Ţigani şi elite

Problema romilor a fost reaprinsă de acţiunile adminstrative ale autorităţilor franceze şi de schimbul de replici cu totul neobişnuit între Guvernul francez şi Comisia Europeană. Parlamentul European s-a ilustrat cu o rezoluţie îmbibată de retorica tradiţională a stîngii. Ce e cu adevărat scandalos în această controversă nu ţine, însă, de tonul sau detaliile scandalului politic sau de presă (care agită, bienînţeles, pretenţii de seriozitate şi probitate). Marea problemă a problemei romilor şi a tratamentului oficial care o înconjoară e ipocrizia. Mai exact, lipsa de sinceritate a combatanţilor, precum şi completa lor ignoranţă în materie (marea excepţie, într-o dezbatere de presă derutată de propriile sloganuri, e intervenţia lui Tom Gallagher, cu un articol tranşant şi exact, în Wall Street Journal).

Toate elementele care fac decorul dezbaterii, începînd cu titulatura de "rom", continuînd cu performanţa organizaţiilor de sprijin ale campaniei pro-roma şi încheind cu agenda politică a acuzării, sînt aproape complet lipsite de legătură cu adevărul, cu fondul şi cu înţelegerea problemei romilor. În toată această paradă supranumerică de clişee morale, romii sînt partea sistematic exclusă. Pe scurt, problema romilor nu va fi nicodată ameliorată de un tratament care se fereşete să spună pacientului pe nume şi refuză să îl consulte direct, preferînd să administeze de la distanţă descîntece liberale.

Discuţia trebuie să înceapă stabilind diferenţa între romi şi ţigani. Primii sînt materialul decorativ şi avantajos cu care lucrează, în profit, organizaţiile civile şi politiicenii agăţaţi de teoria opresiunii eterne. Ţiganii sînt cu totul altceva: o populaţie în carne, oase şi contradicţii nerezolvate. Dealtfel, problema ţiganilor nu e, aşa cum bănuiesc mulţi dintre agitatorii ei demagogici, un scandal de erupţie recentă. Aşa numita problemă a romilor e o criză socială de îndelungată rezistenţă isotrică. Ea traduce în conflict social permanent o contradicţie de civilizaţie permanentă. Asta nu înseamnă că ţiganii sînt respinşi de cultura intolerantă a societăţilor moderne, aşa cum speră şi cred cu program promotorii culpei europene şi partizanii artizanatului ţigănesc. Criza e infinit mai serioasă decît această comedie infantilă cu tradiţii şi culturi capricioase pînă la isterie. Spre deosebire de aşa zisa problemă a romilor, criza istorică a ţiganilor e o realitate masivă, impusă de decalajul de civilizaţie al ţiganilor şi, în genere, al acelor populaţii (aborigeni în Australia, nativi în America de Nord) care au rămas prizoniere ale unei formule de viaţă pre-moderne. Unde modern nu e un concept egal cu tehnologia ci o anume capacitate de a construi societăţi complexe care exlud arbitrariul şi libertatea nenormată. Puţină lume înţelege dealfel că înainte de a fi o cultură de pitoresc nomad, lumea ţiganilor e rezultatul opţiunii pentru libertatea totală în raport cu constrîngerile sociale şi legale ale lumii de alături. Lipsa răspunderilor asumate face din ţigani o societate care trăieşte liber, pînă la extremism, în marginea societăţilor organizate pe prinicpiul limitelor şi constrîngerii. De aici, conflictul. O lume care refuză să ia notă de cadrele minime ale necesităţii sociale va trăi în contradicţie cu societăţile organizate pe care le va specula, irita şi hărţui în permanenţă. Eroarea fundamentală a campaniei care acuză de persecuţie majorităţile în conflict cu ţiganii e tocami incapacitatea de a înţelege raporturile reale între cele două societăţi. Acolo unde dizolvarea răspunderii generază fricţiuni, stînga umanitară insistă într-un discurs care deresposabilizează pînă

Rezolvarea chestiunii ţigăneşti e ultimul lucru care interesează cu adevărat şi prima dintre imposibilităţle practice pe care le garantează înghesuiala discursurilor. Discuţia e blocată de obligaţiile stricte ale "corectitudinii politice" şi, în consecinţă, produce numai autocenzură, ură de sine sau alte deşeuri psiho-ideologice care ţin loc de gîndire critică în mai toate marile dezbateri occidentale contemporane.

