19 iunie 2010

Cunoaştem Campioana (stilistică) Mondială



Franţa a plecat fără să fi fost vreodată prezentă. Nici o supriză. În fond, prezenţa-absentă a Franţei la Mondiale a fost impusă de frauda oficializată în meciul de calificare cu Irlanda. Dar discuţia despre Franţa e, în mare parte, inutilă. Francezii sînt un produs expirat pe care cluburile importatoare de talent „galo-african„ şi presa care supraestimează constant calibrul francez îl curtează dintr-un soi de obligaţie comericală. Cota Franţei a fost, după 2002, fixată de o reputaţie fără bază valorică. Operaţiunile laterale de promovare PR şi ponderea instituţională a elementului frnacez( UEFA) au ascuns starea de fapt. În sfîrşit, inerţia şi mania superficial-verbală a mediilor de presă franceze au permis menţinerea lui Domenech. Protejate şi chiar celebrate în acest fel, suficienţa şi aroganţa au preluat în întregime suflul Naţionalei care a arătat la Mondiale, din primul minut, ca o echipă plictisită, fără dorinţe, pregătită să plece cît mai repede dintr-o competiţie jucată, de alţii, cu o seriozitate de neînţeles. Franţa nu mai are demult direcţie. Tot ce oferă etosul fotbalistic francez e spectacolul forţat al „diversităţii” ( gata? deajuns?) şi o emfază inepuziabilă care face din merit sluga retoricii. Mult mai puţin comentat şi infinit mai productiv: etosul german.

Chiar după un prăpăstios 0-1 cu Serbia, Germania rămîne, alături de Argentina, cea mai activă şi mai ofensivă echipă a Mondialelor. Eşecul în faţa sîrbilor a fost forţat de intervenţiile lui Alberto Undiano, un arbitru care a demonstrat în 90 de minute ce poate face cu un sistem viu o instanţă birocratică în fază de supraproducţie (8 galbene, 1 roşu). Germania a jucat extrem de clar - o calitate inaccesibilă majorităţii care cultivă circulaţia redundantă a la Barca - şi a căzut abia după ce Podolski a ratat penaltiul de relansare. Însă Germania se va califica şi va înainta pe culoarul deschis de prudenţa şi lipsa de viziune a majorităţii.

Însă viitoarea Campioană Mondială e, foarte probabil, de căutat altundeva: în contalovitura stilistică dusă la bun sfîrşit de Ottmar Hitzfeld. Asta nu înseamnă că noua Campioană Mondială va fi Elveţia dar poate însemna că noua campioană mondială va fi Inter Milano. Nu în finala de pe 11 iulie ci în marea ciocnire de idei şi strategii care dau fotbalul viitorului.

În fond, Cupa Mondială 2010 a pornit de la impresia că dominaţia spaniolă a ultimilor 2 ani a rezolvat aproape orice dilemă. O privire mai atentă ar fi trebuit să noteze că tot ce ştiam despre premizele Cupei Mondiale a fost răsturnat şi relansat în semifinala Ligii Campionilor cîştigată, prin anihilare tactică, de Inter şi pierdută de Barcelona în faţa scenariului Mourinho.
Problema cea mare a Spaniei a devenit, odată cu apropierea Cupei Mondiale. supraexpunerea. Spania e mult prea vizibilă şi previzibilă. Toată lumea ştie ce şi cum va juca Spania, pentru că toată lumea vede jucînd Spania şi Barcelona pe una şi aceaşi reţetă cîştigătoare, de cel puţin 2 ani. Chiar previzibili, spaniolii sînt, însă o forţă de nedomesticit. Impasul a fost, însă grăbit de două elemente concurente.

Mai întîi, insistenţa lui Vicente Del Bosque care a supralicitat şi a apărut în faţa Elveţeiei cu 4 mijlocaşi. Del Bosque a exclus orice schimbare de registru, pentru că nu avea motive să facă aşa ceva. Succesul încurajază repetiţia şi chiar suprarepetiţia. A doua coincidenţă nefericită pentru Spania se numeşte Ottmar Hitzfeld şi e de mulţi ani cea mai ignorată inteligenţă tactică a Europei. Hitzefeld e al doilea om, după Mourinho, care notează excesul de hispanism din jocul Spaniei şi reacţionează cu un antidot devastator. Diferenţa între Mourinho şi Hitzfeld pare nemărginită: Hitzfeld e un raţional ponderat şi discret, Mourinho un provocator eruptiv. Însă inteligenţa acută a celor doi merge în aceaşi direcţie: spre eliminarea realtivităţii în fotbal. Mourinho preferă altă definiţie dar spune acelaşi lucru: „pun zahăr în carburtatorul adversarului”.Atît Mourinho cît şi Hitzfeld au tratat superfluenţa imprevizbilă a spaniolilor cu un bluff enorm, cu un sistem care permite retoricii spaiole să se exprime dar refuză să se lase sedus şi cere eficienţă finală pe spaţii mici şi agloemrate. Maşina de raşchetat barocul spaniol funcţionează deconcertant de simplu: spaţiu de manevfră pentru spanioli şi aglomerare agresivă în spaţiul de finalizare. E o soluţie frustrantă şi anti-specatulară. Dar e şi un sistem extrem de greu de montat şi menţinut. Disciplina şi precizia sînt condiţii obigatorii, cu atît mai greu de menţinut în faţa unui fornt de atac mereu în schimbare. Cine vrea se poate declara dezamăgit sau dezgustat de lipsa de fler şi deschidere. E un verdict grăbit care omologhează capacitatea de concentrare şi rezistenţa cu inferioritatea în fotbal. O excepţie grăitoare de la acest gen de concluzii: Zinedine Zidane. După eşecul spaniol, Zidane a reacţionat cu tact şi pătrundere, remarcînd că apariţia cea mai interesantă la Mondiale sînt echipele care organizează ceva, fără să înţeleagă prin asta că trebuie să conducă mersul jocului. Zidane a adăogat că nu aşa arată fotbalul care îi place dar asta nu înseamnă că fotbalul astfel jucat e mai rău sau mai sărac.


