Confesiunile unui colecţionar învins


Cu recentul său editorial „Confesiunile unui învins”, Mircea Cărtărescu s-a aşezat acolo unde îi e locul: între clasicii conştiinţei publice româneşti. Mircea Cărtărescu e, prin acest text intim şi programatic, parte a unei lungi tradiţii intelectuale care face critica totală a vieţii publice şi conchide, prin Eminescu, Caragiale sau Cioran, asupra zădărniciei acţiunii politice la români.

În ipostază publică - spune această linie de gîndire – românii sînt incorigibili şi incurabili. S-ar putea, însă, ca partea cu adevărat interesantă a acestei investigaţii să fie, mai degrabă, discursul şi nu obiectul lui. Înainte de toate, pentru că discursul e îmbogăţit „orbitor”, de o calitate literară ieşită din comun şi de o exactitate formidabilă a observaţiei etice. Însă, la capăt, aşteaptă, mereu, aceaşi concluzie resemnnată: românul e victima propriilor construcţii politice. Fie că e vorba de negurosul blestem constituiv al „lumii” româneşti, fie că e vorba de puterea inepuizabilă a „sistemului”, românul nu are nici o şansă în faţa „puterii”. Omul de rînd şi, odată cu el, proiectul unei societăţi autonome sînt strivite de o damnaţie continuă. ”Ei” au fost, sînt şi vor fi, indestructibili. „Noi” sîntem mereu slabi. Viaţa publică există dar numai în măsura în care ochiul descoperă în spatele ei comedia, în spatele căreia se ascunde conspiraţia carcterelor mizere. Soluţia? Nu există soluţie dar această situaţie fără ieşire e doar în aparenţă o calamitate. Conştiinţa celui ce înţelege mersul lumii româneşti îşi constată inadaptarea şi se îndreaptă, nevoită şi mulţumită, spre exil. Fie spre exilul extern (unde intelectualul va continua, totuşi, să evoce mistuitor lumea de „acasă”), fie spre exilul interior (în care intelectualul român va construi un univers divergent-imaginar, împotriva lumii de „acasă”). În orice caz, recomandarea ultimă e retragerea sau evadarea, sustragerea din jocul măsluit al vieţii sociale, refuzul de contaminare menit să salveze măcar persoana (dacă nu ego-ul) autorului.

Textul lui Mircea Cărtărescu continuă, aducînd-o la zi, această mare tradiţie de gîndire publică românească (Maiorescu şi Lovinescu, doi moderni polemici dar optimişti, sînt excepţiile semnificative). Personajele şi instituţiile politice sînt altele. Degradarea generală şi resursele „sistemului” sînt aceleaşi sau, în orice caz, suficiente pentru a exaspera conştiinţa şi pentru a sufoca angajamentul. Identică e şi atitudinea autorului care se desparte „definitiv” de răul românesc, după ce îl descrie pătrunzător, fără să îi poată găsi puncte slabe. Din acest punct de vedere, articolul lui Mircea Cărtărescu e un text literar remarcabil. Şi, în acelaşi timp, o eroare, un act de gîndire politică fascinat şi învins de pesimism.

În rezumat, intervenţia lui Cărtărescu e un apel general la retragere. Preşedintele Băsescu nu trebuie să candideze la un nou mandat. Eşecul impulsului democratic e complet. Şi Preşedintele Băsescu şi susţinătorii lui (inclusiv Mircea Cărtărescu) au fost, deja învinşi. Asta pentru că, de fapt, întreaga naţiune română a fost scoasă din cursă de „sistem”. Speranţa unei reveniri s-a dovedit prostească. Seria dezastrelor interne româneşti e neîntreruptă. Ea acoperă ultimii 20 de ani, fără excepţie. „Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus”. Oare? Rămîn cîteva lucruri de explicat şi Mircea Cărtărescu trece la lămuriri. Aşa începe partea şubredă a unui text care avea, pînă aici, autoritate.

Mircea Cărtărescu încearcă să dovedească, logic, inutilitatea continuării proiectului Băsescu. Mai întîi, însă, Mircea Cărtărescu, descrie pe scurt şi foarte exact, procesul de defăimare şi izolare cu care scriitorul şi persoana particulară au plătit pentru sprijinul public acordat Preşedintelui Băsescu. Înjosirile rezervate lui Mircea Cărtărescu de trusturi media incluse între proprietăţile unor miliardari recent surpinşi de existenţa culturii sînt o realitate. La fel, campaniile anti-Cărtărescu instrumentate de reviste culturale şi autori revoltaţi. Primele vin din agresivitatea unor servitori bine plătiţi. Celelalte din gelozie. Cărtărescu e un scriitor prea bun şi prea cunoscut. Iar asta nu se iartă. La un loc, tratamentul calomnios la care a fost supus Cărtărescu e o făcătură. Şi, tocmai din acest motiv, nu contează. Campaniile succesive de contestare nu pot fixa locul lui Cărtărescu în istoria literară românească şi nici nu îl pot compromite în ochii publicului. Prin urmare, Mircea Cărtărescu acordă prea multă importanţă unor atacuri care dor acum, fără să îi poată atinge opera sau personalitatea.

