Europa vs Europa

În mod inevitabil, ironic și periculos, Europa se apropie de concluzia pe care a evitat-o, după ce i-a fixat premizele. Cu excepția enormă a Germaniei, statele membre ale zonei euro, piețele și economiștii aplecați deasupra cascadei de crize succesive, cer apariția Eurobond-urilor. Ce înseamnă asta?

Înseamnă unificarea de facto a fiscalității europene. Mai simplu și mai clar spus, recrutarea și subordonarea tuturor bugetelor, datoriilor și deciziilor de care statele zonei euro dispun acum sau vor dori să dispună în viitor. Un singur centru de decizie va trata nenorocirile desăvîrșite , dintr-un motiv sau altul, de politici fiscale separate. Același centru va fixa buna creștere și cumpătarea guverneleor în cauză. Am ajuns aici, după ce toate celelalte remedii și intervenții urgente au reușit să amîne cu cîteva luni următoareaa serie de remedii și intervenții urgente. În fond, acest soi de regrupare prin subordonare nu ar fi altceva decît împlinirea riguroasă a proiectului european: monedă unică, fiscalitate comună, decizii coerente și pan-europene. Dar Uniunea Europeană ezită. Uniunea Europeană ezită în fața Uniunii Europene. Mai precis, Germania ezită în fața Germaniei eurohegemon. Căci Germania și nu altcineva ar urmă să devină directiorul financiar al Europei iar această idee profund unionistă și europeană nu e tocmai bine primită la Berlin. De ce?

Pentru că unificarea fiscală ar presupune un nou aranjament în care Germania nu ar primi doar puteri ci și răspunderi fără precedent. Germania și statele din proximitatea prosperității germane ar intra într-un contract care prevede, practic, subvenționareea pe termen lung, poate permanent, a periferiei deviante, deficiente și uneori delincvente a Sudului. Germania ar trebui să explice, apoi, alegătorilor că le va folosi banii pentru a răscumpăa decalajele și disfuncțiile italo-greco-hispano-portghezo - un so weiter un so fort. E greu de crezut că alegătorii germani vor primi vestea fără să înlăture, cu prima ocazie, guvernul care le-a cerut așa ceva. Patriotismul european al societății germane nu e fictiv dar același patriotsim va sucomba îndată ce va fi silit să devalorizeze sau să arendeze proverbiala productivitate a muncii germane.

Vremea opțiunilor a trecut. Pîmă acum, Germania a fost la putere.

De acum înainte, terenul se îngustează și Germania va fi la putere în Europa doar dacă va accepta să ia în posesie Europa. Similarități? Paralele istorice dureroase? Exact. Numai că istoria trebuie citită și, mai ales, recitită frontal. Germania a terminat epoca 1914-1945 zdrobită militar dar viabilă economic și, peste toate, fără să-și fi pierdut o clipă potențialul. Revenirea postbelică a readus rapid Germania la capacitățile naturale. Uniunea Europeană a pornit exact de la acest punct sau, în orice caz, a devenit prizoniera acestei realități fixe. Din acest punct de vedere, despre care afăm acum că e unicul punct de vedere real, Uniunea Europeană este construcția care a făcut poisibile și concomitente o Germanie dominantă și o Europă de națiuni suverane. Productivitatea și seriozitatea germană au tranșat rapid problema economică iar reunificarea statului german a încheiat cu bine latura politică a procesului. Germania a devenit liderul și beneficiarul major al Europei Unite. Aici, argumentul expus de greci de pe masa de operație merită luat în seamă. În viziunea și după experiența grecilor și, desigur, a atîtor alte state mediteraneene, central și esteuropene, Germania a prezidat spațiul economic și monetar european cu onestitate politică aparentă și cu maximum de profit economic real. Piețele țărilor infractor din sud ca și piețele corupților și nepieptănaților nou veniți estici s-au deschis și au fost practic absorbite de motorul economic german. Exporturile industriale, veniturile bancare, crema forței de muncă și spuma schimburilor comerciale au migrat en masse către Germania. Acest aranjament în care Germania a prezidat și absorbit, fără să susțină și să distribuie se apropie de sfîrșit. Donațiile de urgență către Grecia au fost un incident care riscă și trebuie să se transforme într-o schemă unitară de asistență. În caz contrar, Uniunea Europeană se va dezlipi în părțile ei componente și contradictorii: pe de o parte, proiectul teoretic și steril, pe de o parte realitatea neîmplinită. Uninea Euroepană poate deveni Uniunea Europeană sau poate rămîne un șir de instituții agățate de discursuri agățate de aer.

E, oare, posibil acest pas care ar transforma un proiect parafrazat și celebrat de aproape 60 de ani, într-o realitate istorico-ecomomică fixă? Vom vedea. Vom vedea dacă europenii înșiși sînt gata să accepte sacrificiul enorm pe care îl presupune Europa integrală. Vom vedea dacă statele naționale își vor putea convinge cetățenii să fie solidari cu deficitele bugetare, datoriile și planurile de pensii ale europenilor necunoscuți de peste mări și țări și regimuri de viață divergente. Bunul simț spune că așa ceva nu va fi posibil și că Europa va continua cum va continua, din compromis în compromis, din summit de urgență în summit de urgență și dîn amînae în amînare. Numai că intervalul se scurtează rapid și, în cele din urmă, Europa se va întîlni tot cu concluzia pe care a proiectul european a presupus-o de la bun început.