre gîndire, luciditate și sens. Recomandarea de bază coborîtă de vocile media și academice peste opinia publică e împăcarea resemnată și internalizarea șocului, în numele unui pietism curpinzător și plat. Operația echivalează cu o enormă ședință de terapie în masă și coincide semnificativ cu obligația curativă care înghite aproape orice trăire directă într-o epocă obsedată de prescripția fericirii și panicată de contactul cu adversitatea.

Refrenele care întrețin și susțin anularea existențială a zilei de 11 septembrie nu sînt desfășurate explicit. E vorba mai degrabă de o suită de întrebări și afirmații justificate și inatacabile, lansate dindărătul unor fortificații morale fără fisură. Între ele, fac figură centrală preocuparea pentru musulmanii americani și de aiurea loviți de prejudecățile generate de tragedia din 11 septembrie. Pînă la discuția asupra seriozității unei asemenea întrebări, lucrează, deja, miniclișeul introdus, din aceași suflare, de referința insistentă la ”evenimentele tragice” din 11 septembrie. Cu această formulă în aparență comună și inocentă începe de fapt extracția de viață și greutate care lasă 11 septembrie la voia întîmplării. Căci o tragedie e, întotdeauna, rodul întîmplării, al arbitrarului sau al jocului crud al sorții. În această definiție, 11 septembrie nu mai are autori ci doar o uriașă listă de victime care îi include și pe cei socotiți, după o logică de acum depășită, autori ai crimei. Â

Următorul clișeu insidios e îndemnul la uitare, plasat cu fiecare întrebare sau remarcă în care apare termenul closure ( închidere sau împăcare - un termen împrumutat tot din vocabularul tehnic al psiho-terapiilor la modă). Toate interviurile sensibile și eseurile compasionale ating cumva nevoia de closure. Toată lumea e datoare să ajungă la closure , la acea stare în care amnesia autoimpusă conduce la retragere și inerție morală. O persoană care găsește closure devine un spectator aproape bucuros la propria dramă, un convertit care a învățat să nu reacționeze ci să includă, să accepte și să conchidă că tragedia face parte dintr-o normalitate indiscutabilă, plată și inevitabilă.

Instrumentele care pun în mișcare acest repertoriu sînt - nimic nou! – practicile rituale. Partea vizibilă a ritualisticii de serviciu sînt comemorările, ocazii a căror etichetă e prin excelență non-critică și non/confrontațională. Așa de pildă, marile adunări publice care onorează memoria celor dispăruți, cu observația că în asemenea ocazii dispăruții nu mai sînt oameni asasinați bestial de autori cunoscuți ci efigii înconjurate de dragostea familiilor și victime ale unui megaaccident tot mai asimilabil catastrpfelor aviatice și feroviare. În aceași linie, arta monumentală răsărită după 11 septembrie cultivă, înainte de toate, resemenarea funerară și nu cultivă nici o trăsătură eroică, activă și afirmativă (spre deosebire de arta monumentală care a reținut figurile și campanile celui de-al doilea război mondial). Spațiul monumental de pe locul fostelor Turnuri e intitulat, cu o exactitate involuntară, ” Reflecting Absence ”. Suprafețele și căderile de apă plane fac exact asta: descriu o absență afectivă complet regularizată, un soi de placiditate mută, pregătită să absoarbă orice, fără reacție și ripostă. Nimic din teroarea și violența apocaliptică ale zilei de 11 septembrie nu mai e de găsit sau de ghicit în ansamblurile comemorative dedicate unui eveniment care pare, astfel, să-și nege, din interior, însemnătatea.

Al doilea exercițiu ritual e incomparabil mai discret dar funcționează cu eficiență remarcabilă, disimulat în atitudinea corectă a abordărilor de presă și, chiar, în analize de aparentă complexitate. Fără încetare și fără excepție, abordările de presă urmăresc expresii și teme fixe care trimit spre una și aceași concluzie ideologică: 11 septembrie a fost un accident tragic, urmat de răspunsul greșit al națiunii și, mai ales, al statului american. Argumentele acestei teze sînt rareori prezentate explicit. Ele sînt înlocuite și promovate de remarci, aluzii și interogații privitoare la capacitatea americanilor de a relua firul normal al vieții, după 11 septembire. Unde ”normal” înseamnă tocmai capacitatea de a trăi ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În aceași serie funcționează legalismul militant, mereu alert la abuzurtile și represiunea organizată de armata americană împotriva civililor și a deținuților arestați sub acuzația de terrorism. Teroriștii și grupurile teroriste dispar încă o dată, de astă dată dizolvați în rîndurile victimelor nevinovate ale militarismului american. Derulat zi și noapte, acest discurs multiplu dezvoltă conștiința vinovăției și invită la auto culpabilizarea americană sau occidentală. Funcția acestui tip de discurs calchiază mecanismele discursului religios iar practicanții lui sînt, într-adevăr, animați de fervoarea preotului și de convingerea dogmei.

