Ca-capitalismul şi falsificarea democraţiei
(un produs oferit de compania PSDPNLRTVA3)




Într-un interviu dens, acordat cotidianului Gîndul, Sebastian Lăzăroiu descrie precis problema de bază a lumii româneşti: „falsificarea democraţiei”. Lăzăroiu e un sociolog prudent şi nu obişnuieşte să se lanseze în consideraţii speculative. Vorbind, în mod repeat, de „falsificarea democraţiei”, Sebastian Lăzăroiu reuşeşte să numească un proces grav, cu siguranţă cea mai influentă şi periculoasă direcţie de mişcare a societăţii româneşti, în ultimii 20 de ani.

Consilier Prezidenţial, Lăzăroiu nu vorbeşte de pe poziţii de campanie. Observaţiile lui pleacă, riguros, de la realităţi complexe şi agitate dar evidente. Orice român cu ochii bine deschişi le cunoaşte şi orice sociolog onest le va pune, imediat, pe masa de studiu. „ Falsificarea democraţiei”, asupra căreia avertizează cu îngrijorare Lăzăroiu, e vizibilă în efortul mediatic şi politic enorm al alianţei PSD-PNL-Realitatea TV-Antena 3 (deşi, mai sfioasă, înşelăciunea mediatică pe care o propagă TVR, merită un capitol separat). Doar naivii mai pot vedea în coincidenţa persistentă şi agresivă de discurs a acestor partide şi televiziuni o întîmplare. Iar România politică şi mediatică şi-a pierdut, de la naştere, naivităţile. Agenda comună a conglomeratului mediatico-politic PSDPNLRTVA3 e afişată 24 din 24. Discursul politic unic, centralizat, al generatorului de mesaje directe şi indirecte, explicte şi implicite, are o singură ţintă: degradarea imaginii Preşedintelui Băsescu. Oricum şi prin orice mijloace: insinuare, insultă, informaţie falsă, distorsionare, context impropriu, sondaje pre-comandate, oameni de casă angajaţi şi plătiţi pentru a juca farsa „expertului”.

Inventivitatea inepuziabilă a defăimă-tronului PSDPNLRTVA3 spune tot despre căderea presei. Aşa cum entuziasmul şi lipsa de paranteze de conştiinţă, vorbesc, la rîndul lor, despre întinderea nelimitată a corupţiei morale, despre indiferenţa sălbatică şi disponibilitatea amorală a sute şi sute de tineri jurnalişti. Însă abia situaţia din spatele acestei comedii insalubre e cu adevărat gravă şi periuculoasă.

Regizorii alianţei se bat pentru a prelua controlul politic asupra statului, după îndepărtarea lui Traian Băsescu, obstacolul ales şi plasat de votul popular între republica de uz personal şi statul de coloratură democratică. „De coloratură democratică” şi nu „democratic”, pentru că iluziile nu au ce căuta în discuţiile despre prezentul şi viitorul României. Democraţia reală e cel mult parţială şi va fi mult timp aşa, într-o ţară care a pornit în 1989 fără să fi primit un impuls libertar inern şi a înaintat, aproape exclusiv, prin corecţii impuse din exterior. Însă, rămînînd în realitate, e absolut evident că varianta pentru care se bat regizorii alianţei anti-Băsescu ar fi o catastrofă pentru România.

Iniţiatorii şi regizorii frontului mediatic anti-Băsescu sînt cunoscuţi: megamagnaţi proprietari de trusturi media, plus PSD, plus PNL. Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dinu Patriciu, alături de aliaţii lor istorici sau ocazionali. PSD e, în această ecuaţie, marele aliat istoric. Nu trebuie uitat: apariţia magnaţilor de tip Voiculescu, Vîntu, Patriciu e opera directă a regimului Iliescu. Acest lucru trebuie repetat mereu în prezenţa liderilor PSD. Ion Iliescu, campionul „oamenilor săraci şi cinstiţi”, social-democratul înflăcărat, e sută la sută născătorul şi protectorul reţelei de „capitalişti” care ţin loc, în România, de economie şi vor să îi devină coordonatori politici. Prin urmare, legăturile PSD-Voiculescu-Vîntu sînt de-a dreptul filiale.

