Altă putere, acelaşi faliment


Cifrele, analizele, în genere, expertiza aluvionară pe care presa şi politicienii le depun nu la picioarele ci mult deasupra capetelor românilor sînt practic lipsite de sens şi consecinţe. Problemele economice ale Româneiei n-au fost niciodată în ultimii 60 de ani economice şi, prin urmare, n-au putut fi niciodată îndreptate prin acţiune economică propriu-zisă.

Toate problemele şi crizele României, inclusiv impasul economic agravat de astăzi, sînt politice şi istorice. În primul rînd, politice , fără ca istoria să înceteze vreo clipă presiunea din umbră.
Există un anume pasaj în Mesajul adresat Parlamentului de Preşedintele Băsescu, luni 9 martie 2009, care scoate la lumină raţiunile politice totale ale aşa-zisei crize economice interne. Pasajul sună în felul următor: „Practic, Guvernul şi Parlamentul nu mai controlează bugetul statului şi salarizarea. O altă putere din afara puterii legislative, din afara puterii executive, decide bugetul statului.” . Coloanele lungi de cifre cad. Vegetaţia analitică se autodizolvă. Cuvintele Preşedintelui Băsescu prind definiţia fundamentală a crizei româneşti, nu doar a crizei economice, politice, sociale, morale ci a tuturor laturilor şi feţelor care dau, la un loc, singura şi marea temă istorică a ultimilor 20 de ani. Economic şi statistic acest deranjament structural e susţinută de o acţiune de-a dreptul înspăimîntătoare: 5 miliarde de euro venituri în plus pentru 160000 de funcţionari în plus şi 9 miliarde de euro destinaţi proiectelor publice, neatinşi sau rataţi. În ciuda trenei de zerouri, cifrele spun prea puţin. Esenţa e un proces istoric de mare adîncime care domină tot ceea ce numim politic şi economic, deformînd masiv direcţia naţiunii. Acest proces complex, misterios şi vicios generează faimoasa perplexitae în faţa neputinţei românilor de a face bine şi de a trăi radical diferit în raport cu constantele istorice negative date de epoci diferite şi întrupate în societăţi succesive dar, în mare, identice.

Această formulă spune, înainte de orice, că statul însuşi nu există sau e o creaţie neserioasă, aleatorie şi premeditată, în sensul în care cineva sau ceva foloseşte o situaţie, un contract, un instrument sau o împrejurare istorică. În primul rînd, avem de-a face cu un stat care e sustras şi subcontractat de „cineva sau de cineva”. De aici lipsa completă de realitate, dimenisuni şi geometrie a vieţii generale româneşti, adică a desenului şi funcţiilor clasice ale economiei şi politicii. Nimic, nici oamenii, nici banii, nici instituţiile, nu sînt, nu se află şi nu funcţionează undeva, într-un punct reperabil şi prin asta încărcat de minima densitate a răspunderii. Fluide, ubicue şi, în aceleaşi timp, imateriale, toate instituţiile, instrumentele, părerile şi persoanale lumii româneşti nu au direcţie şi finalitate comună. Numai că acest gol e nu numai confuz ci şi foarte activ. Căci el e – în cuvintele Preşedintelui Băsescu - „ o putere” şi anume o putere plasată „în afara puterii executive şi legislative”. Primul efect al acestei situaţii e că puterile executivă şi legislativă încetează să mai fie puteri. În schimb, acel misterios centru care controlează banii din România, fie că vorbim de banii statului, ai contribuabilului sau de ultima şpagă la poarta unui spital) e instanţa supremă. Din două motive: o dată pentru că marii controlori financiari sînt, într-adevăr, persoane şi grupuri camuflate, aproape invizibile public dar extrem de reprezentate public prin politici şi mesaje emise de paravane media şi politice. Paravanele media sînt televiziunile şi trusturile de presă plătite de marile figuri de oligarhi. Paravanele politice sînt partidele şi acestea la un loc fac din Parlament şi Justiţie osatura statului subcontractat. În al doilea rînd, instanţa supremă e invizibilă pentru că, în partea ei socială, conţine o mentalitate istorică articulată prin mulţinmi. Idealurile şi valorile verbale ale societăţii româneşti sînt o proastă introducere în adevărul profund al acestei lumi. Ele lucrează - de fapt, stau - la mare distanţă de propriile pretenţii şi echivalează cu practica parazitismului bugetar.

Birocraţia nu e un proiect pînă la capăt managerial. În absenţa unei aplecări colective, a unui sentiment popular (şi efectiv anti-popular) birocraţia nu poate deveni o masă. Iar fără direcţia programatică imprimată de un corp politic organizat şi energic face din birocraţie o putere, pe cît de aparent absentă, pe atît de influentă. Aici, în această alianţă subterană şi extrem de armonioasă a societăţii în tot ce are ea rezidual şi a grupurilor de putere care pornesc de la negaţia statului public se află cancerul politic românesc. Criza globală a pieţelor şi economiilor e un doar un adaos. Adevărata criză e internă, istorică şi perpetuă. Din acest motiv, statul român nu poate participa la rezolvarea problemelor economice. Lipsa de mijloace financiare poate fi corectată, de pildă, de un împrumut de urgenţă acordat de FMI, însă asta nu va înzestra cu adevărat Guvernul. Aceasta e traiectoria pe care am ajuns, iar, lihniti în faţa FMI-ului. Nu deficienţele sau nu neapărat deficienţele economice ne-au adus în această situaţie, ci spolierea internă a statului de către omul ales de stat să distrugă statul. Vîntu, Patriciu, Voiculescu şi restul marii generaţii de oligarhi au făcut averi fabuloase din afaceri cu statul, nu dintr-o invenţie genială pornită într-un garaj mizer şi nici din revoluţii manageriale de genul liniei de fabricaţie Ford. Prezumţia de vinovăţie plasată împotriva tuturor averilor private de care se plînge Dinu Patriciu nu există. Există altceva. Există o enormă premiză istorică: marii, de fapt foarte mărunţii, oameni de megaafaceri ai României nu s-au născut pe picioarele lor ci în poala statului. Din care n-au coborît încă. Asta e istoria. Restul , adică pretenţiile de „capitalişti” şi „cavaleri răsăriteni ai industriilor” e doar retorică. Diferenţa şi drama vin, cu adevărat, din împărţirea puterilor în stat. România nu practică împărţirea puterilor în stat ci împărţirea puterilor cu statul, pînă la absorbirea, sustragerea sau închirierea statului. Nu e o tragedie, pentru că tragedia presupune măreţia. E o pungăşie măruntă expandată la nivel istoric şi naţional... Iar viclenia proastă duce la farsă.