Nimic lucid pe frontul de Est

Din cîte am auzit şi văzut la Varşovia, Europa e o acumulare de probleme în creştere, iar dreapta o direcţie tot mai puţin sigură de ea. Congresul Partidului Popular European, cel mai mare grup politic al Parlamentului European, a adunat tot ce are mai bun şi mai cunoscut dreapta occidentală şi răsăriteană. A lipsit tocmai suflul doctrinar. Cu excepţia cîtorva intervenţii, a fost, mereu, vorba despre o dreaptă apoximată şi acomodantă.

Congresul a pregătit platforma electorală comună pentru alegerile din 7 iunie, dar contextul electoral nu s-a făcut, în acest caz, vinovat de nimic. Problema de articulare a dreptei e o problemă de încredere. Nimeni nu mai are curajul să afirme valorile economice, morale şi politice ale dreptei clasice, deşi majoritatea vorbitorilor s-a declarat îngrijorată de resurecţia socialistă, în contextul economic dezastruos al ultimelor luni. Cu toate astea, de la Angela Merkel la Jose Manuel Barroso, toată lumea a ţinut să sublinieze afilierea la ceva ce se numeşte „economia de piaţă soială”, un concept care face parte, conform aceloraşi vorbitori, din valorile fundamentale ale „familiei popularilor europeni”.

Gloria renăscută a acestui concept contradictoriu e un semn de nesiguranţă. Economia soicală de piaţă nu e nimic mai mult decît o încrucişare miciurinistă a pieţei şi social democraţiei. Cu alte cuvinte, dreapta oficială şi guvernamentală a îmbrăţişat un concept difuz cu care s-a deplasat, ca mai toate partidele spectrului politic, spre centru,în căutare de voturi şi omologare. Rezultatul e pervers: toată lumea politică lucrînd la centru, nimeni nu mai are relief şi identitate. Partidele devin variaţii minore ale aceluiaşi curent politic şi presează, practic, în aceaşi direcţie, chiar dacă adoptă trasee retorice diferite. Acest pan-conformism politic explică în mare măsură cinismul placid al electoratelor, dar şi izbucnirile lui izolate spre extreme. În fond, marele teritoriu politic al dreptei a rămas disponibil sau, mai precis, a fost scos la licitaţie de partidele care reclamă ulterior ascenisunea „radicalilor” şi a „extremiştilor”. Fenomenul e vizibil, cauzele mai puţin.

Aplatizarea sau, mai bine zis, auto-demiterea acestei drepte timorate care nu mai îndrăzneşte să-şi recunoască părinţii şi să-şi rostească numele e rezultatul celui mai important fenomen cultural-istoric al Europei postbelice: demoralizarea. Diminuarea etică a Europei a înaintat pe două căi: demografic şi spiritual. Ambele variante ale declinului se presupun şi se alimentează. Astfel, retragerea populaţiilor (accelerată de revoluţia sexuală şi critica liberală a familiei burgheze) a provocat cealaltă mare retragere – abandonul eticii colective (fundamentată de creştinismul religios şi politic) şi baricadarea în egotism (pacifismul nu e altceva decît o sistematizare a fricii, la populaţii care se tem de extincţie şi îşi apără, astfel, perpetuarea). Pe de altă parte, atacul „eliberator” asupra valorilor clasice (familie, căsătorie, biserică) a înlesnit tocmai dezangajarea şi fragmentarea unor societăţi care produc indivizi supradimenisonaţi, dar se subordonează în căutare de tutelă. Politica şi sistemele politice au făcut, în aceste condiţii, pasul spre o teroie şi o practică generală a protecţiei şi, bineînţeles, această aliniere politică spre centrul tuturor opţiunilor nu a lucrat nicăieri mai mult ca în Europa.

