Puterea ideilor negative - drama continuă



Un eseu remarcabil publicat în The American Interest de Jeffrey Herf (“The totalitarian Present: Why the West Consistently Underplays the Power of Bad Ideas”) descrie, fără reţineri şi prejudecăţi, problema psiho-istorică fundamentală a democraţiilor: fragilitatea în faţa ideologiilor adverse. Discuţia e veche şi a fost, adesea, transformată de demoagogi ai dreptei sau de anarhişti veniţi de la stînga, într-o acuzaţie care descoperă, foarte credibil, caracterul ezitant şi slăbiciunea primară a statului de drept. Problema discutată de Herf (textul integral poate fi citit aici) e suma scrupulelor şi a ezitărilor care împiedică democraţiile să acţioneze, prin forţă armată, împotriva adversarilor care încearcă să le anhilieze.

Substratul acestei paralizii proverbiale e, în definiţia lui Herf, incapacitatea de a “citi” , la timp, ameninţăriule mortale, mai precis tendinţa de a “subestima puterea ideologiilor negative” ( “the power of bad ideas”) . Herf recapitulează analitic marile cazuri de miopie democratică în faţa ideologiilor totalitae, aşa cum au curs şi au scris ele istoria secolului XX. Delictul repetat de “subestimare a ideilor” a determinat istoria Occidentului, în ultimii aproape 100 de ani. Acest blocaj constant - susţine Herf - a permis apoteoza nazistă şi comunistă. Acum, situaţia e pe punctul de a se repeta, cu o nouă repriză de oscilaţie şi inacţiune, în faţa celui de a-l treilea totalitarsim: islamismul extremist. Recapitualrea e utilă, dacă nu cumva şcoantă. Herf invocă analiza lui Karl Bracher , unul din primii, gînditori conştienţi de incapacitatea democratică de a sesiza “seriozitatea” ameninţării totalitare. În cuvintele lui Bracher, problema e, pur şi simplu, o chestiune de curaj şi anticipaţie. Astfel,


“ (…) in the mid- to late-1930s, and even during the war itself, many of Hitler's politically influential contemporaries refused to believe that his ideological assertions were actually the basis of his policy.”


Acest reflex defensiv, adesea camuflat în cultul negocierilor şi în pragmatismul aparent al compromisului, ascunde acea detestată neîncredere burghez-mercantilă în “idealism” şi în misterul prin care ideile pot impune schimbarea violentă a realităţii. De aici, dificultăţile sau eşecurile repetate ale supraputerilor democratice în faţa unor adversari apraent minori (grupuri teroriste sau insurecţionale restrînse, regimuri dictatoriale “exotice”). Diferenţa între iluzie şi pragmatism e, în acest caz, dată de capacitatea de a admite că “ideile” nu sînt proiecţii eterice ci structuri de magnetism total care condiţionează şi pun în mişcare grupuri convinse de legitimitatea violenţei şi dispuse la sacrificiu. Faimoasa incapacitate a conştiinţei occieentale de a lua în serios pulsiunile elmentare, apetitul pentru violenţă şi ameninţările viscverale de tip leninist sau nazist e bine documentată istoric. Mai interesantă şi mult mai puţin cercetată e geneza acestei “neserioztăţi” care mărturiseţte, pînă la urmă, credinţa în “bunătatea” fundamentală a omului sau convingerea că istoria a “luat sfîrşit”. De fiecare dată, aceste aneglisme sistematizate au fost urmate de eforturile uriaşe de reechilbrare a lumii care au costat occidentul infinit mai mult decît acţiunile preventive. De pildă, al doilea război mondial, în locul unui război local limitat care ar fi permis răsturnarea regimului nazist german, pînă în 1938:


“ (…), even without the Soviet Union, the two leading European democracies could have destroyed the Nazi regime and its armed forces in a preemptive war. At that time the Nazi regime had not completed its military build-up. The British Navy could have cut Germany off from vital energy and raw material supplies in Scandanavia, while the Reich would not yet have occupied countries in Europe with other mineral and food supplies. ”


Herf e primul care admite că, pînă şi în situaţia în care un atac preventiv ar fi pus capăt ascenisunii europene a nazismului, situaţia ulteriroară n-ar fi dus la o clarificare istorică finală. E uşor de presupus că, în marginea, acţiunii conjugate a puerilor democrate, ar fi apărut reacţia critică tipică pentru opinia publică şi mai ales pentru opinia profesionistă (mediatic-intelectuală) a societăţilor liberale:



“ (…) some significant proportion of European and world opinion surely would have interpreted such a war as an illegitimate aggressive war launched by the British and French "imperialists" against peace-loving Germany, whose only desire had been to see the League of Nations resolutions concerning national self-determination applied to Germans in German-speaking Europe. Moreover, precisely because such a war of choice could have been avoided, it would have been enormously controversial and divisive on the home front.”


