Am evitat catastrofa! Ne putem decide viitorul?


Cele mai negre alegeri ale ultimilor 20 de ani continuă să se încheie. Drama nu s-a sfîrşit la termen, pentru că miza reală şi decorul democratic închipuit al acestor alegeri nu se suprapun. Miza e, nici mai mult nici mai puţin, preluarea statului şi a vieţii naţionale. Democraţia e prea mică pentru această ambiţie care ia cu asalt orice regulă, orice persoană şi orice limită. Diferenţa între realitatea infernală a ciocnirii politice şi egalitatea democratică e veche, în România. Ea a apărut de la început, în 1989, odată cu pretenţia democratică a reţelelor de control comuniste. În consecinţă, de atunci încoace, campaniile electorale şi alegerile au fost, în permanenţă, o formă, nu o forţă. O imitaţie grosolană a democraţiei reprezentative în care au încăput, cu şanse schimbătoare, două şi numai două realităţi: presiunea uriaşă a forţelor anti-democratice şi rezistenţa disperată a alegătorilor conştienţi de pericolul absorbţiei într-un stat oligarhic. De aici caracterul defensiv al tuturor alegerilor organizate în Romînia ultimilor 20 de ani. De ce au fost, însă, tocmai alegerile din decembrie 2009 punctul extrem de confruntare al acestor două forţe inegale?

Propunerea PSD: dominaţie fără recurs


În primul rînd, pentru că alegerile prezidenţiale din 2009 au consfinţit şi adus la suprafaţă fuziunea totală între PSD şi oligarhie. Legăturile subterane au devenit o structură de suprafaţă. Apariţia televizată a lui Dinu Patriciu şi instalarea oficială a lui Sorin Ovidiu Vîntu în post de regizor politic general au înlocuit orice pretenţie de program şi conduită autonomă ale aşa zisului Partid Social Democrat. Produsul derivat al acestei fuziuni asumate nu putea fi decît un manechin politic inert: Mircea Geoană. Arborată public, unificarea PSD-oligarhie a transmis două semnale contradictorii. Pe de o parte, o stare de sigurnaţă agresivă pe care o poate da numai conştiinţa propriei puteri de decizie şi control. Pe de altă parte, o nerăbdare care vine din exasperare şi naşte nechibzuinţă. În aceste condiţii, campania eletorală a devenit foarte repede o încercare de execuţie publică a Preşedintelui Băsescu. Maşina de colectat voturi a partidului s-a pus în mişcare în teritoriu, urmînd programul tadiţional de mobilizare şi corupere în spaţiul rural plus Sectorul 5 Bucureşti. Însă campania de rutină a fost dominată de motorul mediatic. Zidul televizat al oligarhiei s-a prăbuşit peste ultima fărîmă de bun simţ. O operaţiune uriaşă de răsucire a minţilor şi de strivit adevărul s-a pus în mişcare, îndemnînd fiecăre persoană liberă din România să celebreze viclenia, şantajul, prostituţia morală şi, în fine, principiul neîncrederii absolute. Efectul urmărit de această campanie a fost dizlocarea generală a valorilor. Efectul obţinut: revolta declanşată, cu ultimele puteri, de un public aproape spălat pe creier. Din momentul în care Dinu Patriciu a prefaţat trucajul filmat care sugera că Traian Băsescu a lovit un copil, partida era jucată. Difuzat de 1178 de ori în 12 ore pe trei canale, filmul a scos de sub anestezie o mare parte a publicului. Tratamentul simultan barbar şi meschin la care a fost supus candidatul Băsescu a forţat o reacţie publică decisivă, din partea unui public de multă vreme oxidat şi saturat de deşeuri. Restul a venit în cascadă: sfidarea imbecilă de la Timişoara, întîlnirea viitorului Preşedinte-Vasal Mircea Geoană cu S.O.Vîntu, bateria de sondaje falsificate de INSOMAR şi CURS. Toate au degajat aroganţa unui sistem care s-a declarat cîştigător înainte de consultarea populară, promiţînd, astfel, explicit, românilor un viitor regim de dominaţie fără recurs.