Prima dintre problemele problemei romilor e ignoranţa. Cea mai mare parte a celor ce se indignează şi denunţă rasismul autorităţilor franceze sau inacţiunea administraţiei române nu ştiu nimic despre ţigani, deşi îşi închipuie că ştiu foarte mult despre romi. Realitatea cu care lucrează acest gen de intervenţie e, de fapt, o imagine sau, mai curînd, un sentiment, în nci un caz un fapt social. Aripa majoritar anti-rasistă consumă exclusiv clişeul care face din ţigani o populaţie romantică, un grup de voiajori temerari, mînaţi de o tardiţie culturală simpatică şi abisală, foarte apropiată de pastelul coregrafic sistematizat de filmul Şatra şi de estetica „gitano” a reclamelor spaniole. Lăsînd la o parte opţiunea personală pentru cultura de aeroport, acest gen de atitudine nu poate da punctul de plecare într-o discuţie reală despre ţigani, despre faptele şi poziţia lor în societăţile prin care circulă sau, mai bine zis, circulă cu o desăvîrşită lipsă de respect. Spre desebire de personajele boeme din închipuirea stîngii pro-rome şi anti-Sarkozy, ţiganii trăiesc, muncesc, fură, strică, o încasează sau intimdează în zonele ale României şi Bulgariei, după care migrează pe perioade relativ scurte spre zone prospere dar expuse şi vulnerabilizate de propriul standard de viaţă. Acest ciclu conflictual rezistă de sute de ani. Problema romilor nu e, aşadar, o invenţie forţată de abuzurile Franţei sau ale altor societăţi occidentale, cucerite brusc de rasism ci o probelmă istorică nerezlovată.

Conflictul sau nepotrivirea ţiganilor în şi cu societăţile pe care le vitzitează sau, pur şi simplu, parazitează e veche şi complicată. Asta înseamnă, mai departe, că problema romilor nu poate fi înţeleasă, decît dacă şi numai dacă discuţia ia în considerare toate feţele şi toate forţele aflate în joc. Ori, aşa cum arată în varianta ei oficială şi îngăduită, discuţia nu îi include niciodată pe ţigani. În varianta stîngii occidentale, ţiganii sînt un personaj fără chip, istorie şi societate. Partea lor de răspundere, realitatea "performanţei" lor sociale, atitudinea conducătorilor recunoscuţi ai ţiganilor şi practicile interne ale acestei populaţii lispesc, mai precis au fost scoase din discuţie. Nimic, aşadar, despre delincvenţa organizată de şefii de clan, nimic despre puterea şi capacitatea de intimidare sau corupere a clanurilor şi iarăşi nimic despre "talentul" grupurilor migratoare de a dezechilibra sau "jupui" spaţiile pe care le iau, succesiv, în primire. Nimic, deasmenea, despre refuzul de şcolarizare a copiilor, despre industria cerşitului cu minori, despre reţelele de prostituţie sau despre mariajele aranjate. Criticii anti-rasişti ai societăţilor care intră în conflict cu ţiganii vor explica, imediat, că delincvenţa ramificată e rezultatul marginalizării, al interdicţiei de integrare şi al respingerii instituţionale. Nimeni nu poate nega aceste realităţi. Într-adevăr, odată privaţi de educaţie, copiii ţigani devin candidaţi siguri la comportament antisocial şi la violenţă. Aşa începe drumul care duce departe, tot mai departe de normele vieţii stabile şi tot mai aproape de gherila delincventă de la periferia sau din subterana socială.

Dar teoria marginalizării nu explică o lume ci promovează o convingere. Alttfel spus, ideea ţiganilor-problemă produşi de condiţiile nedrepte de viaţă nu explică eşecul ţiganilor dar exprimă vehement convingerea că preroana umană e produsul integral al condiţiilor de mediu. Acest determinism agresiv şi pesimist pînă la dispreţ faţă de persoana umană e principala piesă a ideolgiei sociale a stîngii. Ea a generat programul de reeducare în masă pe care aceaşi stîngă îl camuflează în teoria progresului (persoana umană e deformată de presiunea mediului dar avangarda politico-intelectuală "progresistă" ştie mai bine ce e de făcut şi îndrumă viaţa individuală, din leagîn pînă în mormînt). Dacă acceptăm ideea după care ţiganii sînt 100% victimele mediului social, acceptăm totodată concluzia după care ţiganii sînt români, englezi sau spanioli stricaţi sau "degeneraţi" de mediul ostil, în vreme ce românii, englezii sau spaniolii sînt ţigani superiori, perfecţionaţi de mediul social favorabil. Nu mai e loc, în această teorie, pentru realitatea internă, pentru cultura şi tradiţia romă pe care stînga o cîntă şi o recomandă spre bună finanţare. Aşa a ajuns stînga multiculturală să exludă, prima, specificul şi culoarea culturală a ţiganilor. Ca deobicei, problema nu e unde e adevărul (la mijloc sau la extreme). Adevărul e, pur şi simplu, la locul lui dar scribii şi demagogii încearcă să îl ascundă.

