Respectaţi tradiţia!
(nu vă neliniştiţi:numai dacă e a altora)




O conversaţie surpinsă întîmplător, în stradă, face, uneori, cît un manual de sociologie, mai ales acum, în epoca de cuminţenie complice şi defetism angajat al ştiinţelor sociale. Unde au dus cîteva decenii de spălare pe creier cu soluţii academice occidentale şi cît cîntăreşte ura de sine a lumii bune euro-americane (aşa numitele „chaterring classes”) se va înţelege, poate, mai uşor din acest decupaj întîmplător şi autentic prin viaţa unui mare oraş european. Discuţia mi-a ajuns la urechi, în timp ce mă delectam cu un espresso doppio, la o cafenea în Maida Vale, un cartier „bine” al Londrei, locuit de familii „upper middle class”, în genere oameni cu situaţii materiale confortabile, bine educaţi şi gata de angajamente civico-politice de etică înaltă.

Patronul cafenelei - unul din numeroşii iranieni expatriaţi care ţin cu multă muncă şi succes magazine restaurante sau cafenele, la Londra, Paris, Los Angeles - a intrat în vorbă cu o doamnă, bine îmbrăcată şi exprimată de un accent englez bine întreţinut. Doamna era, evident, o cunoştinţă din cartier şi obişnuia, foarte probabil, să bea cafea la terasa iranianului. Patronul porneşte întrebînd, politicos şi nimerit, de vacanţe iar doamna spune că ar fi tentată să meargă undeva departe, să descopere ceva nou:

- Poate în Iran?, întreabă, oferindu-se, patronul iranian.
- O, ar fi extraordinar! Mi-ar plăcea la nebunie. Sînt fascinată de cultura locală.
- Nici o problemă! Vă aranjez imediat ceva, la verii mei. Dacă vă interesează, se poate face rost şi de o burcă. Ştiţi: chestia aia care vă fereşte de privirile oamenilor.
- Ei, nu! Serios?
- Da, e o plăcere, mai ales, acum, pe căldură, o să vă simţiţi minunat la Teheran - continuă să glumească iranianul, cu ochii miciţi a ironie.
- Nu contează căldura. Mie îmi ploce să respect cultura şi tradiţia locală.
- Foarte frumos dar să ştiţi că burca n-are nici o legătură cu tradiţia şi cultura locală. Ne-a fost impusă de fanatici şi habotnici.
- Nu ştiu dar eu respect obiceiurile locului. Am impresia că sînteţi implicat politic. Pe o anumită parte.
- Aţi ghicit! Înseamnă că dumneavoastră sînteţi de partea cealaltă?
- Eu încerc să fiu obiectivă. Cred că noi am făcut destul rău lumii de acolo.

Doamna obiectivă era, din bună creştere şi din spaima de ofensa, un partizan indirect al trupei lui Ahmadinejad. Nu e nici un paradox. Stînga cultivată, urbană, chic şi mediatică se întîlneşte, într-un anume punct, cu fascismul habotnic al islamului transformat în putere de stat. Acest rendez-vous ideologic şi glandular nu e deloc nou dar varianta contemporană pare încă mai neverismilă decît manifestările anterioare. Amîndouă şi-au găsit un cronicar desăvrşit, în jurnalismul lui Nick Cohen, un om de stînga dar şi o prezenţă publică de onestitate totală, în tradiţia Orwell. Cea mai recentă carte a lui Cohen – „ What’s Left? ” – e o expunere istorică totală a logodnei extremismelor de dreapta-stînga iar cîteva din postările recente de pe blogul lui Cohen aduc tema la zi, cu toate detaliile şi personajele de ultimă oră ale acestei farse care trece drept conştiinţă civică şi angajament etic-responsabil. Punctul de suprapunere al fanatismului silamic şi al bunăvoinţei generoşilor angajaţi din Vest e, pur şi simplu, ura faţă de Occident. În cazul Islamului politic: faţă de modernitate. În cazul claselor „moderne” ale Occidentului: faţă de valorile de bază ale tradiţiei occidentale.