P.S. Anglia? Psihopatologie live! O echipă compusă din jucători care nu pot deveni realitate şi nu pot trăi normal, în limitele naţionalei, deşi o fac foarte acut, la echipele de club. Anglia catatatonică din meciul cu Algeria e un fenomen psiho-mental aparte, probabil incurabil. Efectul Capello a trecut fără rezultate şi Anglia continuă se se auto-anuleze din adîncimea complexului care face incompatibile lumea engşeză şi lumea din afară. La cluburi şi în comeptiţiile de club care presupun sistemul tur-retur, englezii se simt acasă. La Naţională şi în turneele finale, englezii se simt dezrădăcinaţi şi devin proprii lor adversari morali. În 180 de minute contra Statelor Unite şi Algeriei, Anglia a fost o echipă blocată de propria neîncredere, o trupă de neadaptaţi care s-a grăbit să îşi nege atuuriule. Peste o lună sau două, aceiaşi jucători vor deveni, iar, supervedetele productive de la echipele de club. Insularitatea engleză rămîne o realitate adîncă. În elementul propriu ea asigură o stare de sigurnaţă şi o lejeritate care dau spectacolul tipic englez. Silită să alerge în afara propriului perimetru, aceaşi insularitate trece direct în stîngăcie şi blocaj.

12 comentarii:

  1. @Mihaela
    ramineti acelasi jurnalist remarcabil & incintator

    Ps. M-as simti onorata sa fiu pe "lista rusinii",cum la fel de onorata m-am simtit sa fiu apelata cindva GOLANCA
    VA creditez in continuare , si va asigur ca sunt un cetatean rational si mai ales onest

    RăspundețiȘtergere
  2. Am o intrebare totusi. Nu ati spus nimic despre Olanda. La acest Campionat Mondial vad trei favorite: Argentina, Germania, Olanda. La momentul cand scriu acest comentariu inca nu am vazut al doilea meci al Spaniei. Tin cu Spania, dar cred ca joaca prea mult la mijlocul terenului, fara sa aiba puterea sau vointa sa atace pe centru pentru a forta golul.

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumos articolul. Desigur, nu e atotcuprinzaror, cum vrea @ Sergiu.
    Caci nici despre macaronari nu spune nimic. Dar ceea ce analizeaza e scris frumos si place, chiar daca privesti altfel lucrurile; depinde de locul din tribuna unde stai.

    RăspundețiȘtergere
  4. http://managementdeidei.blogspot.com/2010/06/1x2-un-mondial-ciudat.html

    RăspundețiȘtergere
  5. Te pricepi la fotbal ca si la politica. Lasa-ne

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Traian Ungureanu
    Stimate domn,
    Domnul Tismăneanu spunea acum câteva zile că poziţiile intelectualului şi ale militantului sunt cam antagonice...

    Fotbalul ne doare pe noi?

    Ce ar fi să ne vorbiţi despre reinstaurarea statului totalitar în România. Aveţi preocupări în politică internă românească post-1989, istoria sistemului comunist romanesc, idei şi sisteme politice europene, bazele proiectului politic european postbelic, ar trebui să puteţi face o sinteză pe această temă.

    RăspundețiȘtergere
  7. Ungurene, daca te uiti la comentarii, constati ca doar analfabetii te mai "crediteaza". Vezi scrierile primei comentatoare. :)

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Bibliotecaru,
    iesi, dom`le, la aer.
    Cartile au si o latura nociva. Daca te mai plimbi din cind in cind vei observa ca dictatura e doar in capul tau, iar lumii ii place fotbalul.

    RăspundețiȘtergere
  9. @ victor L

    http
    www
    youtube.com/watch?v=ac3bnxheXv4

    And I love to rock and roll, mister L...

    RăspundețiȘtergere
  10. Felicitari pentru articol d-le Ungureanu !

    RăspundețiȘtergere
  11. Ce se oftica slugile mogulilor si presacii pesedaci ca in sfarsit cineva spune adevarul ca sunt un pericol !!!! Am discutat cu D-l Ungureanu sa scrie un post pe aceasta tema.

    RăspundețiȘtergere
  12. Noul Observator25 iunie 2010, 23:24

    Dar ce ziceti de echipa SUA? Condusi de convingere si credinta. Ca intreaga lor tara. Pot ei fi oare un exemplu intr-o lume mai degraba cinica si sceptica? E vreo diferenta intre fotbalul idealist si cel sceptic? Americanii nu cred ca pot castiga atunci cand altii pierd. Ei trebuie sa castige castigand... Chiar daca nu pot intelege arbitrariul arbitrajului--fotablul american, ca si baseball-ul sunt doar un compendiu de reguli, pa cand fotbalul e un spirit, nu doar o litera. Poate ca sportul american se va salva prin fotbal, redescopering spiritul care i-a trimis initial in a lua lumea in posesie. De multe ori o natiune se reinventeaza plecand de la opusul ei sau redescoperind in ea originea negata pentru a accede la actul creatiei.

    RăspundețiȘtergere