România - ultima carte


Apelul pentru reforma învăţămîntului românesc, semnat de numeroase figuri culturale de prim rang a a fost, prompt, interceptat şi răstălmăcit de maşina propagandistică anti-Băsescu. Din păcate, nu era de aşteptat altceva. Presa nu e cu nimic mai sănătoasă decît învăţămîntul. Prostituţia morală e parte din fişa postului. Nu văd cum altfel poate fi numită această nouă profesie care presupune un lot de ziarişti închiriaţi, dispuşi la orice, în schimbul unor sume de bani enorme. Distinşii beneficiari trăiesc în cea mai bună din lumile posibile: iau munţi de bani, fără fie jenaţi de Declaraţii de Avere dar au şi dreptul de a cere socoteală în numele opiniei publice. Lucruile sînt cu atît mai minunate, cu cît obligaţiile profesionale ale ziaristului la trust sînt una: distrugerea publică a figurii Preşedintelui Băsescu. Pînă în noiembrie, presa trebuie să opereze, deontologic, pe creier, electoratul, conducîndu-l, apoi, de mînă, pînă la buletinul de vot pe care poate scrie orice, mai puţin Băsescu. Aşadar, Apelul oamenilor de cultură a avut soarta oricărui fapt de viaţă publică: a fost transformat în utilaj de asalt împotriva lui Băsescu. Operaţia e jenantă. Atît de jenantă, încît a fost sesizată şi demontată de cîţiva ziarişti care nu acceptă, totuşi, să facă baia de noroi colectivă şi rituală, pe care o presupun viaţa de redacţie şi „solidaritatea de breaslă”.

Problema învăţămîntului românesc e învăţămîntul românesc, nu Traian Băsescu. Preşedintele Băsescu e, practic, singurul om politic român care a făcut din învăţămînt o temă naţională şi a susţinut politic un program complet de reformă şcolară. Nimeni nu poate nega această evidenţă, fără să iasă din realitate. Cum, însă, presa noastră îşi petrece o mare parte din timp dincolo de realitate, Preşedintele Băsescu e atacat acum pe tema învăţămîntului. Apelul, compus cu toată bună credinţa, s-a dovedit cum nu se poate mai util pentru manevrele mediatice ale presei de pe lîngă piciorul de magnat.

Cine citeşte Apelul remarcă imediat cele două părţi distincte ale documentului. Cea mai mare parte a Apelului analizează şi denunţă mascarada din spatele aşa zisei Universităţi Spiru Haret. Asta m-a îndemnat, iniţial, să semnez Apelul. Însă primele rînduri ale documentului acuză mai mulţi politicieni de încercarea de a muşamaliza scandalul. Unul din cei numiţi e Preşedintele Băsescu. Asta m-a făcut să renunţ la semnătură. Cred că toate criticile aduse în Apel universităţilor de gang a la Spiru Haret sînt perfect întemeiate. Cred, deasemenea, că Preşedintele Băsescu şi-a precizat clar poziţia, în ultima conferinţă de presă.

Însă Apelul lansat de atîţia oameni de mare calibru e cel mai important document analitic aplicat catastrofei universitare româneşti. Cazul Univeristăţii Sapiru Haret e parte a enormei escrocherii care ţine loc de învăţămînt, în România. Semnatarii Apelului ştiu bine ce ştiu. În mare parte, e vorba exact de oamenii care ar fi trebuit să dea direcţia culturală şi academică a României. Această funcţie vitală a fost, pur şi simplu, sustrasă de o clică de învîrtiţi şi transformată în fabrică de bani. Educaţia e, peste tot în lume, produsul unei elite sau nu e deloc. În cazul nostru, nu e deloc. Procesul care a distrus învăţămîntul e procesul care a distrus toate formle de cultură instituţională şi viaţă publică în România. O reţea de impostori bine plasaţi în comunism a preluat, sub protecţie politică, instituţiile de stat sau a născocit, repede, un sector aparent privat. Justiţia a fost, de pildă, infiltrată de somităţile lumii comuniste care s-au baricadat, apoi, în numele şi în spatele normleor democratice garante ale independenţei justiţiei. Sectorul economic privat a fost „iniţiat” de profitori care mulg contracte cu statul, în timp ce vorbesc de „piaţa liberă” şi „ concurenţă”. Învăţămîntul e, practic, noua Justiţie care e, la rîndul ei, fostul Capitalism românesc.