Întîlnirea stîngism-fascism are rezultate hilare: reporterii Sky sau CNN relatează, de la Teheran, respectuos, cu preocuparea maniacală de a nu prejudicia stăpînirea şi, întotdeauna, cu grija regulamentară de a pune un batic pe capul reprorterelor. Gestul are ceva înjositor şi descrie un impuls de auto-umilire entuziastă. Cumva, aceiaşi reporteri care nu lasă nedespicat şi neclătinat nici un fapt al vieţii de acasă, se grăbesc să îşi dovedească respectul, dacă nu cumva solidaritatea, cu forme de viaţă străine, pe care nu le cunosc şi nu le înţeleg dar le admiră, de îndată ce le declară „ tradiţie” şi „cultură” locală.
Puterea şi demnitatea culturii sînt în vigoare, numai şi numai dacă ţin de lumea din afară. Tot ce vine din trecutul naţional-occidental e suspect şi tocmai potrivit pentru o baie de acizi, ironie şi contestaţie. Aşa au ajuns să treacă drept „tradiţie”, „artefacte” sau „expresie identitară”, născociri politice recente impuse aproape peste tot în lumea non-occidentală, împotriva tradiţiilor locale.

Practic, „lumea bună” a mediei şi Academiei occidentale prizează un cocteil propagandistic-exotic, pe post de cultură etnică profundă. Substituirea mizează pe ignoranţa absolută a consumatorului care nu ştie şi nu trebuie să ştie că, de pildă, adevărata cultură iraniană e esenţial persană şi nu are prea mult de-a face cu arabsilmul şi, încă mai puţin, cu islamismul. Acelaşi reflex generos şi inept face ravagii în Anglia, Olanda, Franţa sau Scandinavia, unde „comunităţile” străine( oare de ce întotdeauna arabo-muslumane şi niciodată polone sau indiene?) sînt încurajate sau de-a dreptul rugate să nu îşi schimbe modul de viaţă. Refuzul de integrare şi ostilitatea deschisă ale acestor comunităţi au produs criza culturală internă de care au profitat din plin partide radicale ca Partidul Libertăţii, al lui G. Wilders, în Olanda. Aşa arată contribuţia stîngii, la faimoasa „ascensiune a extremei dreapta” în Europa ( pe care tot stînga o deplînge şi o speculează politic). Partidele clasice, paralizate de doctrina „diveristăţii” şi de culpe istorice amplifcate paranoic, nu au curajul să se ocupe de problemele create de „comunităţile” de imigranţi şi declară, pur şi simplu, că asemenea probleme nu există. Evident problmele nu au nevoie de aprobarea stăpînirii şi-şi fac de cap bine merci. La fel de evident, primul partid care are curajul să abordeze (demagocic sau nedemagogic) aceste teme va fi votat de o populaţie sătulă de discursul ipocrit al stîngii, transformat în politică etică oficială şi comună, în tot vestul.

Revolta elitelor occidnetale împotriva valorilor occidentale continuă şi nu ratează nici un prilej de prosternare în faţa idolilor de ocazie: Ahmadinejad, Chavez, Putin, Castro. Media şi sistemul educaţional lucrează cu un erosim iresponsabil la intoxicarea „corectă” a publicului larg şi a generaţiilor de vîrstă şcolară (un exemplu recent şi foarte la modă e descris pe larg aici). Ura de sine a ajuns motorul etic principal al societăţilor oficiale occidentale iar asta spune mult despre depresia spirituală a vremurilor pe care le trăim. Urmează, bineînţeles, o lungă suită de surpize şi şocuri istorice de care practicanţii atletismului caritabil habar n-au. În fond, esenţa epidemiei de compasiune, a pasiunii pro-victimare şi a activismului de auto-culpabilizare e un egoism monstruos.