Societatea zero



E trist? Nu. Tristeţea e o trăire lipsită de aciditate şi, prin urmare, o reacţie de blîndă nepotrivire cu mărşăviile sau porcăriile colective. Un clişeu stabiuleşte că, de regulă, parada degradării publice e însoţită de exclamaţii uşor resemenate care notează „spectacolul trist” şi se întorc, oarecum liniştite, la ale lor. Cred că tot ce se întîmplă în spaţiul media de atîta timp nu e trist. E sinistru.

Aproape tot ce înseamnă televiziune sau ziar lucrează cu program unic, într-o robotizare cretină şi, totodată, vicioasă. Traian Băsescu e subiect unic iar tratamentul de presă a trecut în paranoia pură. O casă de nebuni în loc de medii de informare, cu deosebirea că vocile care descoperă, în fiecare zi, o nouă fărădelege legată de Băsescu sînt slobode să facă orice şi oricum. Spectacolul a fost trist cîndva. Acum e un pericol. Căci alinierea greţoasă a presei anunţă o vătămare gravă, la cap, acolo unde se decide echilibrul sau dezichilibrul general al unei societăţi.

Mii de oameni angajaţi să mintă şi să perfecţioneze minciuna fac exact asta şi nu dau nici un semn că se simt jenaţi sau vizitaţi de cea mai slabă umbră de dubiu. Această demisie dezinvoltă spune că apropierea minimă de onestitate nu mai face doi bani. A dispărut, mistuită de servilism şi de o pasiune blonavă pentru minciună.

Traian Băsescu e, mai nou, pivot într-o reţea de terorsim. Enormitatea acestei minciuni e propagată în forţă pe toate canalele media de moderatori, jurnalişti şi experţi care adaogă detalii şi unghiuri noi, fără să clipească. De aici înainte, nu mai poate veni decît nebunia deplină. Orbirea furioasă a oamenilor căzuţi şi vînduţi. Sînt uşor suprins, totuşi, de micile rateuri ale trupei media care n-a făcut, la timp, legătura între incendiile de la Atena şi interesele clanului Băsescu. Adevărat, pînă la alegerile prezidenţiale, mai e ceva timp şi această mică eroare va fi, desigur, corectată.

Ce e cu adevărat tragic e realitatea acestei situaţii ireale. Intoxicaţi şi pe deplin obişnuiţi cu otrava zillnică, nu ne mai dăm seama că trăim într-un univers răsturnat, într-o lume plătită să stea în cap şi să pună numele lui Băsescu în fruntea oricărei măscări. Sigur, oamenii de bun simţ nu au pierit şi mulţi îşi fac socoteala că ei vor decide, cu mintea lor, la alegeri, infirmînd şi pedepsind orgia nebună a mediilor de informare. E foarte posibil să fie aşa dar nu e deajuns.

Raţionamentul care se bazează pe bunul simţ ultim al electoratului nu e deloc un comentariu favorbail democraţiei politice. El face din alegători un soi de pompieri al căror rol e să pună capăt, din cînd în cînd, dezmăţului mediatic, fără să poată decide cu adevărat asupra lumii în care trăiesc. Raţionamentul de mai sus spune, deasemenea, că mediile de informare şi plătitorii lor au dreptul de a fi adversarii instinctului democratic pe care îl chinuie, îl înşală şi îl derutează, în fiecare zi.

Ce vedem astăzi, în vremuri de minicună şi prostituţie sălbatică, vine dintr-o mai veche obişnuinţă a aservirii şi anunţă un viitor în totalitate meschin şi indiferent. Cu alte cuvinte, puterfacţia febrilă a mediilor de informare şi a harnicelor ei nulităţi e un eşec moral total. Asemenea lucruri se plătesc. Prin deruta viitoare, prin neştiinţa şi nesiguranţa pe care istoria le sancţionează cu etape lungi de subdezvoltare. Jungla ca spaţiu unic de coexistenţă e întotdeauna o opţiune. Societăţile care nu fac şi nu vor să permită cea mai mică mişcare în direcţia răspunderii faţă de adevăr sînt primele care cad în lipsă de însemnătate, într-un gol variat şi mereu mai gol.

Suficienţa minicunii şi perversiunea care îmbăiază continuu demnitatea în napalm nu sînt un sport separat sau o boală la purtător a mediilor de informare. Derapajul mental are o iradiere colectivă şi consecinţe grave: încrederea în redresarea României, după zeci şi zeci de ani de viciu sistematizat, scade sau e deja nulă. Bîlciul dezgustător pe tema Băsescu are o putere de declasare viitoare care atinge oameni încă nenăscuţi. Viitorii români se vor naşte într-o cangrenă naţională fără sens, fără direcţie şi fără ieşire. Adevărul sinistru pe care nimeni n-are curaj să-l privească în ochi, acum, cît mai e timp, e o ctastrofă socială: românii sînt iremediabil dispuşi să distrugă, să compromită şi să îşi facă loc, pentru bani, pentru şansa de a fi mari şi tari, măcar o clipă, fie şi pe maidanul de acasă. Cine nu simte aşa ceva, pentru că a fost ferit, prin naştere sau prin cine ştie ce accident al sorţii, de regula care fabrică fiinţa socială românească, pleacă. Iar cine rămîne are de ales: autoexcludere sau degradarea plătită.

Românul mediu, românul statistic, omul care porneşte de jos şi urcă spre profesii şi statut public nu e o fiinţă propriu-zis socială. În consecinţă, societatea românească nu există. Aglomerarea de interese şi alianţele respingătoare generează delicte şi patologii de grup, nu o societate.