08 noiembrie 2011

Europa va fi subvenționată de Germania sau nu va fi deloc







Criza financiară europeană a revenit la adevăratul ei nume și e, acum, o criză politică europeană manifestă. Datele impasului financiar nu s-au schimbat: o datorie colosală, de pînă la 3 trilioane de euro, strivește tot ce e bilanț, de la cartea de credit a micului consumator la balanța fundamentală a băncilor. Între timp, rădăcinile istorice ale datoriei au ieșit la suprafață și descriu o epocă lungă de somnambulism politic european. În lipsa viziunii, curajului și voinței, datele acestui vid financiar s-au vărsat, deja, în politică și dizolvă, în mod autonom, fostul viitor al Uniunni Europene. După mega-reuniunile de la Bruxelles și Cannes, timpul curge, tot mai rapid, în defavoarea soluțiilor raționale. Summit-izarea crizei nu rezolvă nimic. Asta, deși, aparențele sugerează o situație absolut abordabilă și rezolvabilă: acele state ale Uniunii Europene surpinse de propriile datorii au nevoie de fonduri și de îndrumare. De un plan comun și energic. Mulți comentatori oftează sceptic reclamînd inexistența unui asemneea plan. Adevărul e că planul există dar e discutabil și, în orice caz, nepalicat.




Tratamentul prescris, de la Bruxelles, de statele mari, adică de Germania, însoțită mai mult sau mult mai puțin util de Franța, cere două lucruri: 1) echilibrarea deficitelor bugetare și 2) restructurarea economică. Mai clar, state ca Grecia și Italia ar trebui să facă economii pentru a elimina sau pentru a putea începe eliminarea datoriilor. În plus, aceleași state ar trebui să schimbe regulile și obiceurile care le țin economiile pe loc, pentru a-și recîștiga competitivitaea. În schimbul acestor două tipuri de efort intern, statele datoare ar urma să primească banii necesari pentru a îndepărta riscul de faliment imediat. De unde vin banii? Și ce se poate cumpăra cu ei?




Pe o cale sau alta, banii veni numai din Germania, singura națiune europeană perfect solvabilă. Numai Germania are puterea de a introduce mecanisme de plată și garanții pan-europenne. Numai Germania, poate transforma Banca Centrală Europeană într-o bancă de ultimă instanță pentru plata datoriilor acumulate de statele membre. Asta ar presupune, însă, o schimbare de mentalitate și viziune politică fundamentală, o europenizare fără ezitare a răspunderii și costurilor. Cancelarul Merkel, Banca Centală Germană, Curtea Constituțională și Parlamentul sînt legați, însă, într-un cu totul alt pact. Un pact informal și, după cîte se pare, indestructibil care pune înainate de orice însănătoșirea prin post fiscal și austeritate economică a faliților sau, mai curînd, a ereticilor care au păcătuit adînc împotriva cumpătării nordice. Germania nu concepe să plătească. În cuvintele Cancelarului Merkel, Germania vede în Uniunea Europeană o Uniune de Stabilitate, nu o Uniune de Transfer, în care Nordul (Germania) subvenționează permanent Sudul (Grecia și Italia, Spania și Portugalia). Lucrurile sînt și mai ușor de înțeles dacă la lista care susține pactul anti-plăți adăogăm încă un membru, nu tocmai neglijabil: electroatul german. Principiul după care un stat al zonei euro nu trebuie să fie vreodată responsabil și bun de plata datoriilor altui stat euro se transformă, astfel, într-o virtute democratică destructivă. Rețeta aproape mistică a muncii germane pariază pe recuperarea statelor Sudului sub impactul unei convertiri traumatice la etica nordică a muncii. Astfel formulată, Ideea Germană e, practic, adevărata Constituție Europeană.




Mai jos, în lumea defectouasă a economiei reale, state ca Grecia și Italia au atins rapid limita politică a posibilului. Deplorabilele și neserioasele guverne grec și italian au, măcar o dată, dreptate. Măsurile de austeritate pe care, pînă acum, aparatul administraiv grec și italian s-a priceput să le evite nu vor fi nicodată acceptate de societăți și nu vor apuca să vindece nimic. Italienii și grecii nu pot deveni germani sau olandezi iar cine crede așa ceva n-are decît să refacă istoria păguboasă a idealismelor culturale, nu să transforme acest gen de teorii în politică financiară.