Însă problema declinului politic şi a ezitărilor dreptei europene e complicată de apariţia Estului, o zonă adusă în Europa cu enormul handicap de creştere provocat de tirania socialistă dar şi un spaţiu care se aştepta să găsească în Vest valorile pure ale capitalsimului şi democraţiei. În locul lor, Estul a constat şi constată, cu surpriză, că găseşte, de multe ori, prescripţii socialiste adoptate sub pretextul „ modernizării dreptei”. De aici, iritarea discretă a cîtorva din liderii politici răsăriteni prezenţi la Congresul PPE, la Varşovia. E vorba, în primul rînd, de Donald Tusk, Primul Ministru al Poloniei şi gazda întîlnirii, care a ridicat fără întîrziere problema Estului şi a vizibilităţii sale reduse în planurile anti-criză ale Europei ( mai exact, ale nucleului franco-german). Tusk a trimis decis la experienţa dezastrului socialist al anilor 1945-1989. Mesajul cuprindea, nerostit, întrebarea: de ce cochetează dreapta europeană cu socialismul? Lăsînd la o parte efuziunile romantice ale lui Silvio Berlusconi, tema şi întrebarea n-au fost sesizate.

În sînul acestei absenţei generale a Eurpei Unite pe platoul estic, situaţia României şi a „Orientului Îndepărtat european” e şi mai complicată. România şi Bulgaria (plus extensia problematică a Moldovei) nu ocupă o poziţie clară în viziunea estică a Uniunii Europene. Recentul Plan de acțiune pentru Est generat de Comisia Europeană e una din iniţiativele largi şi vagi, tipice pentru retorismul instituţional UE. Îngrijorătoar şi semnificativ, Congresul organizat la Varşovia, într-un stat traumatizat de ciocnirile socialismului totalitar vestic şi estic, referinţele la problemele est-europene au fost strict fomale. Evident, toată lumea a omagiat simbolul istoric polonez şi evident, toată lumea a fost de acord că alegerile din 7 iunie trebuie să fie o victorie în lupta cu tentaţia socialistă. Însă, în adîncime, referniţele la statele cel mai expuse au lipsit.

Nimeni nu pare să înţeleagă că România şi Bulgaria sînt punctul vulnerabil al Europei. Discursurile au revenit frecvent la succesul marelui val de admitere din 2004 şi s-au oprit în acest punct. Nimic despre succesul sau insuccesul operaţiuinii 2007. România şi Bulgaria par, destul de evident, să irite, să facă figură de anexe problemă, despre care nu se discută în public sau în mijlocul ramurii de succes a familiei. Evident, această stare de fapt e, în parte, provocată de lentoarea, imprevizibilitatea şi corupţia de stat româno-bulgară. Însă discreţia programatică a liderilor europeni nu poate ţine loc de viziune.

Nu e singurul deficit de viziune manifestat la Varşovia. Două teme majore au fost tratate cu o retorică de mare comoditate. În primul rînd, chiar criza care ar putea îngenunchia economiile europene (mult citatul adăpost al zonei euro e mai mult o diferenţă statistică, în măsură să demonstreze că statele cu economii slabe sînt mai vulenrabile). În mare, Prim Miniştrii şi Miniştrii de Finanaţe prezenţi la Varşovia au conchis că marea criză economică e “ceva” american, nu european, şi cu asta gata. Ideea e, pur şi simplu, un amestec de protecţionsim analitic şi superstiţie: ce se naşte în altă parte nu ne poate atinge, mai ales dacă refuzăm să deschidem ochii. Singura excepţie de la acest consens pasiv a venit de la Jean Cluade Junker, cu un discurs pătrunzător despre declinul economiilor ca reflectare a declinul general al valorilor.

A doua problemă e mantra Tratatului de la Lisabona. Toţi liderii politici de la Varşovia au vorbit de necesitatea adoptării Tratatului. Nimeni nu a înregistrat eşecurile dictate de opoziţia populară la adoptarea Tratatului. Cîţiva vorbitori au demonstrat că ştiu, totuşi, ceva despre eşecurile francez, irlandez și olandez dar au decis că e mai simplu să pună aceste corecții pe seama „naţionalismului” şi a „extremismului”. E o idee de-a dreptul comică. Europa nu poate folosi această ipoteză neserioasă, dacă îşi doreşte cu adevărat să se situeze în realitate.