Candidatul PSD: un vasal universal


Remarcabil, promisiunea a fost împlinită cu atît mai mult cu cît PSD şi Geoană au pierdut alegerile. Contestarea rezultatelor şi obstrucţionismul paranoic în care s-au blocat Geoană şi PSD nu sînt altceva decît dezvoltarea unui instinct fundamental anti-democratic, în condiţiile unui eşec. În acest fel, românii au şansa paradoxală de a măsura pe viu dezastrul pe care l-au evitat. Imediat după încheierea alegerilor electoratul e în situaţia unei persoane care a făcut pasul bun, n-a călcat pe bombă şi poate observa, de la o distanţă sigură, explozia maşinăriei care s-a auto-detonat. Pe de altă parte, drama alegerilor nu s-a sfîrşit la termen, pentru că, în bună tradiţie anti-politică românească, ţine să continue întrupată în farsă. Candidatul Geoană a refuzat, cu toată hotărîrea unui impostor, demnitatea de învins şi a plonjat în mascaradă. Ţopăiala istorică din noaptea alegerilor a distrus personajul real şi a fixat pentru totdeauna imaginea lui Mircea Geoană: actorul provincial a înlocuit politicianul credibil. Geoană e, deja, un spectru care patrulează ecranele, mult după ce existenţa sa reală a încetat. Dispariţia lui Geoană e iminentă. În urma lui vor rămîne, cel mult, desenul animat ţopăitor din noptea alegerilor şi amintirea ridicolă a tocilarului insistent. Apariţia şi dispariţia lui Geoană au, totuşi, sens. Valul de deriziune populară cu care a fost tratat Mircea Geoană spune, corect, că eroarea fundamentală care a provocat eşecul conglomeratului PSD-oligarhie a fost, pur şi simplu, candidatul. Însă această eroare colosală de selecţie nu a fost, aşa cum s-ar putea crede, o eroare întîmplătoare sau evitabilă. Catastrofa Mircea Geoană nu e un accident extern nemeritat de partid ci desăvîrşirea logicii interne a partidului. Nemaifiind un partid politic propriu-zis ci braţul executiv al imperiilor Vîntu-Patriciu-Voiculescu, PSD avea nevoie de un şef de stat desemnat şi resemnat cu rolul de protector general. Adrian Năstase a demonstrat, între 2000 şi 2004, că e personajul optim pentru această funcţie: osmoza patid-stat-reţele de afaceri patronată de Năstase în acea perioadă a funcţionat coerent şi a intrat în analele partidului. Epoca Năstase e înconjurată de respect şi nostalgie în acea zonă a partidului care şi-a dorit instalarea unui contoar unic al afacerilor. Echilibrul corupţiei lui Năstase e regretat pînă şi în anumite cercuri de afaceri din afara partidului care se obişnuiseră cu costuri previzibile şi cu un anujme randament al corupţiei organizate. Însă toate aceste grupuri sînt incapabile să înţeleagă că sistemul în baza căruia funcţionează conglomeratul PSD e, cu sau fără Năstase la cîrmă, foarte fragil în interior. Faimoasa disciplină de inspiraţie comunistă a activului PSD e o iluzie exterioară. Adevărata dinamică a PSD e anarhia internă, competiţia grupurilor persoanelor şi organizaţiilor, precum şi ingerinţa factorilor de presiune exteriori (de la presiuni externe, la mari interese economice). Viaţa internă a PSD e licitaţia permanentă. Pe această bază se pot clădi doar provizorate, alianţe temporare şi conspiraţii de grup. Regula fundamentală a acestui tip de organizare spune că puterea de influenţă şi forţa internă sînt invers proporţionale: pe măsură ce creşte colecţia de capturi economice, scade coeziunea internă a partidului. După 2004, această tendinţă a atins paroxismul. Achiziţiile economice şi mediatice ale PSD au creat o forţă vastă, cu o strucutură internă extrem de instabilă. Competiţia acerbă din interior s-a soldat cu promovarea unui lider de partid inautentic şi a unui candidat prezidenţial inutilizabil. Un om condiţionat din toate direcţiile. Un vasal universal. Apariţia lui Geoană nu e un accident. Sau, dacă e, e un accident dictat de logica internă a PSD. În ciuda supremaţiei mediatice vicioase a aparatului PSD-Oligarhie, alegerile prezidenţiale nu puteau fi cîştigate de Geoană. Toată nevroza pusă în balanţă de Realitatea TV şi Antena 3 a fost contracarată de diferenţa umană enormă între canididaţi. Românii au fost puşi în faţa unei opţiuni elementare, între un candidat fabricat şi un candidat natural. Între un candidat incapabil să se definească şi un candidat sigur pe sine. Între Geoană şi Băsescu. Contrastul a devenit izbitor, aproape ridicol, în cursul dezbaterii televizate pe care Mircea Geoană a amînat-o din răsputeri dar a trebuit să o accepte, în cele din urmă. Geoană a gafat, ori de cîte ori a trebuit să iasă în afara scriptului memorat, şi a făcut implozie, în clipa în care a fost pus în faţa propriei condiţii de marionetă (prezentarea nocturnă, la ordinul patronului S.O.Vîntu). Însă lucrurile nu se vor încheia odată cu dezintegrarea figurii lui Geoană. Sistemul din spatele lui va continua atacul, pentru că îndepărtarea lui Băsescu a fost şi rămîne vitală pentru interesele grupului.


