Dispariţie, decuplare, negaţie - ultima realitate


Banalitatea a mai făcut o achiziţie: crimele civile, „inexplicabile”, în masă - asta pînă la apariţia unei denominaţii psiho-mentale capabile să rezume noua loterie cotidiană a vieţii şi a morţii.

La distanţă de numai cîteva zile, mai întîi în Alabama , apoi în Baden-Wurttenberg , aceaşi combinaţie de violenţă letală şi sentinţă capitală aleatorie: un individ pătrunde înarmat (uneori costumat ritual, în ţinută „combat”) în spaţii publice bine împănate cu nevinovaţi şi ucide cu rafale de armă automată. Lista execuţiilor de acest gen e deja vastă. Într-un fel, suita riscă să se transforme în rutină, să intre, adică, în suma largă, tot mai largă, a „necesarului” cotidian şi de perturbări neremarcabile.

Dimpotrivă, epidemia de asasinate civile în masă poartă însemene vizibile, grave şi cu totul particulare. Autorii acestor asasinate şi actele lor „inexplicabile” sînt sau par să fie rezultatul direct şi eruptiv al cîtorva mutaţii mentale colective. Foarte pe scurt, e vorba, în genere, de atenuarea sau abolirea limitelor, a pereţilor care separă, invizibil dar net, posibilul de impermisibil, viaţa privată de viaţa publică, ego-ul de colectivitate, în fine, realitatea de fantasmele şi fumigaţiile interioare. Două procese par să explice alunecarea în această zonă confuză şi ne-limitată.

Mai întîi, dispariţia educaţiei. În termeni concreţi, asta înseamnă reducerea sau chiar anularea interdicţiilor. Un curent care începe să formeze şi să deformeze încă din şcoala elementară şi din sînul familiei occidentale transmite tinerilor convingerea că nimeni nu e dator să ţină în vreun fel seama de ceilalţi. Satisfacţia şi autosatisfacţia personală primează, în numele presupus al aşa numitei „libertăţi” complete şi inalterabile. Efectele se văd oriunde şi oricînd: tinerii au o lejeritate uluitoare a insultei şi a proastei creşteri. Nimeni nu se mai jenează să stea cu picoarele pe bancheta din tren, să urle la mobil în prezenţa a zeci de pasageri, să bea, să aculte muzică, să sfideze fără să-şi imagineze că sfidează. Rezumatul interior al acestei tendinţe spune un singur lucru: ceilalţi nu există, sînt, cu un singur gest, mutaţi în afara realităţii şi a dreptului la persoană distinctă. Diminuarea realităţii exterioare ego-ului dilatat e, astfel, primul pas spre dezumanizarea celor de alături iar asta înlesneşte, mai departe, tratamentul rezervat obiectelor: casarea. Exact ca un pahar de carton sau alt obiect de unică folosinţă, o peroană poate fi aruncată sau eliminată, fără probleme speciale de conştiinţă.

În al doilea rînd, calitatea şi valoarea realităţii au fost serios zdruncinate în relaţia cu virtualul. Există, de acum, o migraţie colectivă uriaşă spre şi în spaţiul virtual dezvoltat pe diverse platforme internet, jocuri pe computer şi comunicare instantanee. Semnificativ, noua manie a realităţii simulate şi provocate în studiouri de televiziune a primit, în baza unei inversiuni lejere, numele de Reality TV!

Problema nu sînt instrumentele. Problema e plonjeul mediat de net, jocuri, twitter etc, într-un spaţiu care pare perfect compatibil cu realitatea. Graniţa care desparte realul de virtual nu mai funcţionează. Exact ca în cazul educaţiei defuncte în numele permisivităţii, limita se retrage şi deschide un spaţiu fără restricţii şi populaţie. Singurul persoanj şi marele ordonator-dictator al acestui spaţiu e, bineînţeles, egoul.

În majoritatea cazurilor, masacrele executate cu o siguranţă teleghidată în şcoli, benzinării sau magazine au fost precedate de o carieră instensă în chat-room şi în forumuri. Instrucţia prealabilă a autorilor se adîncise în virtual şi îşi transformase clienţii în fiinţe incapabile să distingă între viaţă şi reproducerea ei virtuală.

Componenta cyber a acestui fenomen nu e, în nici un chip, hotărîtoare.
Constelaţia apocalipitică şi solitară care explodează în aceşti oameni şi în jurul lor a fost descrisă într-un eseu memorabil de Hans Magnus Enzensberger. „Perdantul radical” pe care îl descrie Enzensberger e o fiinţă aparent redusă la profilul teroristului musulman. Însă, fie că urcă prin fanatizare religioasă, fie că se extinde prin exerciţiul insistent al libertăţii virtuale, catastrofa interioară are unul şi acelaşi efect: decuplarea finală de realitate. Devalorizarea completă a vieţii. La celălalt capăt, acest impuls anti-vital e ilustrat de noul cult instituţional al morţii, promovat de lobby-ul pro-euthanasie şi acceptat, pe scară tot mai largă, de justiţia şi de statele occidentale.