Consecințele inflexibilității germane tind să formuleze un paradox tragic. În chiar momentul în care încearcă să apere integritatea și puritatea princpiilor euro, disciplina strictă impusă de Germania lucrează la distrugerea zonei euro. Cea mai nouă iluzie adusă în scenă de această viziune e ideea după care Prim Miniștrii grec și italian trebuie debarcați și înlocuiți cu guverne, de sperat, mult mai cooperante și eficiente. Pe ce bază? Într-adevăr, Berlusconi și Papandreou au dat un recital masiv de viclenie și abilitate negativă. Măsurile de austeritate au fost amînate, diminuate sau evitate. Cine va da, însă, alternativa? Liderul opoziției, Antonis Samars, politicianul care a votat împotriva fiecărei măsuri de austeritatre, nu sugereahză o cotitură demiurgică. Mai degrabă o sete de putere prost plasată. Oricum, programul prescris Greciei trebuia lansat acum un an, cînd Grecia era la fel de falită. În Italia, Berlusconi e dominat de scandaluri dar scandalurile însumate par singurul lui adversar serios. Opoziția nu are nume și lider. Alegerile anticipate care vor veni sigur după debarcarea lui Berlusconi și Papandreou pot deschide o platformă de cooperare și seriozitate națională doar în mintea unui observator inept. Ce temă vor avea alegerile? Va mai fi loc în dezbaterea electorală pentru altceva în afara întrebării: vreți să deveniți țară a lumii a treia sau vreți să vă pierdeți suvernaitatea? Între asemenea opțiuni, consultările electorale nasc un singur lucru: febră demagogică. Pasul următor e reactivarea extremismului politic. Alegerile promit doar instabilitate iar instabilitatea politică va descuraja piețele și investițiile. Cercul se închide și criza se autogenerează.





Însumate, inflexibilitatea germană și neseriozitatea structurală a presupușilor greci și italieni dornici să devină nemți, împing sistemul european într-o direcție nouă și periculoasă. Deficitul democratic se multiplică. Mai întîi, sub presiune internă, odată cu renașterea împotrivirii naționale și a demagogiei naționaliste. A doua oară, prin transformarea alegerilor în sesiuni automate de confirmare a deciziilor luate, în interes național, de instanțe internaționale și lideri externi.




Un singur lucru poate curma aceast faliment în relenti. O repoziționare germană. Refuzul dogmatic ar trebui anulat măcar pentru că statele înglodate în datorii, au fost atîta vreme piața care a importat mareea industrială germană și a generat supremația comercial-financiară germană. Cu aproape 50% din PIB acoperit de mașina de export, Cancelarul Merkel înțelege, desigur, de ce anume piețele europene trebuie salvate. În cele din urmă, 35% din exporturile germane rămîn în interiorul UE. Dacă scădem și fabuloasele facturi militare plătite în ultimii 60 de ani de Statele Unite, prosperitatea germană e recalculabilă în termenii unei obligații certe. Dar Germania ezită. Mai mult, într-o discuție prelungită de indecizie și claustrată de referința neîncetată la zona euro, nimeni nu mai are timp de spațiul est-european. Evident, prăbușirea sau blocarea zonei euro în recesiune, va lovi direct și catastrofal statele UE din Centrul și Estul Europei. Doar două voci au avut temeritatea de a ridica problema posibilei asfixii economice a Estului printr-o sentință dictată de economii vestice care au stimulat consumul neacoperit și dependența de credit în societățile Estului. Mai întîi, Wall Street Journal, într-o analiză avertisment publiată aum două săptămîni. Apoi, Christine Lagarde, Directorul FMI, într-un discurs rostit la Moscova, pornind de la un document de poziție anterior. E prea puțin și, în orice caz, prea puțin german. Economic vorbind, Europa de Est nu poate fi nici măcar numită în afara conexiunii cu Germania.




