Michael Jackson - When The Music's Over



Posteritatea lui Michael Jackson a început în mod neobişnuit. La numai cîteva ore, după ce dispariţia lui Jackson a fost confirmată oficial, au apărut reacţiile conforme în asemenea situaţii: mărturisiri emoţionale, evocări ale descoperirii „fenomenului Jackson”, în cutare sau cutare moment al adolsecenţei, exagerări grăbite sau pioase. Cum era de aşteptat, Jackson a fost imediat catapultat la rang de „geniu”, cu lipsa de argumente şi cu înverşunarea sentimentală care au declasat demult termenul. Însă acest gen de reacţii a fost, de la bun început, însoţit de contestări abrupte, de ironii şi, chiar, de glume de un prost gust blindat (majoritatea grupurilor care au urcat pe scenă la Glastonburry s-au ferit să spună ceva despre Jakson sau au recurs la remarci respingătoare). Contestatarii au avut de spus unul şi acelaşi lucru: Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.

Toate aceste observaţii sînt corecte. Însă tot aceste observaţii ratează importnaţa extraordinară a lui Jackson pentru cultura populară contemporană. Jackson a pus în scenă auto-negaţia unei culturi care s-a stins în tehnică, prestidigitaţie vizuală şi nonsens muzical. Michael Jackson a fost un „performer” şi un „entertainer” uluitor dar nu un artist. Jackson a făcut spectacol, pînă la şi chiar dincolo de limita exchibiţionismului. Jackson a fost exact ce şi-a dorit: „The King Of Pop”. Unde muzică pop e muzica populară a timpurilor noastre iar muzica populară a timpurilor noastre a eşuat în infantilism şi fetişism idolatru, după ce a rupt legăturile cu tradiţia din care s-a născut. Jackson a desăvîrşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degradate, după ce ultima rezistenţă a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără valoare şi stil. „Thriller”, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exchibiţia pură a dansatorului. Din acest motiv, Jackson şi capacitatea sa motorie în scenă nu au lucrat în nici un fel asupra muzicii. Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de limbaj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalţi mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestiumat al tradiţiei recuperate în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (probabil cel mai influent muzician al epocii care se deschide la începutul anilor ’60).

Dealtfel discuţia encomiastică pe marginea „fenomenului Jackson” suferă de o ignoranţă atroce. Trimiterile la marea tradiţie a revistei americane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performer-uliui şi au dansat susţinuţi de un optimism încărcat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista americană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale complexului MTV.

Anii ’80, epoca de glorie a lui Jackson, sînt cei mai nefericiţi ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, deformate sau suprimate. Muzica soul se retrage, îmbrîncită spre disco, spaţiul pseudo-muzical în care a excelat Jackson. Din acest punct de vedere, Jackson nu a continuat ci a părăsit linia de mare autenticitate soul, fixată de Marvin Gaye, Curtis Mayfield şi, în primul rînd, James Brown. Asocierea repetată a lui Jackson cu şcoala soul vine dintr-un stereotip rasial. Adevărat, Diana Ross a fost, un timp, mentorul de scenă al lui Jackson dar Diana Ross însăşi lucra într-un spaţiu post-soul. Influenţa cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, iniţiatorii ritmului de pulsaţie electro şi ai vocalismului în falsetto extrem. Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducţionism muzical. Forţa rock-ului greu se banalizează în varianta speed şi thrash. Blues-ul electric în forţă rămîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi fuck, a la Black Crows, respectiv Red Hot Chilli Peppers. Forţa rudimentară a cmoercialsmului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul anilor 80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, E,L&P, fie rezistenţa minoritară a unor King Crimosn, Robert Fripp sau David Sylvian).

Valoarea artistică a lui Jackson e foarte redusă. Aşa e , însă, şi valoarea muzicală a ultimilor 20-30 de ani de muzică şi gust popular. Jackson a făcut o artă din criza muzicii pop şi, din acest punct de vedere, Jackson e remarcabil ca propagator şi victimă a unui imaps cultural total. Nimeni n-a reuşit mai bine decît Jackson să dea spaţiu unui limbaj muzical în esenţă kitsch şi să traducă mai strident lipsa de valori, acea tristă absenţă a mulţimilor faţă de ce era, odată, arta populară. Chuck Berry şi J.L.Lewis aveau un ethos vulgar dar autentic. Cu Jackson, ethos-ul devine manie pură şi automatism consumist. Toată mutaţia culturii populare dinspre tradiţie spre iluzia febrilă şi fiorul grandorii momentane a fost ilustrată şi jucată de Jackson, pînă la dezintegrare.

După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă. Toate aceste negaţii nu fac din Jackson un criminal muzical în serie. Jackson însuşi a fost distrus, înainte de a fi lansat într-un uriaş experiement de nivelare muzicală. Social, Jackson e cel mai vast şi mai precis diagnostic al unei dezorientări care a falsificat şi, pînă la urmă, eliminat bazele muzicii populare moderne. Cu Jackson, muzica pop a devenit un material inform şi indiferent, etern utilizabil, perfect plasat
pentru a umple golul nesfîrşit al vieţii, fără a obliga sau a pune întrebări. Abandonul înălţat la rangul de plictis binefăcător. Povestea lui Jackson e povestea tipică a unei nevroze culturale care şi-a recoltat devreme victima şi a dresat-o, dezumaninzînd-o complet. Există o asemănare bizară şi instructivă între soarta copiilor robotizaţi de gimanstică şi destiunul animalier, de circ ambulant, înscris de Jackson Tatăl pe fruntea fiului său, Michael. Aceaşi predestinare de automat şi aceaşi brutalitate perfecţionsită, acelaşi recurs la drog, aceaşi arest al copilăriei prelungit pînă dincolo de maturitate, totul în căutarea numărului perfect, cerut de mulţimi din ce în ce mai puţin capabile să discearnă, să accepte nunaţe, să aibă răbdare şi să distlieze complexităţi. Gimnasta decerebrată, la 12 ani, şi Jackson perfect programat, la 6 ani, sînt figuri de dubiu artistic minim, într-o epocă prea obosită şi prea egoistă pentru a mai căuta şi sărbători ceva substanţial. .
Asta nu înseamnă că Jackson vine din afara muzicii. Însemană doar că filonul polular al muzicii de blues şi soul a cedat complet şi s-a livrat malaxorului general al distracţiei pe teme artistice, dominant de la jumătatea secolului XX.

Atît cît a mai putut răzbate, talentul lui Jackson a fost detectat în teme melodice recuperate de alţi artişti. Au ajuns la noi, astfel, ca pulsul palid al unui debutant lansat din poziţia de muribind, cîteva evocări minime ale posibilei careiere artistice a lui Jackson. „Human Nature” a fost preluată cu multă intuiţie de Miles Davis - interesant, tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pretenţii pseudo-intelctuale şi banalitate funk. Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pentru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodităţii şi ignoranţei, a exclus din artă sinceritatea şi vocaţia.

Victimă fragilă şi prea puţin apărată de educaţie, Jackson a fost devorat de apetitul infernal al lumii noastre pentru imagine (de unde dimensiunea video formidabilă a cultului Jackson) şi pentru perfecţiune automată, neproblematică (de unde imposibila tehnică dansantă - nu coregrafică - a lui Jackson). Puţin, cumplit de puţin. Viaţa lui Jackson a luat conturul acestei sărăcii opulente: un gol existenţial total, susţinut de miliarde fără sens. Bani şi mulţimi.