După această paranteză de statut personal, articolul trece la argumentaţia pro-antipolitică. De ce nu trebuie să candideze la al doilea mandat Preşedintele Băsescu? Argument: pentru că, pînă şi în cazul în care ar cîştiga alegerile, noul Preşedinte Băsescu, ar avea numai de piedut. Preşedintele Băsescu ar obţine un al doilea mandat dar n-ar schimba nimic. „Sistemul” a cîştigat, oricum, partida iar Preşedintele Băsescu ar fi prizonierul neputincios al unei situaţii fără sorţi de izbîndă. Ar avea, în schimb,Preşedintele Băsescu de cîştigat, din retragere? Da - crede Mircea Cărtărescu. Argument: Preşedintele ar infirma definitiv bănuiala că e un tiran nedeclarat. În plus, Băsescu „şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv”. Preşedintele Băsescu şi-ar dovedi, deci, buna credinţă faţă de cei ce l-au votat, în mod repetat, tocmai sustrăgîndu-se judecăţii lor electorale. Poate. Dar cum anume? În ce fel? Nu e deloc limpede.

Suficient! Dacă partea intuitiv-perosnală a articolului e convingătoare, partea raţional-argumentativă a articolului lui Mircea Cărtărescu intră în difcultăţi serioase.

Mai întîi, pentru că, deşi ne spune cum va arăta un nou mandat Băsescu, Mircea Cărtărescu nu ne spune va un mandat al „coaliţiei Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu”. Prin urmare, ştim doar că Băsescu ar fi inutil. Nu ştim, în schimb, nimic despre cum ar arăta lumea românească fără Băsescu. Ar fi mai bine sau ar fi mai rău? Al doilea conflict logic al argumentaţiei lui Cărtărescu e ideea după care Traian Băsescu ar avea de cîştigat abţinîndu-se de la o a doua candidatură. Cărtărescu presupune că asta l-ar scuti pe Băsescu de acuzaţia de tiranie. Nu e deloc sigur. Mai ales din partea unei coaliţii care nu are nevoie de temeiuri, din moment ce l-a suspendat o dată pe Băsescu „fără cel mai mic motiv”. Oricum, problema tiraniei lui Băsescu se poate pune doar la o eventuală candidatură pentru mandatul 3, nu pentru mandatul 2. În această privinţă, singurul care poate da relaţii e Ion Iliescu, nu Traian Băsescu.

Argumentaţia lui Cărtărescu nu caută formele posibile ale viitoarei realităţi politice româneşti ci pare, mai degrabă, îndrăgostită de obligaţia dezastrului. E de notat că în proiecţia politică a lui Cărtărescu nu există variabile sau necunoscute: Europa, modernizarea globală, lume exterioară ostilă sau favorabilă, procese supranaţionale, progres general sau evoluţie individuală. Singura forţă activă e căderea. Adică un determinism pe care autorul îl simte, îl înţelege foarte bine dar nu îl contrazice şi nici nu îl poate vedea contrazis.

Acesta e punctul care face din linia de observaţie pesimistă a ultimilor 150 de ani o analiză depăşită şi condusă de propriile predispoziţii. Mircea Cărtărescu devine, alături de ceilalţi remarcabili comentatori ai eşecului românesc, observator şi participant. Căci esenţa acestui diagnostic persistent presupune un pacient perpetuu bolnav. Desigur, Cărtărescu nu doreşte românilor o istorie rea şi neîmplinită. Însă îşi doreşte, în secret, postura de crainic al răului românesc. E, adică, un colecţionar de impasuri publice, pentru că fiind un creator de esenţă interioară, nu crede în viaţa publică decît în măsura în care aceasta urmează conturul intern al scriitorului. Paradoxal, acest profil psihologic nu e o excepţie, în lumea psiho-istorică românească. În genere, tendinţa de separare individuală e răspîndită. Românii se retrag sau refuză priza socială, fie pentru a se descurca pe noduri şi reţele extralegale (pile-relaţii), fie pentru a plonja în universuri paralele (creatorii de subiectivism delicat). Izolarea e, în ambele cazuri, un reflex. Iată de ce direcţia propagată de Mircea Cărtărescu nu e atît de neconformă sau nouă pe cît ar putea părea. Textul lui Mircea Cărtărescu e, în acelaşi timp, foarte românesc şi prea puţin util emanicpării româneşti.

Preşedintele Băsescu are motive să cîntărească şi să calculeze, într-o situaţie politică, într-adevăr, fluidă şi imprevizibilă. Însă o a doua candidatură a Preşedintelui Băsescu e obligatorie. Abia în lipsa ei, rezultatele ar fi dezastruoase: o administraţie dezlănţuită împotriva ultimelor oprelişti, un stat feudal-infractor, o societate abandonată corupţiei. Nu mai puţin important, în logica politică internă, Partidul Democrat-Liberal ar fi grav demobilizat, în vreme ce PSD şi PNL ar căpăta sens şi coeziune. Nimic bun într-o candidatură retrasă de Preşedintele Băsescu, indiferent de la cine ar veni sugestia.