Fenomenul Băsescu


În fond, producţia de arme şi capcane împotriva lui Băsescu e singura acţiune comună a grupului PSD-oligarhie. Ea a început cu suspendarea Preşedintelui, s-a prelungit cu campanii suprapuse de defăimare, în latrinele tv ale lui Vîntu şi Voiculescu şi continuă, acum, cu operaţia de contestare a alegerilor. Pasul următor e previzbil: instalarea temei „ noul mandat al lui Băsescu nu e legitim”. În această logică, e de bănuit că operaţia de decridibilizare pregăteşte un nou atac frontal, poate o nouă suspendare, în următoarele cîteva luni. Dacă va fi aşa, PSD riscă totul pe cartea cu care a mai pierdut odată. Singurul atu credibil pentru declanşarea acestei operaţiuni e presupunerea că alegătorii sînt epuizaţi emoţional de 5 prezentări la urne în ultimii doi ani. Presupunerea e justificată dar reacţia alegătorilor e imprevizibilă. Alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 ar trebui să fie un avertisment. Dacă aceste alegeri au lăsat în urmă ceva notabil, în afara supraproducţiei degradante a companiei PSD-TV, atunci e vorba de nervozitatea electoratului. Atît valul recoltat (şi trădat) de Crin Antonescu, în tutul I, cît şi prezntarea frenetică la urne în turul II, au demontsrat că alegătorii nu au ieşit din joc şi că au planuri de viitor. Imaginea cultivată de Cristian Pîrvulescu şi alţi apostoli ai civismului scîrbit de politică (spre deosebire de C.P.) nu a prins. Electoratul român e nu numai în viaţă dar şi în plină schimbare. De aici înainte începe discuţia despre elementele pozitive pe care alegătorii le-au impus în decembrie 2008, pentru a modela viitorul imediat.

- Înainte de orice, alegătorii l-au confirmat pe Traian Băsescu. La limită, e adevărat, dar această reconfirmare e cu atît mai remarcabilă cu cît a reuşit cu spatele la zid. Traian Băsescu a primit un nou mandat, în condiţiile în care a fost încarcerat mediatic şi încercuit politic. În consecinţă, opţiunea electoratului spune mult mai mult decît ar fi făcut-o în împrejurări normale. Momentul decembrie 2009 s-a soldat cu o decizie istorică. Alegătorii au hotărît, pentru prima oară în ultimii 20 de ani, să încredinţeze un al doilea mandat consecutiv Preşedintelui în funcţie. Ceea ce e considerabil mai mult decît opţiunea pentru un nume sau altul. Acordînd un al doilea mandat Preşedintelui Băsescu, alegătorii au spus, pentru pirma oară, că recunsoc şi acceptă valoarea unui anumit fel de a face politică. Paradoxal, alegătorii care au cerut, în mod felurit, schimbarea au decis că schimbarea trebuie să fie dusă la cap prin finalizarea proiectelor Preşedintelui şi nu prin schimbarea Preşedintelui.


- Continuînd discuţia despre calitatea schimbării, e de remarcat că, în turul I, un mare număr de tineri s-au prezentat la vot şi au sprijinit candidatura lui Crin Antonescu. Votul entuziast al unei generaţii care a debutat politic în decembrie 2009 a fost utilizat de un demagog cu şcoală veche şi limbaj proaspăt. Diferenţa între aspiraţiile sociale şi inima sistemului politic e, în continuare, periculoasă. Deficitul de încredere în funcţia fundamentală a democraţiei trece, odată cu noul mandat, între problemele cărora Preşedintele Băsescu va trebui să le găsească o soluţie credibilă. Cel de-al doilea mandat al Preşedintelui Băsescu porneşte foarte încărcat, după ce a acumulat o datorie publică formidabilă.

