Indiscutabil, discutabil

Multă lume cu pană, blog sau timp de emisie a desfundat damigenele de acizi și s-a pus pe praznic: Băsescu s-a descalificat! În sfîrșit, după atîta așteptare, personajul a confirmat, singur și nesilit de nimeni, că: e un ignorant mustind de păreri prostești asupra istoriei României, e un admirator tăinuit al lui Antonescu (Mareșalul, nu planta-candidat) și e un mîrlan brutal cu figura impecabilă a Regelui. Însumînd: un personaj mai util ca șef se sală decît ca șef de stat. Și de ce n-ar fi așa? Băsescu e omul declarațiilor și deciziilor abrupte . De la ” Să trăiți bine !” la ”I-am ciuruit!”, trecînd prin ”Țigancă împuțită!”, Băsescu nu s-a sfiit niciodată de cuvinte tari și de rezumate explozive. Poate că, acum, cu ocazia declarațiilor istorice de la B1TV, Președintele și-a dat arama pe față. Mai ales că mulțimea celor ce îl ceartă pe Președinte și cer scuze Regelui e alcătuită din vechi monarhiști care și-au descoperit favoritul săptămîna trecută.

Ce a spus Traian Băsescu la B1TV? Mai întîi:

” Ion Cristoiu: Astăzi, 22 iunie, se împlinesc 70 de ani de la... De la ce?

Traian Băsescu: De la începerea...

Ion Cristoiu: Marelui Război pentru Apărarea Patriei, trecerea Prutului.

Traian Băsescu: Nu, nu. '41, da.

Ion Cristoiu: Trecerea Prutului.

Traian Băsescu: Trecerea Prutului, da.

Ion Cristoiu: Ştiţi?

Traian Băsescu: Da.

Ion Cristoiu: Păi, văd că nimeni nu a scris...

Traian Băsescu: Invadarea...

Ion Cristoiu: Invadarea

Traian Băsescu: A, nu. Hai să-i spunem, de la celebra "Soldaţi români, vă ordon. Treceţi Prutul!"

Robert Turcescu: Reîntregirea patriei.

Ion Cristoiu: Dumneavoastră, dacă eraţi la vremea respectivă, dădeaţi acest ordin?

Traian Băsescu: Da.

Ion Cristoiu: De ce?

Traian Băsescu: Pentru că aveam un aliat şi aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condiţiile de atunci, probabil că aş fi făcut-o.”

Observații? Variante? Alternative? Vorbim, evident, de opțiuni la îndemîna unui Șef de Stat, nu de palavre la dispoziția unui Șef de Rubrică.

Mai departe:

” Traian Băsescu: A fost de acord. Pe urmă...Tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României abdicarea.

Ion Cristoiu: Din partea regelui?

Traian Băsescu: Din partea regelui. Acesta este punctul meu de vedere.

(…)

Traian Băsescu: Da, trebuia marcat momentul. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem, domnule Cristoiu, că noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria şi nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim ministru.

Ion Cristoiu: Am înţeles.

Traian Băsescu: Da? Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război. Şeful de stat şi primul ministru, doar pentru că unul a fost slugă la ruşi? Şi-a lăsat ţara prin abdicare, îl iertăm de toate păcatele? ”

E imediat de remarcat ce n-a spus Președintele Băsescu: a) n-a spus că Regele ar fi fost un Șef de Stat nelegitim (ci autorul unor mari erori în deciziile luate ca Șef de Stat), b) n-a spus că Ion Antonescu trebuie recuperat în cheie pozitivă, c) n-a pus în discuție realitatea Holocaustului și răspunderea ce revine României.

Continuînd cu ce a spus Președintele Băsescu, afirmațiile par scandaloase. Dar oricît de mare șocul inițial, e, poate, util să răbdăm un pic și să facem loc unui șir de întrebări elementare.

Era sau nu era Regele, Șeful Statului (monarh cu puterea de a desemna primul ministru și commandant suprem al armatei), în 1944? Era. A abdicat, Regele, sub presiune sovietică extremă, în 1947? Evident. A fost Regele singurul suveran Est-European care a abdicat? A fost, deși aceast detaliu nu e niciodată amintit. Ar fi fost important ca Regele să nu abdice, înainte de a fi silit la exil? Da. Deși nu putem aproxima consecințele unui asemenea gest.

Regele a domnit de două ori. Prima oară, accidental, între 1927 și 1930, adus pe tron, la 6 ani, de un concurs de împrejurări ce nu îi poate fi imputat. A doua oară între 1940 și 1947, adică în intervalul care a început și s-a încheiat cu dezastre politico-militare care au adus statul român în pragul dezagregării. În ambele situații, răspunsul autorității de stat a fost slab. Pasivitatea, resemanrea sau incopmetența explică, în măsuri diferite, paralizia statului roman în aceste momente. Însă nimeni nu poate contesta impasul. Orice analiză trebuie să plece de aici. Idealizrea și alibiurile nu duc nicăieri sau duc la pseudo-istoria care ține și astăzi loc de luciditate.

