Tăcerea e de aur. Și ecologică

Catastrofa din vestul Ungariei a șters, odată cu așezările, viețile și pămînturile pe spălate de reziduri, orice urmă de credibilitate a ecologismului militant. Unde sînt nevricoasele ONG-uri care agonizau, în mai 2010, pe tema cianurilor administrate de capitaliști criminali la Roșa Montană? Nicăieri. Blestemele și protestele spectaculare ale generoșilor care s-au obligat să ne ferească de lăcomia industriilor și de corupția anti-naturistă a politicienilor tac în cor. De ce? Pentru că dezastrul din Ungaria e nerentabil. Valul de reziduri de la Kolontar a fost analizat de eco-militanții noștri și nu corespunde politic. Drama sătenilor uciși sau pe veci izgoniți din satele de baștină, contaminarea Dunării și a pămînturilor au meritele lor dar nu pot pretinde să deranjeze organizații care au nevoie ,în plan general, de pretexte anti-capitaliste și, în plan local, de muniție anti-Băsescu.

Subita lipsă de conștiință a profesioniștilor conștiinței are totuși un merit, în măsura în care decrie ipocrizia sistematică a ecologismului și meschinăria politică a purtătorilor lui.

La un capăt, printre militanții occidentali care numără frunze, balene și apocalipse iminente, motorul mișcării e alimentat de o nevroză complexă care produce iluzia binelui, mistuind frustrări peronale. Această maladie în continuă căutare de cauze și pretexte își mută pacientul de la o campanie la alta, fără să îngăduie cel mai mic spațiu de gîndire. După ce au anunțat sfîrșitul lumii în Golful Mexic, militanții ecologiști și camera lor de ecou mediatică au uitat brusc episodul dar numai după ce catastrofa n-a dat rezultatul dorit. Odată dispărută platforma de declamații, ecologiștii și-au luat corturile și au plecat în căutare de noi pășuni toxice.

La celălalt capăt, printre claunii care își dau aere ecologice în est, pariul e mult mai direct: ecologismul și ong-ismul dîrz dau statut și, odată cu el, o strucutură de salarii, burse și semniarii șic. Mizeria morală a ecologismului e încă mai infectă în varianta ei românească, strict dependentă de obiective politice locale sau de ideologia naivă a debutanților manipulabili. Pentru cine a uitat zgomotuul infernal pe tema Roșia Montană, campaniile de noapte în fața sediului PD-L și demonizarea lui Băsescu sub acuzația de înhăitare cu intersele capitalului internațional, iată lista organizațiilor campioane în materie și mute, acum, la o săptămînă după dezastrul din Ungaria:

Greenpeace CEE, Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, Fundaţia pentru Parteneriat, Terra Mileniul III, Asociatia Otus, Focus Eco Center, Asociatia Valea Soarelui si Transilvania Verde, plus industrialul Goțiu care se străduie să explice la fel de industrial de ce nenorocirea din Ungaria nu seamănă cu nenorocirea inexistentă dar iminentă de la Roșia Montană.

Lecția dezastrului de la Kolontar trimite la importanța nediminuată a bunului simț și calculează foarte bine prețul catastrofei morale care se adaogă costurilor uriașe ale accidentelor ecologice. Problema protecției mediului nu va fi niciodată rezolvată de egomaniacii, de căutătorii de auto-sanctificare și de speculanții politici mizeri. Dimpotrivă, trupa de profesioniști ai ecologismului militant e dominată de o vocație tembelă care produce ideologie, stîrpește bunul simț și distruge spații de viață socială bine consolidate.

Stînga activă în Parlamentul European nu e prea departe de liniștea ipocrită a corului ecologic. După ce, în mai, majoritatea socialist-iberal-ecologist-comunistă, a votat o rezoluție care cere interzicerera mineritului cu cianuri, aceiași distinși euro-eco-prlamentari n-au rostit un cuvînht pe tema catastrofei din Ungaria. Cazul lor e cu atît mai ridicol cu cît rezouția pe care au votat-o, în mai 2010, lua ca punct de referință accidentul ecologic produs, la Baia Mare, în ianuarie 2010. Inițiatorii maghiari ai rezoluției, precum și susținătorii ei de ocazie, în frunte cu euro-parlamentarii PSD, au acum tot dreptul la reflecție. Și sînt datori cu o rezoluție similară pe tema Kolontar. Măcar peste 10 ani.