Pe cît de iritantă, lentoarea germană nu poate fi analizată sumar. Sursele istorice ale acestei semi-paralizii sînt importante. În fond, Germania nu face decît să extragă și să respecte lecția fundamentală a secolului XX. Ideea strategic-sacră după care Germania nu mai trebuie să conducă sau să (re)formuleze Europa e la putere în psihologia politică gemană. Noua linie politică, lansată în prima zi de viață postbelică, spune că Germania trebuie să stea "la cutie" și să își administreze exemplar conturile. Totul în numele echilibrului european. Contradicția fundamnentală e exact aici. Germania își reprimă statutul de putere dominanată pentru a salva Europa și, exact în măsura, în care respectă această interdicție slăbește fatal Europa. Așadar "ezitaționismul" gemran e explicabil. În același timp, debilitatea viziunii politice e o trăsătură cuprinzător occidentală. Pertractările și lipsa de direcție dau, în mod clar, dezastrul politicii externe americane sub Președinția Obama. Germania e parte a unui Occident care nu mai acceptă, în genere, să se exprime și să conducă. Deficiența n-a venit odată cu generația Merkel-Sarkozy. Înaintea lor, o generație mai stimabilă a pus, totuși, bazele impasului de astăzi. Linia Mitterand-Kohl a construit o Europă expusă grav istoriei. Viziunea și previziunea sînt de găsit abia la generația politică de la începutul erei postbelice: Churchil, Truman, Adenauer, de Gaulle. Însă, atunci era mai ușor. Adversarul era vizibil și definit: comunismul și renazificarea. Acum? Acum, adversarul e difuz, pentru că e conținut de propria noastră incapacitate de gîndire. Numai o ruptură cognitivă dramatică poate redresa mașina politică occidentală.




În lispa acestei cotituri, criza euro își pîndește următoare victimă. Cel mai probabil, zona euro însăși.

6 comentarii:

  1. Originala si curajoasa analiza ! O spun din capul locului. E inteligenta si patrunzatoare, abordeaza fundatia, nu debaraua de sub scara, etajul "de sus", nu mezaninul. Si te invita la o discutie de substanta, nu la bla-bla.

    Dar in prima mea zicere e si un strop de ironie. Adica iti trebuie curaj sa gindesti si sa spui ca Germania nu face bine ce face, ca doamna Merkel, in loc sa-si aranjeze cu gratie pe crestet coronita de premiant al Europei, calca decis in strachinile Estului European, calcindu-i astfel in picioare firavele sanse de redresare; ei, si sa vezi dracie, calcatura asta decisa i se trage distinsei doamne din... gratia ezitarii ! Zau, lasa-l incolo de "ezitationism", monser, si mie-mi plac paradoxurile, da'... Zau asa, dna Merkel pune piciorul in prag si impiedica prabusirea economiei europene si, prin acest gest, zici tu, ii da brinci in prapastie ?! Este ca nu este ? (sau, ca sa fiu mai explicit, este ca nu-i asa ?)

    Dar haideti sa lasam stilistica, domnule Ungureanu, ca-i mincatoare de timp. Este o analiza care, din nou o spun, si paradoxal, m-a incintat; desigur, am observatii pe ici, pe colo - de pilda, ca intr-un crochiu suprarealist, nasul meu mare si fin m-a tras de mineca si mi-a aratat cu degetul, ia uite ce zice TRU aici: "(...) statele înglodate în datorii au fost atîta vreme piața care a importat mareea industrială germană (...) prosperitatea germană e recalculabilă în termenii unei obligații certe", adica, incerc eu sa traduc ca la mahala, ia sa faca bine neamtzu' si sa bage euroiu' la mandea ca si mandea a-nghitit ani de zile tot exportu' lu' Germania, pai ce, bietele state inglodate in datorii au importat atita amar de vreme tot ce a produs si a revarsat la export ca o maree nesimtita de industrie germana, pai ce, a trintit un caca mare pe sarmana mea piata, acum n-are obligatia certa macar sa ma stearga la gura ?! Am "tradus" atit de oribil, domnule Ungureanu, tocmai ca sa subliniez cit de antipatica e aceasta idee. Aici nu ne-ntilnim deloc, eu vad lucrurile total diferit. Noi, tarile europene (sarmanele tari inglodate in datorii...), am importat ceea ce a produs superba industrie germana nu pentru ca a dat "mareea cu pricina" peste noi, ci pentru ca AVEAM NEVOIE de produsele germane, care bateau totul la parametrul fundamental RAPORT CALITATE/PRET, n-am importat din filantropie, ci din NEVOIE (datul axiomatic al oricarei economii trecute, prezente si viitoare), n-am importat din obligatie, ci din logica economica elementara ! Si-atunci de unde "obligatia" de contrapartida filantropica a Germaniei ?! Da' ce, ne jucam de-a CAER-ul in lumea libera in secolul 21 ?!