Învăţămîntul a fost infiltrat de impostorii vechiului regim, pe două căi. În sectorul de stat, mai ales în provincie, au apărut instituţii noi, după schema „Cătunul şi Universitatea”. Au mai rămas puţine localităţi electrificate care nu sînt şi Centre Universitare. Însă adevărata lovitură a venit odată cu plăsmuirea învăţămîntului privat, mai precis, odată cu fabricarea unei cooperative care cumpără protecţie politică şi face profit din vînzarea de diplome fără valoare. Mecanismul e simplu: diverşi Bondrea au obţinut,de la cunoştinţe plasate în aparatul de stat, aprobările necesare pentru înfiinţarea de Universităţi. Apoi, au recrutat studenţi, prpunîndu-le un tîrg atrăgător: nu daţi examen de admitere, nu daţi, la drept vorbind, nici un examen serios cîtă vreme sînteţi studenţi dar plătiţi taxe. Masa de studenţi a fost pusă la dormitat, în timp ce programa a luat-o razna, multilpicînd numărul cursurilor şi, fireşte, nevoia de „cadre” universitare. În spaţiul astfel creat, au fost poftiţi politicieni, magistraţi, oameni publici care au înţeles repede tîrgul: voi ne daţi bani, noi vă asigurăm protecţia politică. Recapitulînd, armate de studenţi au plătit taxele şi armate de profesori „strategici” au promovat armatele de studenţi. La sfîrşit, norodul studios s-a pomenit cu o diplomă. Profesori nuli, au furnizat o diplomă nulă care împinge spre un post plătit cu un salariu valid, într-o ţară invalidă. Schema poate fi redusă la formula: părinţii plătesc diplome iar Universitatea plăteşte o taxă de protecţie politică echvalentă cu salariul „profesorilor”.

Rezultatul e o masă de tineri a căror ignoranţă a fost perfect conservată. Ei vor asigura medicoritatea vieţii profesionale viitoare a României. Pînă la urmă, părinţii, studenţii, profesorii, sindicatele şi Universităţile fac bani vînzînd ieftin viitorul naţional. România îşi asigură de pe acum statutul de ţară fără şanse şi competenţe. Ţara mediocrităţii va fi ţara mediocrităţii absolute. Naţiunea educată română va fi, dacă nu e deja, patria şmecherilor cu şansa de a deveni patria şmecherilor faliţi. Corupţia va fi mereu cu un pas în faţa meritului. Şi, bineînţeles, toată lumea va continua să vorbească de Europa, democraţie etc. Din cînd în cînd, cineva îşi va aduce aminte că trebuie să-l înjure pe Băsescu.

Scandalul Spiru Haret e o dramă impură. Primele victime ale acestei drame care se înoadă, foarte româneşte, cu farsa, sînt tinerii dotaţi. Ştrandul Spiru Haret n-are nevoie de ei şi, dealtfel, această universitate de rigolă nu poate răspunde cîtorva întrebări simple. Pe ce poziţie şi ce notorietate internaţională are marele laminor de diplome de tablă Spiru Haret? De ce pleacă la Universităţi occidentale tinerii care au ceva în cap şi bani de un bilet de avion? De ce nu se îmbulzesc ei la porţile faimoasei Universităţi Spiru Haret? De ce nu se întorc absolvenţii români de Universităţi occidentale în ţară, de pildă, pentru a preda la Spiru Haret? De ce reuşesc ei să publice lucrări remarcabile, numai şi numai la edituri universitare din occident? Baraca academică Spiru Haret ar putea dedica unul din nenumăratele ei cursuri acestor întrebări.

Ţin la dispoziţia distinselor cadre ale grupului haretist, cazul lui Aurelian Crăiuţu. Asta pentru că îl cunosc mai bine şi pentru că îl preţuiesc anume pe tînărul profesor univeritar american. Crăiuţu a plecat repede, pe la începutul anilor ’90, pentru că a înţeles, la fel de repede, unde duce traiectoria academică românească şi cine îi scrie parcursul. Acum e universitar american şi a publicat recent o splendidă ediţie de documente Tocqueville.

România proiectată de reţelele convergente ale impostorilor cu forţă politică îşi pregăteşte căderea. Puterea acestui instinct care îşi face parte şi distruge orice valoare publică e înspăimîntătoare. Comunismul continuă postum prin reprezentanţii foarte vii şi activi ai cancerului social migălit vreme de 50 de ani. Singrurul interes al bandelor bugetare care îşi împart pe hălci potenţialul prezent şi viitor al României e completul dezinteres naţional. Vom fi o ţară de proşti şi înapoiaţi dar asta nu importă, cîtă vreme curge banul. Ce mai contează cu adevărat în vintrele acestor fiinţe decăzute şi viclene poate fi enumerat printre icniturile unei liste de ţinte şi prăzi: burta, berea, guşa, cheful, grătarul, banul, vila, pila, şpaga, fuga de belele.