10 aprilie 2013


Revoluţia Thatcher



Margaret Thatcher, ultimul politician clasic al occidentului, s-a stins într-o lume care îi refuză posteritatea. Dincolo de oceanul de elogii care o înconjoară acum, la plecare, nu se vede şi nu se înţelege aproape nimic. Politica, mentalităţile şi, în cele din urmă, sufletul omenesc s-au schimbat într-o măsură care anunţă revenirea occidentului la starea pe care Margaret Thatcher a reuşit să o întrerupă un timp. În societate - servitutea consimţită şi în politica generală - compromisul fără direcţie, dau mersul unei lumi care a învăţat să stea, să aştepte şi să ceară. Atît timp cît a făcut politică, Margaret Thatcher a luptat cu această stare prin care înaintează iluziiile ce dăruiesc naţiunilor comoditatea şi deruta.

La apariţia ei în politica mare (1979), Primul Ministru Thatcher a găsit o ţară rătăcită şi un popor îngenunchiat. În ciuda recomandărilor inteligente şi în contra consensului general, Thatcher a atacat fără rezerve obişnuinţele şi instituţiile care împingeau Marea Britanie şi, mai larg, lumea occidentală, spre indolenţă şi resemnare. Anii ´70 urmau să se încheie cu absolutizarea declinului. Administraţiile politice ajunseseră placid la concluzia că guvernările trebuie doar să dozeze stingerea economică şi eşecul ideologic al libertăţii. Declinul încetase să fie o stare critică şi se transformase în cult. Nicăieri nu se instalase mai convingător şi mai devastator acest salt general spre infirmarea acţiunii umane decît în Marea Britanie. Acolo mai mult decît oriunde altundeva, decenii de socializare şi etatizare, de compromis şi dirijism, învinseseră virtuţile clasice şi curajul fundamental al societăţilor libere. Locul de naştere al libertăţii occidentale moderne urma să devină cimitirul emancipării.

Ţara era condusă practic de sindicate. Nici un proiect de lege, nici o decizie şi nici o intenţie nu aveau voie să se nască înainte de a fi modificate şi acceptate de sindicate. Viaţa economică exista doar în măsura în care putea face faţă cenzurii sindicale. Nimeni nu putea ocupa un loc de muncă înainte de a se înscrie în sindicatul tutelar. Noua Constituţie nescrisă a britanicilor pornea de la premiza că, împreună, sindicatele miniere, siderurgice şi feroviare pot şi au dreptul de a paraliza ţara. Grevele cotidiene şi ideologia sindicală înlocuiseră orice formă de gîndire şi acţiune politică. Băncile primeau în plic nivelul ratei dobînzii stabilit de stat, într-o economie patronată de stat şi într-un sistem financiar controlat de comisii de stat. Inflaţia se calcula şi recalcula doar în procente cu două cifre. Orice încercare de reducere era blocată de opoziţia retorică a sindicatelor, urmată îndată de greva de rigoare. Cine pleca din ţară, în vacanţă sau în călătorie de afaceri, putea lua cu el maximum 50 de lire. În iarna lui 1978, un val de greve concertate a lăsat munţi de gunoaie în toate marile oraşe şi morţi neîngropaţi în cimitire.

Margaret Thatcher şi un grupuscul îndelung ridiculizat de politiceni "nerezonabili" au hotărît, spre umirea generală, că politica trebuie să meargă contra-curentului, că lucrurile trebuie numite nemilos cu numele lor adevărat, că oamenii vor să creadă conduşi de cei ce cred în ceva. De aici, o formulă pe care nimeni nu mai are curajul să o respecte sau măcar să o înţeleagă astăzi: " Economia e doar un instrument. Obiectivul e schimbarea sufletelui."

Intervenţia neclintită a Primului Ministru Thatcher a dat Marii Britanii o revoluţia socială sau, altfel spus, un război civil-economic. Controlul şi şantajul sindical au fost distruse, după o ciocnire în care Margaret Thatcher s-a bazat doar pe propriul curaj şi pe încrederea în impulsul uman către libertate. Economia a fost transformată în antidotul securităţii salariale neproductive. Industriile ruginei şi ale subteranei au fost închise. Enormele domenii povară ale statului au fost privatizate. Băncile, transporturile, fabricile, serviciile publice au fost deschise şi preluate de persoane private. Dar cea mai importantă modificare a adus privatizarea persoanei. Chiriaşii legaţi de locuinţe sociale au primit dreptul de a cumpăra şi au devenit proprietari. Aceiaşi oameni inexistenţi în maşinăria socialistă au primit dreptul de a cumpăra acţiuni oriunde şi după orice privatizare. Statul a fost retras cu o mişcare nervoasă de lesă şi întors acasă la politica externă şi militară. Grevele au fost abordate frontal. După un an de zile, în care ţara a stat pe muchie şi a ajuns la ultima mînă de cărbuni, greva-răscoală a minerilor a fost învinsă. La sfîrşitul anilor '80, Marea Britanie era o ţară nouă. Inegală dar liberă de superstiţia egalităţii programate de stat. Revoluţia Thatcher proclama dreptul la inegalitate într-o societate în care oricine primea o şansă. Servitutea se încheiase. Un nou sentiment public domina societatea. Încrederea şi speranţa stăteau acolo unde tronaseră indiferenţa şi declinul.