    (continuarea in comentariul urmator)

    RăspundețiȘtergere
  2. (continuare)

    In fine, briz-brizuri de astea se pot face in legatura cu destule mici inabilitati stilistice din analiza dvs. sau chiar scapari de discurs, de abordare, de viziune, dar nu asta vreau, nu de asta m-am apucat sa scriu, ci pentru ca eu vad un alt deznodamant al lucrurilor; nu sunt in consonanta cu viziunea dvs. sumbra din final. Sa stiti ca stralucita generatie Truman-Churchill-Adenauer este chiar mai stralucita decat spuneti dvs., pentru ca ea a creat, voluntar si constient si pre-vizionar (luati toate sensurile posibile ale acestui cuvant), o lume mai buna mult, mult mai solida si mai durabila decat vi se pare dvs. astazi. Sigur ca "atunci era mai usor", dar nu pentru ca "adversarul era vizibil si definit" (tot asa e si acum, o sa vedeti mai la vale cit de vizibil si definit este el astazi), deci era mai usor pentru ca lumea era mai simpla, nu existau Internet si Libertate (completata cu dezvoltarea exploziva a transporturilor si cu fluidizarea granitelor), nu existau corporatii si globalizare, moneda europeana si avintul drepturilor omului, ineptia consumerista si magnifica cercetare stiintifica de azi, prabusirea culturii umaniste traditionale, literatura, muzica, film (ah, unde sunt Premiul Nobel si Palme d'Or-ul de alta data ?, azi avem o cultura de tip fast-food), bulversarea valorilor si resurectia orgoliului in detrimentul onoarei, triumful liberalismului, al urbanismului, al arhitecturii si tehnicii si resurectia resentimentului, a terorismului (in special islamic), a maselor de manevra (ultima strigare: "occupy..."), a abjectiei umane din ce in ce mai institutionalizate, in organizatii, chiar state... S.a.m.d. Lumea e mult mai complexa acum, dar adversarul e la fel de vizibil si definit: comunismul rezidual (dar magnetic pina la surpriza !) si "nazismul" islamic; plus o "replica" a cutremurului totalitar din secolul 20: reproiectarea mesianismului imperialist rusesc, de data asta bazat nu pe aberatiile bolsevismului, ci pe fantasmele lui Putin si pe versatilitatea si ubicuitatea rapace a Gazpromului, totul sub bagheta noului "kremlinskii batiuska" la fel de megaloman ca si "parintele popoarelor, dascalul omenirii" (vai, si ce sportiv si democrat vrea sa se-arate).

    Deci asa vad eu Europa in contextul zilei de azi, in aceasta lume multipolara emergenta. Iar doamna Merkel si presedintele Sarkozy fac exact ce trebuie. Ei nu sunt noua generatie stralucita, dar ii pregatesc terenul si aceasta va veni cu siguranta, pentru ca lumea a ajuns intr-n punct in care are nevoie de ea; deci in urmatorii 10-15-20 de ani ea va fi aici, pentru ca i-a sosit Clipa.

    Principalii actori si arhitecti politici ai momentului nu sunt in niciun impas cognitiv, domnule Ungureanu, numai ca o lucrare complexa cere timp. Iar pe noi doi ne-a cuprins o tzira de nerabdare, asta e tot. Eu, unul, incerc sa ma temperez, ca am o fire pozitiva, sunt un tip optimist si cumsecade.

    RăspundețiȘtergere
  3. PS: Iar daca am vorbit de precursorii de azi ai stralucitei generatii care va veni, atunci trebuie sa-i amintesc si pe cei de ieri: Ronald Reagan si Margaret Thatcher, ca si George Bush jr. si Condoleeza Rice. Iar in Europa, Kohl si Beatles-ii... :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Asa e, d-le Ungureanu ! Ca sa fim un pic mai concreti, sa mai spunem ca in deceniile precedente statele vestice n-au facut altceva decat sa inlocuiasca treptat (chiar daca in ritmuri si masuri diferite) mecanismele pietei cu ideea nefasta a.. "statului ca antreprenor principal". Criza datoriile suverane semnaleaza ca am ajuns intr-un punct in care incepem sa platim. Fiecare dupa cat s-a intins de mult (adica dupa propriile naravuri, moravuri si traditii)

    RăspundețiȘtergere
  5. In alta ordine de idei, Germania trebuie sa depaseasca pana la urma complexele celui de-al doilea razboi mondial. O Germanie libera si cat mai putin etatista ar putea fi ancora principala a unei Europe in deriva.
    Ma gandesc printre altele ca, cu tot etatismul congenital al vremii nostre, foarte relativa stabilitate financiara a deceniilor trecute ii datoreaza lui Deutsche Bank enorm : ea a fost cea mai putin inflationista si inainte, dar mai ales dupa acordul Smithonian din 71, care legifera in premiera mondiala un sistem de rate de schimb fixe intre monedele tuturor tarilor - de data aceasta in absenţa unei acoperiri in aur. Deutche Bank a tinut mai mereu in frau derapajele politicilor inerent inflationiste ale partenerilor din piata comuna. De ce n-ar face-o si mai hotarat astazi, cand criza economica confirma precautiile traditionale care au fost uitate!?

    RăspundețiȘtergere
  6. Sa ma bata Dumnezeu daca inteleg, domnule Ungureanu si domnule Coman, de ce tineti sa plasati in cîrca Germaniei bagajul nefast al "ezitationismului" si "complexelor celui de-al doilea razboi mondial". Adica leadership-ul european al Germaniei nu s-ar putea materializa decit intr-un Berlin care bate pas de gisca si tipa isteric in microfon ? Sau, stiu eu, vreo agitatie raspicata, cu volte si miscari energice, ca sa stie Europa cine-i seful ? O vedeti dvs. pe doamna Merkel cu mustacioara, punind la colt establishment-ul european, sau "facind" flamenco in prime-time cu presedinti si prim-ministri ca sa hipnotizeze 500 de milioane de consumatori europeni ? Zau asa, de unde pina unde daca spectacol nu e, nimic nu e ? De unde pina unde ezitari si complexe doar pentru ca Germania alege forta ratiunii pragmatice in locul "fortei" pumnului in masa ? In perceptia mea, si nu cred ca am eu vreo optica mai speciala, Germania nu trebuie sa aspire la "statutul de putere dominanta pentru a salva Europa", pentru ca Germania ESTE, DE FACTO, puterea dominanta care salveaza Europa. SI CHIAR O SALVEAZA, ce naiba ! Cine credeti ca salveaza Europa ? Letonia, Malta, Ducatul de Luxemburg ?! Nu Germania a decis ca atitea X miliarde de euro vor incepe de indata sa rezolve Problema Europeana ? Nu doamna Merkel le-a pus piciorul in prag lui Papandreu si lui Berlusconi, dupa ce, in prealabil, s-a uitat ceva mai lung (si culmea, zimbind !) la Bundestag ? Si de ce face ce face si cum de poate face ceea ce face ? Pai pentru ca are "in dotare" o glorie numita Deutsche Bank (cum bine ati remarcat, dle Coman), o industrie de exceptie cu o traditie de exceptie, insotita de o etica protestanta a muncii de asemenea de exceptie. Am spus totul ? Nu, dar cred ca esentialul. In opinia mea, in ciuda unui "design" oarecum amuzant, doamna Angela Merkel are rasa si face cinste familiei politice a doamnei Thatcher si Condoleezzei Rice. Iar doamna Merkel e Germania. O Germanie care, dupa ce a muscat ani si ani buni din momeala stingista a "economiei sociale" si a "statului bunastarii", a revenit cu picioarele pe pamint...

    Intre timp, aici, "pe pamint", tocmai isi faceau de cap in devalmasie prostia de stinga ("Europa sociala") si cinismul de dreapta ("hai: consumi acum, platesti poimiine !, dupa noi potopul !"). Era in toi chermeza datoriilor - vezi, Doamne, "suverane", adica "le-a facut statu', dom'le, nu oamenii, ei muncesc, au familii grele, au drepturi, ei se revolta, ocupa..." etc. Statul ? E, totusi, o abstractie, datoriile le-au facut loazele politice cu ideologie de doi lei, cu fantasme comunistoide bintuindu-le subconstientul. In fine... Germania da afara doi prim-ministri, unul de stinga si altul de dreapta, ia in mina hatzurile monedei euro si mobilizeaza miliardele necesare. Iar daca va fi nevoie, va vorbi din nou despre guverne cu ministri europeni in tarile cu probleme.

    Sa ma bata Dumnezeu daca inteleg unde sunt ezitarile si complexele !

    RăspundețiȘtergere