Ce se mai întîmplă în prezent la Bruxelles




Prima zi de lucru la Bruxelles şi prima lecţie: Parlamentul României lucrează într-o zonă auto-generată, în care procedura răstălmăcită şi, mai ales, nervul conspirativ al parlamentarilor produc o parodie cumplită. Binele public şi interesul colectiv nu au nici o şansă în aceast cazionu trucat cu o impertinenţă care se semeţeşte de sub masca solemnităţii. La Bruxelles, înveţi, după prima jumătate de oră, ceva despre sensul pozitiv al complexităţii procedurale. Faimosul sisitem de sisteme european e un monstru cancelarial blînd care toarce, util şi îndatorat, la picior. Precizia şi eficienţa la nivel macro au dictat complicaţia spectaculoasă a sistemului parlamentar european şi tocmai această obsesie permanentă a birocraţiei pozitive salvează sistemul. Fabrica de proceduri lucrează pentru a menţine ordinea într-un Babel multiplu, pîndit în permanenţă de pericolul redundanţei, incoerenţei şi al altor boli de supraalomerare. Impulsul principal al instiuţiei e raţionalizarea unei intersecţii multinaţionale de interese, atitudini, valori şi persoane.

Dacă Parlamentul României reuşeşte să pună în mişcare un convoi cantitativ-similar de proceduri, o face doar pentru a întoarce complexitatea împotriva eficienţei şi a judecăţilor simple. Aici e diferenţa fundamentală: parlamentarismul european, deşi extins pînă la limita maximă a sistemelor administrabile coerent, rămîne, în esenţă, un organism de reprezentare publică. Dimpotrivă, funcţia constitutivă a parlamentarismului românesc e promovarea şi securizarea monopolurilor de clan. Binele public şi interesul colectiv n-au fost niciodată treaba Parlamentului României, pentru că nici una din ele nu a partipat la construcţia acestei instiuţii clădite imitativ, după ce premizele unei societăţi libere şi compatibilă cu legea fuseseră zdrobite de reţelele consolidate în comunsim.

Cazul Năstase e, dealtfel, cel mai clar şi fidel compendiu de istorie parlamntară română contemporană. Pe scurt, Parlamentul funcţionează, în cazul şi la dispoziţia lui A. Năstase, ca prelungire politică a grupului de putere patronat de A.Năstase. Nimeni şi nimic nu poate debloca ambuscada procedurală urzită de parlamntari în sprijinul lui Năstase, pentru că un Parlament e, desigur, suveran iar un Parlament care oficializează puterea unui grup face acel grup imbatabil. În fond, Parlamentul Româneiei lucrează de cîţiva ani buni în contul lui A. Năstase şi al sistemului de dominaţie economică, adminstrativă şi juridică pe care Năstase l-a ocrotit ca Prim Ministru şi îl ilustrează acum. Pe parcurs, acţiunea parlamentară pentru protejarea reţelei de putere şi bogăţie extrase din stat, a sacrificat: şansa unei justiţii decente şi egale, credibilitatea legală a Wstatului şi stabilitatea Constituţeiei( căci suspendarea Preşedintelui Băsescu a aruncat valoarea de adevăr a legii în imaginar). Năstase e totemul sistemului iar sistemul nu îşi abandonează valorile şi tradiţia. Parlamentul Româneiei a decis prin abuz că poate intercepta o anchetă judiciară, a interceptat-o şi o blochează în regim permanent. Năstase contează pe o majoritate solidă. Interesul public şi justiţia contează pe pamflete gazetăreşti şi indiganre publică, adică pe două discursuri care obosesc repede şi tac tactic, pentru că au un preţ şi se cumpără uşor.
Dar Ridzi?- va replica, desigur, un amator de rigurozitate exemplară. În primul rînd, de ce ar condiţiona cazul Monicăi Ridzi, şi orice alt scandal la zi, încheierea interminabilei mascarade parlamentare din jurul lui Năstase? Apoi, cazul Monica Ridzi (fie că Ridzi e vinovată, fie că e nevinovată) are o virulenţă mediatică suspectă, în condiţiile în care marile rezerve de tenacitate şi punere în scenă ale presei nu se mai animă demult în faţa cazului Năstase. N-am auzit de spectacole de teatru stradal şi folk civic în faţa casei sau a caselor lui Năstase. Evident, reacţia publică nu poatre fi comandată sau dirijată şi îşi poate alege, după cum doreşte, ţintele. Tocmai aici e problema. Năstase e titularul absolut al formulei care face din statul român un apărător al corupţiei de stat iar această înaltă şi periculoasă învestitură e vizibilă de oriunde: de la Bruxelles, din datele anchetelor judiciare, din dreptul omului de rînd. Numai din punctul de vedere al presei, nu. Selecţia rămîne tehnica de bază a aşa zisei noastre instanţe publice de presă iar amnezia mediatică asupra cazului Năstase ne spune două lucruri: presa are un ghid sigur în propriul patronat (acei domni care deţin pe lîngă grupurile de presă şi interesele pe care trebuie să le apere grupurile de presă) iar mulţi dintre campionii deontologiei mobile şi selective sînt datori cu o declaraţie sau măcar cu o schiţă de declaraţie de avere. Asta pentru că, touşi, cine face judecăţi publice ar trebui să se expună public, pînă la capăt. În plus, ar fi interesant de stabilit corelaţia între patosul pro-pensionari, pro-bugetari, anti-corupţie al acestor oameni şi vilele din curtea caselor lor, maşinile din curtea vilelor din curtea caselor şi conturile din băncile foarte depărtate de curtea vilelor din curtea caslor lor. Am avea o suită nesfîrşită de suprize savuroase şi bogate în zerouri. Mă refer şi la sume şi la oameni. Cam atît după primul contact cu Parlamentul European.