Moldova comunistă şi(deci)democrată

Problema de bază a analizelor politice occidentale sau de şcoală occidentală, aplicate sistemelor autoritare în viaţă poate fi rezumată în felul următor: înnobilarea democratică a regimurilor nedemocratice. Asta înseamnă, în termeni practici, că analizele pornesc, prea des, de la premiza că partidele şi regimurile comuniste aflate la putere au asimilat - probabil din politeţe faţă de analiştii care le studiază - logica democratică. În consecinţă, numeroşi autori de reportaje, eseuri sau studii premiază regimuri de esenţă autoritară cu „prezumpţia de onestitate democratică”, după care trec la analiza respectivelor regimuri folosind premizele pe care tocmai le-au deformat.

Un exemplu recent şi de interes imediat: o scurtă şi bine scrisă analiză a crizei din Republica Moldova, semnată de Cristina Batog în excelenta revistă Foreign Policy.

Gîndită de pe poziţii liberale, analiza reuşeşte, în cîteva pasaje importante, să facă un deserviciu de reprezentare valorilor politice democratice.
Cristina Batog, o persoană evident dăruită cauzei modernizării şi democratizării Republicii Moldova, a preluat cu uşurinţă cîteva din automatismele care dau, de regulă, miopia democratizantă. În principiu, autoarea doreşte victoria forţelor democratice cărora le impută, însă, recenele proteste şi mişcări de stradă, recomandîndu-le, în schimb, lupta parlamentară:

“ Instead of taking to the streets, it should accept that it lost the elections fairly and should start creating a united force that can challenge the communists through democratic procedures and institutions”.


În teorie, şi anume în teoria nerealismului democratic, sugestia e corectă. Practic, în lumea politică reală, acelaşi sfat e începutul unei grave inversiuni de judecată. În viziunea pusă la lucru de Cristina Batog, problema de fond e amatorismul opoziţiei democratice, în vreme ce aparatul de stat comunist e, pur şi simplu, parte fixă şi consolidată a ordinii democratice. Cu alte cuvinte, problema Republicii Moldova e opoziţia, nu regimul comunist. Dacă există o forţă politică deficitară, atunci ea e fărîmiţatul bloc democratic, nu monolitul comunist. Concluziile construite pe aceste premize curg, într-o logică aparent coerentă şi stabiliesc observaţii aparent întemeiate. Astfel, forţele democratice sînt în mare pare autoarele propriului lor eşec istoric:

“Their decade in power, from 1991 to 2001, coincided with economic collapse, civil war, and massive corruption.”

Mai mult, eşecul forţelor democratice şi apariţia la putere a comuniştilor sînt o evoluţie reamrcabilă, un eveniment care atestă soliditatea mecanismelor democratice. Autoarea descrie victoria şi instalarea regimului comunist în Moldova, cu următaorele consideraţii:

“ (...) a resounding victory by the Communist Party in the 2001 elections -- the only time any former Soviet country has returned the Communist Party to power. Most remarkable is that free and fair elections facilitated this return. There is no other country in the Commonwealth of Independent States where a ruling party peacefully yielded power to the opposition following election results; but in Moldova, such power transfers have occurred three times.”

Ambele argumente sînt profound greşite. Teza slăbiciunii şi a incomeptenţei regimurilor democratice discreditate de propria guvernare în Molodova (sau în alte state est-europene) a făcut şcoală pe baza unei omisiuni fundamentale. Regimurile incompetente şi pro-democratice ale estului şi-au dovedit incompetenţa într-un mediu de ostilitae şi sabotaj politico-mediatic pe care autorii acestor observaţii îl ignoră complet. Nepriceperea pro-democraţilor e un fapt, dar nu faptul decisiv. În schimb, capacitatea de blocaj instituţional a “vechiului regim” e o forţă hotărîtoare. Ce nu ştiu sau nu nţeleg autorii acestui gen de observaţii e că politica pro-democratică est-europeană are loc în estul Europei. ,

A doua eroare care a făcut şcoală e observaţia încîntată şi uşor recunoscătoare conform căreia victoria electorală a comuniştilor, pe baza votului liber, e un semn de vigoare democratică. Poate că e, dar problmea nu e aici. Adevărata chestiune nu e comportamentul unui regim deschis care “permite” o victorie a comuniştilor ci comportamentul unui regim comunist care organizează alegeri. Mai depare, adevărata referinţă istorică nu e numărul partidelor comuniste care revin la putere prin mijloace electorale democratice. Adevărata referinţă e comportamentul regimurilor comunisite trecute sau prezente în faţa procesului electoral: bilanţul e dezastruos.

În lipsa acestor puncte fixe, analizele comunism vs democraţie riscă să ajungă la formulările naive prin care Cristina Batrog face din succesul electoral comunist un titlu de glorie democratică şi din exasperarea tinerilor moldoveni, o carenţă. Cu acest tip de formulări, ajungem în situaţia neverosimilă în care comuniştii confirmă şi înobilează democraţia, în vreme ce forţele pro-liberale dau o corijenţă şi sînt, din fericire, meditaţi tocmai de analiştii care echivalează realitatea politică est-europeană cu pacea politică elveţiană.

Politica e tărîmul realităţii. Filozofia politică rămîne, foarte des, terenul irealităţii, zona favorită de insinuare a iluziilor şi a unui eticism profund nedrept cu anomaliile de regim şi condiţie umană care stabiliesc marea problemă a regimurilor post-comuniste. Moldova, neînţeleasă şi, chiar mai mult, răstălmăcită de iluziile unor observatori docţi dar naivi, are soarta analitică a Cubei castriste - regimul stimat pentru consecvenţă şi coeziune socială, în acele cercuri academice amerciane care au descoperit, deasmenea, că stalinismul industrial sovietic a fost, în esenţă, un proces de modernizare.