Fuga de adevărurile incomode ale naturii şi istoriei umane a devenit principalul joc intelectual al ştiinţelor şi moralei sociale occidentale. Scandalul euro-francez al ţiganilor nu e dedcît una din manifestările de acum repetitive ale cenzurii publice impuse de mediile cultuale şi politice care administreaz6ă noua ortodoxie etică a Occidentului. În aceaşi categorie intră blocajul şi şantajul care încearcă să sufoce breşa produsă, în Germania, de cartea lui Thilo Sarazin. Cartea bancherului-social- democrat-paria e discutabilă. Problemele pe care cartea le împinge în arena publică nu sînt. Publicul larg şi îndelung ignorat a răspuns cu o energie care combină uşurarea, revolta ş recunoştinţa, după zeci de ani de umilinţă administrată de dogmatismului oficial. Un alt episod tipic al seriei care adună cazuri de dispreţ elitar pentru mulţimile retrograde e recentul scandal american Terry Jones. Încă o dată, un gest radical, de data asta ameninţarea cu arderea Koranului, a fost bombardat mediatic cu toate armele discursive ale corectitudinii politice dar a atins un nerv sensibil.

Lunga ascensiune istorică a superstiţiei progresiste occidentale (descrisă recent, într-un text important de Angelo M.Codevilla) e aproape de apogeu. După trei-patru decenii de infiltrare şi, apoi, dominaţie instituţională, ortodoxia care dictează, astăzi, comportamentul conform şi discursul corect a provocat o ruptură gravă în centrul practicii democratice. Distanţa între elită şi societate (ca pluton mereu înapoiat şi etern reeducabil) a devenit insuportabilă. De aici, reflexele radicale sau de-a dreptul anti-democratice care răzbat tot mai frecvent spre centrul sistemelor politice occidentale. Succesul politic al dreptei radicale condusă de Geert Wilders în Olanda şi, mai nou, al Democraţilor conduşi de Jimmie Akesson în Suedia, nu mai poate fi tratat ca derapaj etic sau eşec al electoratelor naţionale incompetnte. Insistenţa inchizitorială a corpului politic şi intelectual e, deja, disonantă. Ea continuă să refuze publiciului larg dreptul la opinie şi discernămînt. Intoleranţa "luminată" devine astfel baza relaţiei autotitate-societate dar numai după ce logica relaţiei s-a degradat, inversînd termenii raportului: elita e o mare producătoare de sloganuri denmocratice şi o consumatoare reţinută de practică democratică, În acelaşi timp, soicetatea şi-a pierdut dreptul la definiţie. Ea nu mai are realitate de sine decît în măsura în care e validată de elite, conform noilor coduri de atestare a corectitudinii. În consecinţă, principala funcţie a sistemelor publico-politice ale zilei poate fi descrisă ca presiune a unei caste care pretinde conformism şi exclude convingerile divergente. În aceşti termeni, ierarhia politică occidentală e pregătită pentru un conflict total cu societatea, deşi continuă să reclame calitatea de garant al democraţiei. Paradoxul e alimentat, la nivel european cel puţin, de două teme: imigraţia, ca realitate prezentă, şi fractura est-vest, ca realitate trecută. Amîndouă rămîn netratate şi dau substanţă prejudecăţilor de "înaltă ţinută" ale elitei occidentale. Iată, mai întîi, prejudecata care dă aşa numitul "deficit democratic" european - în descrierea corespondentului veteran la Bruxelles al revistei The Economist:

Brussels' defining ethos of anti-nationalism is often admirable. EU officials are easy to get on with, and a decent bunch in my experience. But it brings problems: I find a lot of people in this town at best naive about how much integration public opinion will accept, and at worst a bit hostile to democracy. Get a Brussels dinner party onto referendums, and hear people rave about the madness of asking ordinary people their opinions of the European project.