Nu e greu de presupus cine ar fi instrumentat propagandistic valul criticist- civil al societăţilor occidentale. Manipularea intelectului profesionist occidental e demult o specialitate plină de succes a aparatului sovietic (şi ulterior rus). E, deasemenea, uşor de văzut cum a acţionat reflexul critic occidental, în cazul războaielor din Iraq şi Afghanistan, deşi, aici, după ce aceleaşi războiae au fost preluate şi continuate de administraţia Obama fără cea mai mică împotrivire publică, e limpede că motivaţia n-a avut nimic de-a face cu reflexul civic şi a avut totul de-a face cu activismul intolerant al stîngii.


Ceallată mare problemă analizată de Herf e natura ideologiilor radicale anti-occidentale. Problema e, în fond, echivalentă cu o revenire la discuţia moral-teologică asupra naturii Răului. Leszek Kolakovski, marele filozof dispărut recent, a dus-o cu pătrundere şi exactitate morală, de-a lungul utlinilor 40 de ani. Herf o o continuă, în limitele terminiogiei politologice. Pentru Herf, e vorba de “ modernism reacţionar”, o atitudine violent anti-modernă, provocată de nesiguranţa în faţa schimbării şi instrumentată tocmai prin mijloacele (tehnologiei) moderne. Aparent paradoxală, această analiză are meritul de a evita capcanele criticii oarbe a extremismelor, pentru a extrage secretul acestor mişcări contradictorii. Ideea a mai fost discutată de John Lukacs, în eseuri dedicate caracterului “revoluţionar al nazismului” (unde revoluţionar însemană capacitatea de a convoca o societate pe baza unui resentiment colectiv profund şi de a o mobiliza eficient, printr-un efort adminstrativ foarte modern). Aceaşi idee a îndreptat, din păcate, o întreagă şcoală analitică spre ideea că statul sovietic a reuşit, practic, să modenrizeze societatea rusă (diferenţa e că sovietologii acestei şcoli constată capacitatea de control şi metodele instituţionale sovietice, desconiderînd complet conţinuturile forţate de aparatul de stat asupra societăţii). În orice caz, “modenrismul reacţionar” propus de Herf, descrie excelent ambivalenţa nazismului care consolidează un motor economic modern şi, împinge, în acelaşi timp, societatea într-un neo-primitivism ideologic obscur. Concluzia generală e esenţială pentru înţelegerea complicaţiilor modernităţii:



“ (…) historians of modern Germany, as well as their counterparts in Italy and Japan, pointed out the obvious: Germany and Japan had become modern in the realms of economics, science and technology while still displaying distinctly anti-liberal political and intellectual traditions.”


Iată de ce, pe linia deschisă de Lukacs şi susţinută de Ralf Dahrendorf, “modernitatea reacţionară” a experimentului nazist e vitală pentru înţelegerea psihologiei istorice europene, definitiv marcată de premiera nazistă ţi comunistă a dualismului industrial-organicist:


“The late German sociologist Ralf Dahrendorf, in his classic work Society and Democracy in Germany (1965), called Germany, not the United States, "the first new nation" because its kind of industrialization, with a weaker liberal tradition and stronger authoritarian state structures, became more common around the globe than the Anglo-American blend of economic, scientific and political modernity.”



Posteritatea “modernsimului reacţionar” e evidentă în islamismul extremist. Aceaşi capcaitate de a combina, schizoid, modernsimul tehnologic şi obiectivele ideologice total antimoderne. Sau, cum scrie Herf,


“ a great enthusiasm formodern technology with a rejection of the Enlightenment and the values and institutions of liberal democracy”


Cu observaţia că, spre deosebire de germanii care erau şi producătorii mijloacelor tehnologice de primă calitate, pedestrimea teroristă a Islamului poate cel mult cumpăra sau fura o tehnologie la care n-a ajuns niciodată. Situaţia simbolică a teroriştilor care au transformat, pe 11 septembrie 2001, avioane ultramoderne în arme de extermiunare în masă rămîne o dislexie cumplită.


În sfîrşit, eseul lui Herf aduce în faţa occidentului vechea problemă a subestimării catastrofale, de astă dată în varianta generată de proiectul nuclear al teocraţiei iraniene. S-ar putea să fie prea tîrziu dar un lucru poate fi înţeles, măcar acum: schiţa nucleară iraniană nu e o fantasmagorie. Ahmadinejad trebuie luat în serios. Ideologiile radicale nu se joacă de-a retorica. Occidentul, susprins într-o poziţie mai dubitativă şi mai oscilantă ca niciodată, lucrează deja într-un tipar confuz, de auto-iluzionări, pe baza căruia decide, în mod reptat, să ia de bune propriile proiecţii angelice: terorismul islamic poate fi îmbunat şi “răzgîndit” cu fonduri şi concesii, contractele şi injecţiile de subvenţii pot înmuia oţelul ideologic al iranienilor sau agenda Hamas şi Hezbollah. Ce nu trebuie uitat şi ce ar trebuie să fie clar, după experienţele catastrofale ale secolului XX e valoarea tragică şi salvatoare a politicii de principiu:

“Any preemptive war rests on a judgment that cannot be definitely proven or falsified--­namely that a war now will be a lesser evil than the prospect of allowing an opposing power to survive and become more dangerous.”