Civilizaţie, după buget, mică


A scos capul, iar, escrocheria bugetară pusă la punct, în armonie tacită, de societate şi instituţiile anti-stat ale statului. Acum, e vorba de „prima de vacanţă” (a nu se confunda cu concediul plătit). Mîine, peste o săptămînă sau peste un an, va fi vorba de cine ştie ce alt bacşiş protejat de foetaj verbal-legal şi sfinţit de mînia sindicatelor.

De la început, o întrebare: ce înseamnă primă de vacanţă? Prima pe care slujbaşii statului o încasează, pentru că binevoiesc să plece în concediu? Probabil. Mai curînd, e vorba de încă una din invenţiile prolifice ale indolenţei în colaborarea ei fericită şi nesfîrşită cu tradiţia românească a vieţii pe banii altuia (vecin, rudă, coleg, stat, public general).

Creaţia în domeniu are o fecunditate bolnavă. Au apărut, rînd pe rînd, şi au fost, apoi, legiferate: sporuri, indemnizaţii, prime, bonificaţii de o absurditate grotescă şi umilitoare. Sporul de stress neuropsihic - acordat de judecători, judecătorilor. Sporul de lucru în limbi străine - menit să compenseze toxicitatea cunoaşterii şi, mai ales, toxicitatea cunoaşterii unei limbi străine, într-o lume saturată de carte şi plictisită de adaosuri inutile. Sporul de confidenţialitate - acordat funcţionarilor, în ideea că un funcţionar e în mod natural indiscret şi numai banii îl pot face să tacă sau să-şi protejeze documentele. Primele de Crăciun şi Paşti - care stabilesc amabil că statul trebuie să dea un ospăţ colectiv de sărbători.

De aici vine şi prima de vacanţă, „un drept legal, cîştigat în instanţă” de salariaţi - cum obşnuiesc să precizeze diverse somităţi sindicale. Cele şase cuvinte ale acestui citat sînt false, de la primul la ultimul. Prima de vacanţă nu e un drept legitim al norodului bugetar. Născocirea e a sindicatelor care negociază contractele colective de muncă. Adevărat, statul s-a dovedit slab la negocieri şi a acceptat aceste impertinenţe, în vremuri economic, oricum, mai bune. Cunosc, însă, un singur sindicat care îşi merită numele. Cu observaţia că Solidaritatea poloneză era un sindicat politic şi nu se bătea cu statul ,ci cu statul înghiţit de o dicatură. În rest, istoria sindicalismului e aproape egală cu istoria demagogiei sociale şi a corupţiei organizate. Mai exact, culoarul de parvenire al plebeienilor prin prostia plebeienilor. Cazul României e ilustru. O trupă de semidocţi abili au încălecat, la intervale regulate, cauza „celor mulţi” şi au călătorit, aşa, spre funcţii politice, bogăţie sau poziţii bune conducătoare de şantaj.

Mai departe, afirmaţia după care „drepturile” au fost cîştigate „legal”, în instanţă, e o minciună perversă. Adevărat, instanţele au dispus, adică au impus, prin abuz, drepturi salariale asupra cărora nu aveau dreptul să se pronunţe. Magistraţii noştri sînt primii profitori ai statului de drept pe care, altfel, susţin că îl protejază, din pur cavalerism democratic. Magistraţii au început prin a-şi acorda un labirint de sporuri şi măriri de retribuţie, după care n-au făcut decît să consolideze precedentul, dînd cîştig de cauză, în serie, oricui a adus statul în instanţă pentru a-l stoarce de bani. În consecinţă, justiţia a sfărîmat, în perfectă cunoştinţă de cauză, principiul separaţiei puterilor în stat. Justiţia a devenit, cu de la sine putere şi nesimţire, ordonator de credite, decident financar şi executor bugetar. Stat în stat pe banii statului. Lozinca sindicalistă despre drepturi şi legalitate e o înşelăciune grosolană.

Cu adevărat grave sînt consecinţele morale şi politice ale acestui sport insolent. Mai întîi, bugetarismul devine condiţia de bază a individului social matur în România (atenţie la remarcile rituale despre „ românii care se ajută la necaz”!). Asta înseamnă că o lume întreagă absoarbe tehnica şi mentalitatea pasvităţii plătite. Mai mult, filozofia de bază a coexistenţei româneşti rămîne furtul reciproc şi universal: dacă pot, trăiesc pe banii tăi. Foarte puţin bugetari înţeleg că practică o ruletă primitivă în care fiecare încearcă să fure din banii celuilalt. Nimeni nu pare să înţeleagă că bugetul statului e dat de suma contribuţiilor productive ale societăţii. Şi chiar dacă ar înţelege, n-ar da doi bani pe această constatare inutilizabilă. Atîta vreme cît viaţa bună e viaţa în dauna celuilalt, binele public e imposibil iar înapoierea e garantată.

Politic, sistemul parazitismului bugetar instrumentat de sindicate şi propagat de o medie răpusă de indignare în faţa durerii mute a „celor mulţi” e o capcană fatală. Grosul societăţii e o masă, nu o sumă de interese active şi armonice. Iar masa crescută în dependenţă toală de stat şi antrenată în mici infracţiuni bugetare e un client ideal. Justiţia nu face decît să consacre această pungăşie colectivă, introducînd-o, astfel, pe scena oficală, unde e jucată de partide, cu precădere de partidele mizeriei colectiviste, de tip PSD.
La un loc, tabloul descrie perfect auto-sabotajul politic, economic şi juridic românesc, aşa cum e el încurajat şi speculat de stîlpii noii ordini. Economia se sufocă sub presiunea autosevirii bugetare şi asigură lipsa de şanse a sectorului privat autonom (un mare seviciu adus capitalismului cu bani şi contracte de stat, a la Patricu). Politic, societatea livrează automat în jur de 30% în favoarea partidelor care promit să întreţină inerţia. Juridic, statul de drept lucrează masiv în folosul unei caste care consolidează o societate dedicată servituţii.
Bugetarismul şi consecinţele lui vicioase măsoară exact distanţa care ne desparte, insurmontabil, de societăţile productive. Lipsa de civlizaţie modernă a României e determinată de acest refelx egoist, mincinos şi colectiv. În esenţă, povestea subdezvoltării noastre e scrisă, în complicitate, de politicienii stîngii „sociale” şi de prea mulţi din compătimiţii oameni de rînd.
.