Cu siguranță, Regele a fost un Șef de Stat dominat de autoritatea lui Ion Antonescu. Dar acest tip de subordonare nu elucidează și nu încheie nimic. Întrebările pot și trebuie să continue: a fost raportul de subordonare al Regelui consimțit? cît din această poziție de inferioritate s–a datorat lipsei de experiență, tinereții, slăbiciunii și imaturității Regelui? incumbă poziția de Șef (nominal) al Statului și răspunderi istorice sau, dimpotrivă, absolvă pe toate planurile? presupune judecata ulterioară a comentatorilor luciditate sau compasiune?

Cu tot respectul, istoria e o disciplină grea, nu un prilej de a vorbi și citi, din cînd în cînd, pe teme trecute, pentru a exprima dorințe prezente. Cine vrea să scrie sau să vorbească despre istorie e dator să pună toate întrebările neplăcute, incommode, aparent tîmpite. Ele dau diferența între cunoaștere și lirism. În cele din urmă, istoria e egală cu istoria revizuirilor suucesive ale trecutului. Într-un fel care scapă adesesa înțelegerii, istoria nu e istoria faptelor atestate ci a afirmațiilor despre faptele atestate. Asta nu înseamnă că orice revizionsim e legitim și admisibil. Limitele interpretării și reinterpretării istorice sînt, totuși, clare. Revizionismele care neagă consensul etic al istoriei colective conduc spre ospiciu, nu spre aprofundare și adevăr. Așa de pildă, o istorie revizionistă care ar stabili că regimul comunist a fost un factor de progres în România ar fi o enormă eroare, deși cîteva din posibilele argumentele care promovează această teorie neghioabă nu sînt inadmisibile. Lumea, netul și tipografiile obscure sînt pline de revizioniști integrali care neagă Holocaustul sau îl redescoperă pe Stalin. Complexitatea istoriei n-are , însă, nimic de-a face cu eroii și cu anti-eroii integrali, cu utopia, cu distopia sau cu perfecțiunea idilică. Altfel spus, gîndirea istorică nu duce niciodată la rezultate exacte, rotunde și ”fără rest”.

Problema Regalității și a răspunderilor regale între 1940 și 1944 e o discuție deschisă. De fapt, o discuție care trebuie, în sfîrșit, deschisă. Și asta, din lipsa tratamentului critico-istoric. Ca în atîtea alte capitole de istorie națională, sîntem și aici în fața unui clișeu. Mai precis, problema regalității, a trecut din clișeul dogmatic al comuniștilor în clișeul sentimental al anti-comunismului. Dintr-un anume punct de vedere, nimic n-a făcut mai rău percepției istorice a Regelui decît anii ’90, anii de mîrlănie republicană a lui Ion Iliescu și anii de simpatie populară monarhistă ca protest față de Regimul Iliescu. Atunci, exasperarea provocată de stilistica de aparatcik a lui Iliescu a fixat regimul sentimental favorabil Regelui. Rezultatul? Regele a fost extras din istorie și are, spre deliciul comentatorilor amatori, lipsa de gravitație a unui personaj care n-a fost martor ale propriilor vremuri. Îndrăznesc să cred că Regele scutit, acum, de densitatea istoriei este, totuși, una și

aceași persoană cu Regele aflat în fruntea statului român, înainte de instaorarea dictaturii comuniste.

Așadar, dacă vrem să rămînem sau, mai degrabă, să revenim în istorie trebuie să acceptăm orice dezbatere legitimă. Propuneri? N-avem timp și istorici pentru atîtea pete albe. Astfel, lipsa împotrivirii e, cel puțin în epoca modernă, o tradiție istorică românească extrem de vizibilă și cît se poate de nediscutată. Ne place să lăudăm eroismul înseriat polonez sau să ne cutremurăm la violența revoluționarilor maghiari ai anului 1956. Însă, de fiecare dată, uităm să remarcăm că atît fanatismul patriotic polonez cît și înverșunarea maghiară au fost acte în aparență absurde, fără sorți de izbîndă. Admirăm aceste mari acte de contestație istorică gratuită, la capătul lor fructuos de astăzi, cînd folosul descreieraților suicidali e clar pentru toată lumea. În același timp, uităm să ne punem problema acasă. Preferăm să constatăm superior că răscoala, sau rezistența sau refuzul regal de abdicare n-ar fi avut rost, n-ar fi dus nicăieri și n-ar fi schimbat nimic. Oare?

Să nu facem confuzia clasică: prezentul nu e clipa de față ci fața prezentă a trecutului. Cine investește fără sens în lucruri care nu se văd încă lasă ceva generațiilor viitoare. Noi așteptăm lovitura norocoasă care cruță vieți și adduce, gratuit, succesul integral. Un jack pot istoric.

Declarațiile Președintelui Băsescu nu vin de la un istoric dar nici nu trebuiau să vină, într-o țară care vorbește, fumegă, pălăvrăgește sau își dă cu părerea, în timp ce istoricii tac sau lustruiesc clișee. Afirmațiile Președintelui sînt discutabile. Indiscutabil, discutabile. Ceea ce vrea să spună exact asta: subiectul trebuie discutat.

P.S. Un excelent punct de ponire la http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/

La fel de instructiv, tratamentul aplicat autorului pentru greșeala de a fi gîndit în termini istorici o problemă tratată în genere sentimental și irațional.