PNL e în postura aliatului de circumstanţă, deşi cirumstanţele pro-PSD s-au ţinut lanţ, în istoria recentă a liberalilor. Posibilele argumente referitoare la liberalismul lui Patriciu sînt formale şi nefondate. Dinu Patriciu are un discurs liberal (aproape libertarian) şi o practică politică de corporatist socialist. Împreună, Vîntu, Voiculescu şi Patriciu sînt, de fapt, primii trei „asistaţi” ai României. Nimeni, de la infirmi şi săraci, la directori de fabrici şi oameni de cultură, nu s-a bucurat de un sprijin legal şi ilegal, financiar şi politic, de subvenţii, favoruri, scutiri şi tratamente preferenţiale, în măsura în care s-au bucurat primii trei asistaţi ai ţării.

Aici sînt de găsit rădăcinile procesului pe care Sebastian Lăzăroiu îl numeşte cu formula „ falsificarea democraţiei”. Spre deosebire de oamenii de afaceri claisci, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu vor putere politică. De ce au nevoie, toţi trei, de putere politică, de cît mai multă putere politică? Pentru că toţi trei au apărut din afaceri cu statul şi pentru că toţi trei rămîn dependenţi de afacerile cu statul, mai bine zis de condiţiile preferenţiale în care continuă să desfăşoare afaceri cu statul. Nici unul nu e om de afaceri autonom. Nici unul nu s-a dezvoltat pentru că a produs bunuri sau valori. Nici unul nu a descoperit sau produs ceva nou. Ca-capitalişti cei trei au creat ca-capitalismul românesc: o imitaţie stridentă, în seria imitaţiilor stridente care înlocuiesc, în România, instituţiile de bază ale societăţilor libere. Faimoasa imagine americană a magnatului care a pornit de la o descoperire fundamentală într-un garaj n-are ce căuta în România. Creativitatea acestor capete de afaceri e nulă. Ea ilustrează şi inspiră, de altfel, o mare parte a mediului de afaceri aşa zis privat din România. De aici preponderenţa generală a speculaţiei, în dauna producţiei şi caracterul vital al poziţionării faţă de stat

Despărţiţi de stat sau lipsiţi de protecţia instituţiilor statului, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu ar avea enorm (probabil, tot) de pierdut. Într-adevăr, pentru a fi puternici, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu au nevoie de stat. Iar statul le poate fi favorabil, numai în măsura în care e, totodată, „al lor”.
Mai departe, statul devine „al lor” numai în măsura în care cei trei decid, prin intermediari, care sînt „deciziile” statului.

În mare parte, nevoile de existenţă şi prosperitate ale imperiilor Voiculescu, Vîntu, Patriciu sînt, deja, satisfăcute. Ei pot conta pe o justiţie fidelă care îi exceptează de la aplicarea legii şi consfinţeşte, astfel, dreptul la acţiuni (trecute sau viitoare) ilegale al celor trei. Însă necesarul triumviratului nu e satisfăcut pînă la capăt. Lipsesc garanţiile totale. Ele pot fi cîştigate numai odată cu plasarea unei administraţii cooperante în fruntea statului. Oameni ca Voiculescu, Vîntu şi Patriciu devin regim de stat sau nu devin nimic.

În acelaşi timp, însă, planul de lucru al celor trei e condiţionat. El trebuie să respecte aparenţele democratice instaorate după 1989: presă şi alegeri libere, justiţie autonomă. În consecinţă, cei trei se adaptează şi imită democraţia. Adică o falsifică, din interior, dinăuntrul formelor şi instituţiilor democratice formale. Ei au creat aparenţa unei prese private şi autonome, transormînd-o, însă, în platformă mediatică de uz pesonal. Ei au menţinut ideea de dezbatere şi opoziţie, încărcînd-o, însă, cu arta neagră a dezinformării. Ei şi partenerii lor mereu disponibili, plasaţi în funcţii publice sau „civile”, au creat pieţele de licitaţie pe care le numim, în mod curent, justiţie şi sindicate.

„Falsificarea democraţiei” e un proces insidios, greu parabil. În esenţă şi spre deosebire de impoziţia dictatorială, falsificarea democraţiei nu e o operaţie anti-socială ci anti-cetăţenească. Ea nu reprimă ci caută asociaţi, pentru că e, în fond, o propunere, un cotract, în baza căruia cei interesaţi îşi vînd dreptul la libertate şi reprezentarte publică. Dreptul lor şi, mai mult,
dreptul la egalitate al tuturor celorlalţi. Falsificarea democraţiei e un proces organic în care societatea e chemată la complicitate, cu condiţia să cedeze, adică să fie indiferentă la egalitatea vieţii publice. Falsificarea democraţiei e modul silenţios al despărţirii de democraţie.