Al doilea scrut circuit - fractura est-vest - a fost surpins excelent în una din ultimele intervenţii ale regretatului Tony Judt, cu ocazia unei reveniri meditative la faimoasa Captive Mind a lui Czeslaw Milosz:

For Czeslaw Milosz, “the man of the East cannot take Americans seriously because they have never undergone the experiences that teach men how relative their judgments and thinking habits are.” This is doubtless so and explains the continuing skepticism of the East European in the face of Western innocence. But there is nothing innocent about Western (and Eastern) commentators’ voluntary servitude before the new pan-orthodoxy.

P.S. Cum şi unde s-a clădit educaţia istorică a dnei Viviane Reding e o chestiune de cultură privată. Însă Comisarul European al Justiţiei a decis să dea propriei culturi istorice o pondere publică şi polemică gravă. A rezultat faimosul şi nesăbuitul discurs rostit, marţi 14 septembrie, în numele Comisiei Europene. Dna Reding şi, alături de ea, Comisia Europeană dezaprobă expulzarea romilor aşezaţi în tabere ilegale pe teritoriu francez. Poziţia Comisiei are la bază un punct de vedere juridic ş constată tocmai situarea acţiunilor administrative ale Guvernului francez în afara cadrului legal european. Problema poate fi lămurită numai în interiorul unei analize juridice amănunţite. Însă argumentele dnei Reding au fost însoţite şi consolidate emoţional de afirmaţii care recurg la o comparaţie istorică majoră:

"This is a situation I had thought Europe would not have to witness again after the Second World War."

Cu alte cuvinte, Comisarul European compară expulzarea romilor din Franţa, cu deportarea şi asasinarea în masă a evreilor şi ţiganilor, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Evident, Comisarul ne propune o istorie revăzută, în care evreii şi ţiganii luaţi în primire de autorităţile naziste au primit 300 de mărci germane de cap, după care au fost retrimişi la domiciliu. Între impresiile dnei Reding şi adevărul istoric al anilor 1930-40 se întinde, însă, o tragedie istorică fără seamăn. Cutezanţa veselă a dnei Reding e, de fapt, o insultă care atinge memoria popoarelor masacrate de nazism şi îşi descalifică autorul. Dna Reding ş-a irosit bruma de cunoşinţe istorice, dînd buzna în controversa greşită. Dacă reflecta ceva mai mult, Comisarul European Reding putea folosi comparaţia cu masacrele în masă ale nazismului pentru a reveni la cazul Srebrenica. Mai ales, că, atunci, în 1995, asasinarea a 8000 de bărbaţi şi copii bosniaci a fost însoţită de impotenţa tăcută a Uniunii Europene. Dacă era ceva de comparat cu programul nazist de exterminare în masă, atunci Srebrenica a fost cel mai potrivit şi nefericit prilej. Dna Reding l-a piedut, preferînd să îşi parafeze propria importanţă şi să pună în valoare calitatea propriei indignări.

Dincolo de euro-farsa, în care un personaj oficial ţine să îşi expună public importanţa şi ignoranţa, problema afirmaţiilor dnei Reding ţine de un curent mai larg care încearcă să dea valoare utilitară imediată tragediilor istorice.

Într-un fel, nechibzuinţa dnei Reding e de înţeles, în măsura în care a fost încurajată de comercializarea politică a tragediilor istorice. Holocaustul a devenit, astfel, în discursul de presă sau al militanţlor "civili" pro-palestinieni, un refren aplicabil săptămînal autorităţlor israeliene. Chiar în afara disputelor politice, marile campanii mediatice folosesc frecvent terminologia apocaliptică atunci cînd avertizează asupra "dezastrelor", "crimelor" şi "dispariţiilor" care ameninţă, tot săptămînal, biodiveristaea. Istoria s-a făcut mică şi convenabilă iar tragedia e detergentul care spală cauze şi campanii.

Comerţul cu emoţii şi mania indignării globale au banalizat experienţe istorice de tragism unic. Sîntem, cu generaţiile ultraretorice ale ultimilor ani de activism politic, tot mai departe de esenţa irepetabilă şi ireparabilă a crimelor istorice. Sensibilitatea, decenţa, reculegerea se sting şi trimit, din păcate, la o concluzie deprimantă. În acest climat de adîncă superficialitate morală, nu ne vom întoarce la sens şi măsură decît siliţi de reapariţia ciclurilor de violenţă criminală în masă. E,oare, nevoie de un bis tragic?