Revoluţia socială condusă de Margaret Thatcher a fost o transformare radicală aplicată în economie şi impusă politic. Însă redefinirea politicii rămîne şi astăzi cea mai puţin înţeleasă lecţie a fenomenului Thatcher. Ceva incomod şi pretenţios face neprizabilă această definiţie. Thatcher şi thatcherismul sînt un fel de a face politică dar presupun mai întîi o rezolvare în plan personal. În mod evident, Margaret Thatcher nu s-a temut iar curajul a venit din convingeri interioare nenegociabile: libertatea, democraţia, munca. Însă acest Prim Ministru de convingere aproape preoţească a fost un om pragmatic. Nici o idee nu a rezistat, în mintea dnei.Thatcher, dincolo de puterea faptelor. Ceva se poate sau nu se poate numai dacă faptele o permit. Însumînd, Thatcher a fost reprezentarea umană a alianţei între convingeri şi pragmatism. Dar asta nu e neapărat un semn de unicitate. Politicienii au şi astăzi convingeri, chiar dacă nu şi curajul de a le rosti sau aplica. Politicienii sînt şi astăzi pragmatici, deşi doar pentru a face pasul înapoi. Diferenţa vine de altundeva. Convingerile şi pragmatrismul au fost garantate de caracter. Calitatea umană a celui mai important politician britanic de după război a dictat toate deciziile şi a garantat drumul bun. Lecţia ratată astăzi de atîtţia lideri cu potenţial e calitatea umană. Margaret Thatcher a luat decizii corecte şi decizii incorecte dar nu a fost în nici o clipă a vieţii ei private şi politice un om meschin, o persoană lipsită de onestitate, o vieţuitoare abilă dar mică. Mizeria omeneasacă nu s-a apropat niciodată de caracter.

Ceea ce n-a făcut-o pe Margaret Thatcher un autist incapabil de compromis - aşa cum cred astăzi detractorii sau observatorii grăbiţi. Să privim mai atent. Da, compromisul a urcat în scara valorilor politice occidentale şi a ajuns religie federală în Uniunea Europeană. Margaret Thatcher a refuzat categoric mistica ipocrită a acestui gen de compromis care conduce la autosuprimarea voinţei politice şi la dispariţia direcţiilor. Dar Margaret Thatcher a fost capabilă de compromisuri fundamentale, atunci cînd ele au fost impuse de fapte şi anume de fapte istorice mai mari de cît statura trecătoare a politicianului.

La mijlocul anilor '80, Margaret Thatcher era tot anticomunista înverşunată care învinsese agenţiile economice ale socialismului britanic şi discreditase public manevrele propagandei sovietice. Şi totuşi, aceaşi Margaret Thatcher a identificat în Mihail Gorbachov, încă înainte ca Gorbachov să fi devenit lider sovietic suprem, "omul cu care se poate face business". Un ideolog rigid nu ar fi avut această intuiţie. Thatcher a făcut un compromis fără să piardă şi fără să cedeze. Operînd pe linia Gorbachov şi apropiindu-l pe Preşedintele Ronald Reagan de această variantă, Thatcher a reuşit două lucruri care justificau pe deplin aparentul compromis: mai întîi a continuat acţiunea anticomunistă şi, în al doilea rînd, s-a plasat perfect în limitele doctrinei diplomatice britanice în care cooperarea cu zonele excentrice ale platoului european poate împiedica formarea unei puteri majore în centrul continentului. În acest punct, Margaret Thatcher a fost, însă depăşită, de viteza istoriei care a adus repede pe agendă reunificarea Germaniei. Opoziţia dnei. Thatcher la reîntregirea Germaniei a arătat rău în anii ´90 şi nu arată nici azi mai bine. Însă raţiunile acestei reţineri sînt mai clare. Europa unită e în plină criză iar arbitrul german e detestat de tot bazinul sudic al Uniunii. În acelaşi coş de presimţiri negative intră şi opoziţia timpurie a dnei Thatcher la unificarea politico-monetară a Europei. Între timp, criza euro şi declasarea statelor membre necompetitive în regim de uniune monetară încep să dea dreptate fostului Prim Ministru britanic.