Atît cît s-a făcut auzită, intervenția comentatorilor și analiștilor a expus o oboseală intelectuală nebănuită, într-un climat de dezbatere , altfel, dinamic și polemic. Majoritatea abordărilor, tind, la zece ani de la atacul din 11 septembrie, să reconsidere ziua de 11 septembrie pentru a o transforma într-un incident a cărei amploare pirotehnică a ”luat fața” privitorilor dar ascunde o importanță istorică redusă. Numeoși autori furnizează liste alternative de eveninmente care au schimbat cu adevărat sensul istoriei dar sînt umbrite de atenția nemeritată smulsă de caracterul filmic al zilei de 11 septembrie. Made in China e concurentul cel mai des citat. Criza financiară globală e alt reper invocat de analiști economici oarecum jigniți. Problema acestor interpretări nu e lipsa de importanță a punctelor istorice citate ci încercarea de a plasa, comparativ, 11 septembrie într-o zonă lipsită de interes istoric. Eroarea e provocată de o poziționare complet inadecvată. Astfel, cei mai mulți susținători ai tezei amintite, caută să răspundă la întrebarea: a schimbat 11 septembrie cursul istoriei? Întrebarea e rezultatul unei iluzii frecvente printre istoricii grăbiți. Ziua de 11 septembrie nu putea genera și schimba istoria decît în măsura în care a fost ea însăși rezultatul unor schimbări istorice deja active. Cu alte cuvinte, 11 septembrie a fost posibil tocmai pentru că istoria se schimbase cu mult timp înainte. Resurgența islamică, eșecul militar sovietic în Afgansitan, frustrarea societăților arabe tirnizate de politicieni inepți și tentate de modernitatea prosperă a Occidentului, aparenta timorare a statelor occidentale tot mai preocupate să își reducă componenta militară - toate erau deja active pe 11 septembrie. În genere, noutatea istorică e prezentă și lucrează cu mult înainte de evenimentele detunătoare care o ilustrează și o transformă în fapt cunoscut. Cu un paradox nu tocmai riscat, 11 septembrie a devenit vizibil de-abia pe 11 septembrie.

După 10 ani, destinul istoric al zilei de 11 septembrie e în declin, sufocat de prudență morală, cenzură analitică și autoculpabilizare. Pentru majoritatatea mediatică și academică, adică pentru autorii opiniei official admise asupra trecutului, 11 septembrie e un eveniment util în măsura în care poate sprijini noua pedagogie, noua învățătură despre agresiunea, violența, colonialismul și rasismul occidental. Substituirea și amuțirea oricărei reacții naturale, a oricărei tentative de reafirmare a tradiției occidentale și interdicția virtuților clasice în jurul nelegiuirii feroce din 11 septembrie mărturisesc o sete cumplită de identitate slujită inept de valorile unui cult autodistructiv. Totul după despărțirea de identitatea, de cultura și de valorile clasice ale Occidentului.

În dimineața zilei de 11 septemrie 2001, cineva făcea semne de sus. Era un bărbat sau, mai degrabă, o femeie. Asta, după încrederea cu care mișca o pînză mare și albă, în pragul ferestrei înecate de fum gros. Trebuie că era o femeie, rămasă într-un birou încercuit de flăcări, la etajul o sută și ceva. În asemenea clipe, femeile sînt mai puternice decît bărbații. Nu se lasă, nu renunță și caută clipa de după clipa în care nimic nu mai pare posibil.

O femeie, poate o mamă care își știa copilul în altă parte și în siguranță, ne făcea semn. Ne spunea să nu uităm, să nu plecăm, să continuăm. Așa cum fac mamele care aduc pe lume copii. În timpul ăsta, multe păsări în cămăși albe zburau cu capul în jos, spre caldarim. Se grăbeau să nu ardă în Turn.

Cineva ne face semne de 10 ani, dintr-un loc dispărut: nu uitați să fiți voi, nu plecați din lumea care v-a crescut. După 10 ani, știm că semnele de la fereastra dispărută nu au ajuns nicăieri. Plecăm. Nu ne mai iubim și nu ne mai cunoaștem lumea. O detestăm. O acuzăm și o certăm la fiecare palmă, la fiecare pumn, la fiecare avion care o lovește în plină față. Sîntem critici, sistematici și infinit de inteligenți. Cu finețea insistentă care aduce în fiecare zi un argument nou în favoarea inferiorității, cu febrilitatea proaspăta a fiecarui nou cap de auto-acuzare.

Ziua de 11 septembrie a fost îmbrîncită de la ultimul de etaj. A devenit o zi ca oricare alta. Încă una din zilele în care avem grijă cum vorbim. Încă una din zilele în care avem grijă să scuzăm, să explicăm și să nu ofensăm. Să nu cumva să ne simțim îndreptățiți. Să nu cumva să spunem ce era odinioară de spus. Ziua de 11septembrie a fost imbălsămată, ca mai toate amintirile noastre fundamentale, într-un giulgiu conform ți ipocrit.

Cineva ne face semne de sus. O mamă care ne cere să mergem mai departe, să credem în menirea noastră pe lume și să lăsăm celor ce vin minunile pe care le-am primit din cultura magnifică lucrată în vremurile dinaintea noastră. Degeaba.