- Diversificarea voturilor anunţă schimbarea rapidă a societăţii. Preşedintele Băsescu a fost votat în bloc, aproape unanim, în Transilvania dar a pierdut Bucureştiul. Acest paradox aparent măsoară două evoluţii paralele care vor modela configuraţia viitoare a României. Transilvania s-a fortificat pe linia de dreapta, după ce a înregistrat singura evoluţie economică cît de cît egală şi populară, la nivelul României. Absorbţia de capital a fost, în ciuda defecţiunilor, resimţită şi de zonele conexe, nu numai de marile noduri urbane. Nivelul de viaţă al unor mari porţiuni ale lumii rurale şi suburbane s-a îmbunătăţit. Clujul, Sibiul şi, parţial, Oradea au devenit centre de de cpaital şi producţie, cu o putere de iradiere apreciabilă. Pe acest teren s-a produs joncţiunea cu Preşedintele Băsescu, un politician practic izgonit de persecuţia mediatică şi politică din inima zonelor urbane. Candidatul Băsescu a cîştigat, dealtfel, de pe o platformă agrariană. Ar trebui, totuşi, înţeles că noul Preşedinte „agrarain” Băsescu nu are nimic în comun cu naţionalismul rural al anilor ’90 (Iliescu, Funar, Vadim) şi că promovează, de fapt, un program de modernizare a economiei, învăţămîntului şi relaţiilor sociale în mediul rural (altfel spus, un proiect de înzestrare tehnologică şi integrare urbană).


- Pierderea Bucureştiului demonstrează cu totul altceva: o deplasare de mentalitate, tipică pentru mediile urbane în dezvoltare. Societatea urbană a Bucureştiului se deplasează spre stînga. Nu doctrinar, pentru că memoria stîngii sistematizate e dezastrouasă şi încă vie. Din acest motiv, stînga e prizată prin surogate ca PNL, Crin Antonescu şi Sorin Oprescu, adică prin modele care permit alibiuri moderniste sau iluzia independenţei. Tendinţa va continua, tocmai pentru că, în Bucureşti, obişnuinţele se schimbă iar exigenţele cresc rapid, în timp ce electoratul se împrospătează cu o generaţie care nu mai recunoaşte nici măcar lumea anilor ’90. Demonstraţia e ceva mai clară prin comparaţia cu votul mult discutat al diasporei. Românii din afara ţării au votat zdrobitor pentru Traian Băsescu, tocmai pentru că sînt purtătorii unei memorii politice extrem de precise şi încărcate. În mare parte, dislocarea lor e rezultatul nemulţumirii faţă de situaţia economică şi politică internă. Adevărat, şi diaspora e un electorat urban dar un electorat urban adoptat în medii de dezvoltare rapidă, nu un electorat care e rezultatul dezvoltării locale.


- Căderea presei e un fapt. Ea e rezultatul controului agresiv al oligarhiei pe piaţa media şi al compromiterii sectorului public (TVR, Radio România). Excepţiile au frizat, din nou, eroicul şi vin, în majoritate din rîndul ziariştilor care au supravieţuit intact marilor războaie media ale anilor 2000-2004: Dan Tapalgă, Andreea Pora, Andrei Cornea, Sorin Ioniţă şi alţi cîţiva. Enumerarea e necesară pentru că măsoară exact catastrofa care a înghiţit mii de tineri pasivizaţi sau corupţi de aşa numita presă de trust.


- Căderea societăţii civile e un fapt. Agresiunea vicioasă a trusturilor de presă a ocupat în întregime spaţiul public de dezbatere iar „comnetatorii” trusturilor au dictat cursul ideilor, fără cea mai mică intervenţie a societăţii civile. Spre deosebire de perioada 2004-2008, cînd prezenţa lor era activă şi a încurajat o parte importantă a electoratului urban, figurile de vîrf ale culturii publice româneşti nu s-sau mai putut mobiliza. Depresia şi epuizarea au scos din cursă o elită care a fost mai întîi călcată în picioare, calomniată şi timorată de truturile de presă, sub acuzaţia repetată de înrolare pro-Băsescu. O acuzaţie absurdă dar şi o stratagemă care a adîncit sentimentul cuplei, pe care elita intelectuală îl gustase prima oară în 2000, cînd s-a aflat în faţa dilemei Iliescu sau Vadim şi s-a văzut obligată să-l voteze pe marele inamic Iliescu. Readuşi cu o abilitate perversă în zona culpei, mulţi intelectuali au cedat fără să dezerteze, adică au decis să nu se manifeste. Pericolul e cu atît mai mare cu cît ONG-urile trucate ale unor C.Pîrvulescu sau V.Alistar au preluat iniţiativa şi pozează în forţe civile vigilente.

- Prima zi de mandat a Preşedintelui Băsescu ediţia II, deschide problema posterităţii lui Traian Băsescu. În termeni personali, Traian Băsescu e greu de reeditat sau egalat. Băsescu e un fenomen şi această concluzie e, acum, după victoria de la Prezidenţiale, inevitabilă, atît pentru sprijinitori, cît şi pentru adversarii cei mai înrăiţi. Traian Băsescu rămîne singurul politician neînvins, adică singurul politician român care nu a fost respins niciodată de electorat. Despre calităţile vizibile şi secrete ale lui Băsescu se poate scrie enorm. Nici un alt lider politic român nu e mai îndreptăţit la un studiu biografic. Însă, acum, în decembrie 2009, Preşedintele Băsescu e o prezenţă masivă, deşi încercată pînă la limita rezistenţei umane, în primii 5 ani de mandat. În cele din urmă, alegerile prezidenţiale au fost o bătălie cu doi actori: un sistem cu resurse nelimitate şi un politician singular dublat de un om de stat adevărat. Fenomenul Băsescu va lua sfîrşit la termen, odată cu încheierea celui de-al doilea mandat. Această victorie extraordinară contracurent demonstrează că un regim oligarhic intră în dificultate de îndată ce e contrazis de un reper, un singur reper, autonom şi confirmat de alegători. Antidotul oligarhiei e democraţia. Aşa sună moştenirea Preşedintelui Băsescu. Însă posteritatea Preşedintelui e o problemă uriaşă şi prezentă. Celalaltă lecţie pe care o lasă în urmă fenomenul Băsescu e importanţa construcţiei. Următorul personaj de talie Băsescu nu va apărea curînd. Direcţia pozitivă lansată de Traian Băsescu a arătat, convingător, ce poate face, ce poate suplini şi ce poate mobiliza o personalitate politică ieşită din comun. Viitorul trebuie consolidat în jurul acestui exemplu iar acest lucru poate fi realizat doar prin pregătirea oamenilor şi propagarea valorilor politice moderne. Cu alte cuvinte, Partidul Democrat-Liberal are în faţă problema, şansa şi răspunderea viitorului. Urmează trei ani de linişte, deşi n-ar trebui să contăm pe perioade de pace, într-o ţară în care armistiţiile pregătesc, de regulă, continuarea războiului. Oricare ar fi condiţiile, marele pariu rămîne pregătirea unui partid pro-Băsescu, după Băsescu. Un partid pro-modernizare, capabil să continue direcţia Băsescu. PD-L a demonstrat deja că e un partid şi nu o anexă politică a Preşedintelui Băsescu. Performanţa lui Emil Boc, cel mai nefavorizat şi cel mai serios Prim Ministru pe care l-a avut România, spune că PD-L poate produce lideri. În următorii trei ani, PD-L va trebui să educe o nouă generaţie politică şi va trebui, deasemenea, să îşi afirme decisiv identitatea de dreapta, surclasînd panaşul trucat al PNL. Altfel, uriaşul efort naţional şi de partid care a adus victoria şi a evitat un derapaj istroic grav, în decembrie 2009, se va risipi.

Şirul bătăliilor electorale defensive inaugurat acum 20 de ani a atins apogeul, în decembrie 2009. Am evitat catastrofa, într-un moment de inferioritate aparent fatală. Acest ciclu de salvări in extremis poate fi rupt. Cea mai importantă transformare pe care alegerile din decembire 2009 o pot prefaţa e trecerea de la respingerea alternativelor dezastruoase la construcţia democratică ireversibilă. Întrebarea pe care o avem în faţă sună simplu: ne vom putea decide viitorul? Răspunsul presează. Nu mai e mult timp. Poate cel mult pentru sărbători.

La mulţi ani şi mulţumesc!


P.S. Curtea Constituţională a validat rezultatul alegerilor, Geoană a recunoscut decizia de validare a rezultatului alegerilor. Geoană a anunţat o comisie de anchetă asupra rezultatului alegerilor. Logic şi riguros. Crin Antonescu a terminat pe un meritoriu loc trei la prezidenţiale şi a conchis că asta îi dă dreptul la funcţia de Prim Ministru. Logic şi riguros. Cine a intrat în Parlament de pe locul 2, poate crede că poate deveni Prim Ministru de pe locul 3. În aceaşi notă: omul care l-a lovit pe Berlusconi e Traian Băsescu. Iar dacă nu e el, tot el e!