În genere, opera politică a dnei Thatcher rămîne rău înţeleasă. Lăsînd la o parte clişeele laudative sau defăimătoare, politica de fond a dnei Thatcher va trebui descifrată abia de acum înainte. O mitologie foarte bine consolidată în mediile de informare a deformat masiv sensul istoric al acţiunii politice thatcheriste. Cîteva exemple. Mai întîi, ideea după care Margaret Thatcher a distrus clasa muncitoare britanică. Această observaţie reţine doar demolarea vechiului industrialism britanic şi îndepărtarea sindicatelor de la conducerea economiei. Dar acţiunea a fost mult mai cuprinzătoare. Margaret Thatcher a dezlănţuit o revoluţie socială cu care a atacat sistemul de clasă britanic. Thatcher a găsit o Anglie măcinată de conflicte de clasă şi a răspuns atacînd sistemul de sus şi de jos. De sus, prin demontarea legăturilor care condiţionau clasa politică de aristocraţie şi limitau masiv criteriile de merit. De jos, împropietărind clasele umile sau deschizîndu-le şansa de promovare. Thatcher e detestată de stînga tocmai pentru că a dat peste cap schema care lăsa clasa muncitoare la dispoziţia socialiştilor în calitate de masă dependentă şi pluton de propagandă. Al doilea mit spune că Margaret Thatcher a sacrificat consensul şi democraţia socială. Adevărul e că Thatcher a făcut politică radicală anti-establsihment. Fiica unui băcan care a învăţat să pună deoparte fiecare bănuţ şi să urce singură în viaţă n-a fost ncicodată îndrăgostită de pretenţiile de superioritate şi de imunitatea la competiţie la care estabishment-ul se simţea îndreptăţit. Patriciatul economic a fost subminat de încurajarea acţionarilor de rînd. Societatea a devenit rapid o arenă în care se joacă şi a încetat să mai fie un spaţiu cu poziţii rezervate. Impulsul politic fundamental al dnei Thatcher a fost democratic. El a deschis calea spre autodeterminare unor grupuri altfel condamante prin naşterea joasă. Din acest punct de vedere, democraţia e de găsit în sînul acţiunii thacheriste, nu în retorica egalitară prin care socialişti propun consolidarea celor de jos prin înregimentarea într-o clasă muncitoare eternă. Doctrina thatcheristă a fost o dreaptă a tuturor. O dreaptă care a refuzat vehement să fie unul din jocurile mentale ale elitei şi a plonjat, de la bun început, în democraţie. Politica dnei. Thatcher a fost, astfel, primul caz de dreaptă populară aplicată. Supremaţia individului autonom şi a comunităţii eliberate au lovit mortal pretenţiile statului. În această generozitate socială şi, totdată, severă cu statul trebuie căutate şi rădăcinile aversiunii dnei. Thatcher faţă de federalismul european. Ce a respins Margaret Thatcher în cursul conflictului cu un Bruxelles în expansiune a fost tocmai re-etatizarea Europei la nivel macro, sub supravegherea unei birocraţii centrale.

Căderea dnei Thatcher a fost un capitol memorabil de istorie în care natura şi limitele umane ale politicii se pot citi cu o claritate dramatică. Margaret Thatcher a venit la putere învingînd - aşa cum s-a observat de multe ori - mentalităţile vremii, sindicatele şi inerţia pro-socialistă. Ce nu s-a observat îndeajuns e că Margaret Thatcher a venit la putere învingîndu-şi partidul. Conservatorii britanici erau, la sfîrşitul anilor ´70, parte a problemei. Obosiţi şi neinspiraţi, conservatorii adoptaseră practic ideile de bază ale etatismului şi se diferenţiau de socialişti mai degrabă prin decorul aristorcratic decît prin calitatea ideilor. Thatcher şi-a întors partidul din drum. După 11 ani, acelaşi partid a revenit panicat de excesele thatcherismului în relaţia cu Europa şi în planul administraţiei locale. O lovitură internă a doborît-o înainte de încheierea celui de-al treilea mandat. Semnificativ, Margaret Thatcher, liderul dreptei populare aplicate, n-a fost învinsă de votul popular ci a fost scoasă din joc de propriul partid. Limitele partidelor şi-au luat revanţa asupra personajului revoluţionar. Lipsită de geniul intrigii interne, Thatcher a căzut în aparenţă neversoimil de uşor. Pentru cei ce înţeleg complexitatea umană a politicii, nu a fost nici o surpriză. Acelaşi om care a rezistat împotrivirii solitatre a teroriştilor irlandezi nu avea cum să reziste împotrivirii unui aparat care manevrează subtil. În ultimul ei interviu important, Margaret Thatcher a arătat limpede că nu poate uita şi ierta lovitura finală. "Am înţeles că în politică există oameni pentru care totul e propriul eu". Singura limită a dnei Thatcher e aici, în această incapacitate de a prevedea şi manevra politic ţinînd cont de realitatea condiţiei umane. E dealtfel infirmitatea tipică a acelor caractere care au trecut de această limită prin auto-educaţie şi consecvenţă de fier.

Margaret Thatcher a revoluţionat o ţară şi a dinamitat comunismul est-european, a distrus pretenţiile ipocrite ale socialismului occidental şi a dat oamenilor de rînd o şansă pînă atunci interzisă. Mai mult decît atît, Margaret Thatcher a demonstrat la capătul unui efort colosal că politica poate veni din caracter, că opiniile serioase şi convingerile curate trebuie rostite fără teamă, că adevărul merită şi poate sta în centrul politicii. Cel mai de preţ lucru pe care i-l datorăm doamnei Thatcher e reabilitarea calităţii umane.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu