Nabucco Răsăriteanul




E greu de spus dacă mişcările istoriei au fost vreodată tot atît de vizibile pe cît sînt deplasările ulimilor 20 de ani. Nu e vorba de mişcări previzibile ci de mişcări, pur şi simplu, vizibile,. Suita a început, în mare, circa 1989, cu reapariţia Estului European, după lunga şi nedemna aneantizare istorică forţată de comunism.

Ar trebui, poate, să înţelegem că sîntem „prizonierii” unui continuum istoric în plină desfăşurare. Ultimii 20 de ani n-au trecut şi vor continua, apropae sigur, în direcţia anunţată de 1989. De aici, două consecinţe. Mai întîi, certitudinea că ultimii 20 de ani „lungi” lucrează la un viitor pentru care pînă şi copii noştrii sînt prea bătrîni. Reapariţia Estului e un proces enorm care reface, aprope geologic, întreg scutul continental Euro-Asiatic. Ce era, în 1989, un eveniment local-est-european a devenit, rapid, un proces geopolitic colosal care aduce laolaltă Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Extremul Orient. Într-un fel, Orientul se apropie de Europa. Distanţa inimaginabilă care separa, pe circuit Marco Polo, capătul vestic al penisnulei europene de Orient s-a redus şi se reduce cu o viteză ameţitoare.

Geopolitica e, iar, o ştiinţă adecvată şi nimeni n-a ştiut să semnaleze mai bine renaşterea acestui amestec fascinant de istorie, geografie şi divinaţie decît Robert Kagan, într-u mini-eseu curajos şi lipsit de prejudecăţi. Deplasarea spre Est e principalul motor de evoluţie istorică, politică şi economică al vremurilor viitoare şi, din acest punct de vedere, sîntem, într-adevăr, specatori privilegiaţi dar neiniţiaţi. Senzaţia după care vremurile ce vin se grăbesc cu o forţă de acceleraţie imposibilă pentru generaţia de faţă e acută. Numai în acest sens sîntem „ prizonierii” unui continuum istoric extrem de activ, pe care avem impresia că îl cunoaştem bine, în calitate de martori ai lui 1989, dar îl ratăm în toate posibilele lui evoluţii viitoare.

Deplasarea spre Est sau, dacă vreţi, apropierea Estului de nucleul vest-european trebuie bineînţeleasă iar asta înseamnă, printre altele, temperarea sino-entuziasmului, foarte la modă în presă şi printre autorii de politologie populară. O literatură vastă şi destul de neglijentă a planificat ,deja, ascensiunea imparabilă a Chinei şi domină percepţia populară asupra viitorului. În afara cîtorva observaţii de bun simţ (creştere economică, imperialism expo-comercial) nu e nimic de reţinut în acest nou -ism. Un articol recent semnat de Minxin Pei ia măsura acestui frison şi găseşte puţine temeiuri de îngrijorare. Sino-euforia nu e nimic mai mult decît un mic snobism teoretic în care se întîlnesc slăbiciunea pentru exotism şi scepticismul chic faţă de Occident (de fapt, Statele Unite). Însă, dincolo de critica orientalismului pro-chinez, ascenisunea Estului e un proces real, complicat şi, cum spuneam, „vizibil”.

Probabil, cea mai clară linie geopolitică de joncţiune Est-Vest urmează conturul gazoductului Nabucco. Semnificativ, proiectul a fost calomniat şi subminat sistematic de Rusia, cu o virulenţă vicleană care semnalează, din nefericire, caracterul reacţionar al gîndirii strategice ruseşti. În varianta Putin, viziunea strategică rusă exclude cooperarea şi deschiderea către Vest dar continuă să presupună, cu un reflex sovietic pe deplin conservat, anexarea, într-o formă sau alta, a platoului european. În această doctrină rudimentară, dependenţa energetică ţine loc de instrument diplomatic şi viziune istorică. Ce s-a înţeles mai puţin, e că Rsuia joacă, astfel, o partidă perdantă, pe termen mediu şi lung. Un val propagandistic bine orchestrat a dat Moscovei o imagine supradimensionată, în presa şi în mediile analitice vest- şi esteuropene. Însă realitatea pe care aceste operaţii de imagine înceracă să o ascundă e sumară şi negativă. Cu o tehnologie îngheţată de lipsa de investiţii şi cu reflexe ideologice în continuare mai tari decît instinctul de dezvoltare, Rusia pierde teren, chiar pe piaţa energetică, presupusul ei teren de excelenţă. Gazprom, gigantul promovat fetişist de presă, de la un cap la altul al Europei, are datorii de 40 de miliarde de euro şi nu face faţă nevoilor de exploatare moderne. După 1991, Gazprom a proiectat o imagine de mare putere corporatistă dar a reuşit să dechidă un singur cîmp nou de exploatare a gazelor. În al doilea rînd, rezervele de gaz ruseşti se apropie de limită şi Gazprom e din ce în ce mai dependent de importuri azere sau de acorduri de cooperare cu Turkmenistan-ul.

Însă factorul decisiv e degradarea dramatică a inteligenţei şi biologiei sociale ruse. Putin şi vehicolul său Medvedev joacă fără să ţină cont de declinul social rus şi joacă, deci, în afara realităţii. Situaţia economică era destul de critică, în momemntul în care construcţia strategică rusă a primit o lovitură serioasă, pe 13 iulie, la Ankara: semnarea acordului de cooperare între ţările de tranzit aflate pe ruta gazoductului Nabucco.

Evenimentul e, practic, lovitura mecanică finală aplicată calculelor zonale ruse, după ezitări, neînţelegeri şi tentaţii care au costat Europa mai bine de şase ani sterili şi cîteva blocade energetice umilitoare. Acordul de la Ankara asamblează politic, în sfîrşit, gazoducutul Nabucco şi demontează, în acest fel, regia energetică rusă care proiecta o Europă înconjurată de cleştele energetic South Stream - North Stream (gazoductele ruseşti care încearcă să stabilească graniţele de apovizionare ale Europei, pe Mediterana şi pe Baltica). Odată încheiat procesul politic, asamblarea fizică a gazductului Nabucco e iminentă şi, cu asta, Rusia înregistrează un eşec important. Nu un eşec decisiv, pentru că inerţia imperială rusă nu se va opri, poate, decît odată cu degringolada internă totală. Nabucco rezolvă doar parţial (5-10%) necesarul de aprovizionare european. Însă Nabucco II şi Nabucco III vor face restul. În al doilea rînd, Nabucco e un triumf al liniei politice pro-americane (Richard Morningstar, trimisul special pentru probleme energetice euro-asiatice al adminstraţiei Obama e la al doilea mare succes, după, ce în 1999, a dus la bun sfîrşit, sub o ploaie de blesteme ruseşti, proiectul gazoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan). Estul e, după Nabucco, mai aproape de Europa şi - asta e sigur - mai departe de Vechiul Nou Sovietism Putinist.

Cîştigătorii acestei mari evadări de sub escortă rusă sînt statele din vertijul geostrategic dintre Marea Neagră - Marea Caspică. În primul rînd, Turcia care a extras condiţii economico-financiare excepţionale din acordul de tranzit şi, mai important, a devenit o verigă indispensabilă în lanţul euro-asiatic. Uniunea Europeană a repetat, ritual, prin Angela Merkel şi Nicolas Srakozy, marii preoţi anti-integrare turcă, promisiunile de carantină eternă a Turciei însă deplasarea pro-orientală a istoriei e în plin marş şi s-ar putea să-i dezică destul de curînd. Al doilea mare cîştig revine Turkemnistan-ului care pare să fi calculat că poate face comerţ cu gaze, dincolo de şi peste relaţia cu Rusia, în direcţiile Europa şi China. Azerbaijanul pare din ce în ce mai tentat de aceaşi strategie. Rezultatul final ar putea fi decuplarea totală sau parţială a acestor state de pe orbita rusă. Dacă există o problemă, atunci e vorba de Iran. Nabucco va fi alimentat cu gaz, în ciuda scepticesmului promovat, la sugestie rusă, de analişti energetici occidentali. Una din gurile de alimentare ale gazoductului va veni din Turkmenistan, prin Iran. Operaţia e sugerată clar de recentele acorduri turkmeno-iraniene şi ar da Iranului o poziţie de negociere formidabilă în relaţiile cu UE şi Statele Unite. Iranienii calculează, probabil, că vor fi, astfel, în măsură să obţină concesii în disputa asupra insatalţiilor lor nucleare. Însă acest calcul subtil e subtil pe termen scurt şi ascunde o iluzie pe termen lung. Apropierea de Europa şi, indirect, de Statele Unite va eroda treptat monopolul politic al teocraţiei iraniene.
În orice caz, Preşedintele Băsescu nu vorbea fără rost cînd a ţinut să dea asigurări asupra alimentării gazoductului. Cine mai are îndoieli, poate reflecta la vizita pe care Preşedintele Băsescu o va face foarte curînd în Turkmenistan.

Apropos de proiecte şi certitudini, e interesant că toţi detractorii învăpăiaţi ai „Axei Washington - Londra - Bucureşti” au fost surpinşi de evenimentul Nabucco în concediu de odihnă. Pînă la urmă, Nabucco a devenit realitate. În acelaşi timp, calculul strategic pro-american al Preşedintelui Băsescu a fost pe deplin confirmat. Nu e o veste bună pentru detractorii Preşedintelui, mai ales acum, cînd ordinul de zi pe unitate le impune să atace pe orice temă şi cu orice mijloace. Însă proiectul Nabucco e o veste bună pentru România şi, în cea mai mare parte, meritul e al Preşedintelui Băsescu. Bineînţeles, singurele comentarii informate şi clare au venit din afara trusturilor de presă autohtone şi băsesco-fobe. Cîndva, asta va conta şi va despărţi ziariştii adevăraţi de imitaţiile lor toxice.

Nabucoo a scăpat autorilor Scrisorii celor 22 către Preşedintele Obama. E scuzabil (Scrisoarea a fost gîndită înainte de semnarea acordului) dar asta nu înseamnă că Scrisoarea şi autorii ei nu sînt surpinşi într-o poziţie defazată în raport cu evoluţiile esteuropene. În principiu, însă, neliniştea semnatarilor e justificată. Barak Obama e un Preşedinte post-american, dacă prin asta se înţelege neglijenţa strategică faţă de Estul Europei şi, în genere, progresismul naiv instalat pe post de politică externă. Convorbirile de la Moscova par să fi slăbit poziţia politică de susţinere a sistemului defensiv american amplasat în Polonia şi Cehia. Linia deschisă de pasivitatea faţă de invazia rusă în Georgia continuă şi riscă să reducă masiv siguranţa platoului estic al UE. Scrisoarea e plină de merite şi oarecum tardivă. Adevărul e că nici unul din semnatari nu a dovedit aceaşi exigenţă la sosirea fenomenului Obama în fruntea Statelor Unite. Nici o voce n-a îndrăznit, atunci, să îşi manifeste rezervele. Autorii Scrisorii de astăzi au început prin a semna capitularea în faţa avalanşei mediatice pro-Obama. Gestul de astăzi e justificat dar vine tîrziu.

Certitudinea apropierii est-vest e, totuşi, mai însemantă decît neliniştea faţă de obamismul diplomatic american aplicat Europei de Est. Mai multe semnale spun că, treptat, Estul revine pe adevăratul său amplasament european. Parlamentul European a ales primul său Preşedinte est-european. Jerzy Buzek nu e doar polonez ci şi unul din clasicii Solidarnosc. Adevărul complet e că Polonia continuă să fie o mare victorie pentru Estul Europei. Pînă în 1989, Polonia a fost principalul motor anti-comunist al Europei de Est. După 1989, Polonia rămîne cea mai coerentă şi lipsită de complexe voce a Estului în Europa. Alegerea lui Buzek a fost posibilă doar printr-un compromis cu Grupul Socialist din Parlamentul European iar asta înseamnă că mandatul va fi împărţit: jumătate Buzek, jumătate socialistul Schulz. E o decizie în contradicţie flagrantă cu victoria masivă a dreptei în alegerile europene dar şi o decizie care dezvăluie fidel incapacitatea socialiştilor de a accepta lecţia istorică a eşecului comunist în Est. Socialişţtii şampaniarzi ai Occidentului şi colegii lor răspopiţi din Est nu se pot împăca, după 20 de ani, cu gîndul că Estul a făcut demonstraţia completă a inutilităţii socialismului.

Noua fizionomie a Parlamentului European e, totuşi, dominată de ascensiunea Estului. Monica Macovei a primit conducerea Delegaţiei Parlamentului European pentru relaţiile cu Moldova şi asta înseamnă că Parlamentul a reuşit să accepte poziţia specială a României în zonă şi necesitatea unui tratament democratic energic - aşa cum îl poate garanta numai un personaj cu palmaresul civil şi politic al Monicăi Macovei. Soluţia admisă în cazul Delegaţiei pentru Moldova spune că Parlamentul a început să lucreze cu principiul competenţei istorico-naţionale: Moldova nu mai e confundată cu o zonă „de drept” rusească. Europa „ a aflat” că Moldova nu e un exerciţiu retoric sau o rampă de manevre diplomatice amabile, menite să demonstreze buna creştere europeană în faţa examinatorului rus.

Celălalt semnal discret dar notbabil e rezoluţia OSCE care condamnă Pactul Ribbentrop - Molotov. Tîrziu dar fără echivoc, rezoluţia aşază comunismul şi pe Stalin pe aceaşi treaptă de dezumanizare criminală, acolo unde erau demult aşteptaţi de fraţii lor buni nazişti. Oricît de tîrzie, rezoluţia OSCE indică, la rîndul ei, reabilitarea Estului, mai bine zis echilibrează conştiinţa istorică europeană, aducînd Estul la o pondere egală cu Vestul. Deocamdată, ansamblul oficial UE face paşi mici în direcţia bună dar, ştiut fiind cît de anevoioasă e coregarfia instituţională euopeană, această mică deplasare e cu atît mai însemantă.
Restul, adică marile procese geopolitice care remodelează Eurasia vor decide asupra unui viitor deloc îndepărtat şi, în orice caz, foarte dens la Est.