20 de aniversări in absentia



Cum vom trata aniversarea a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989? E destul de previzbil şi cu atît mai interesant. În primul rînd, pentru că Revoluţia însăşi a dispărut complet din activul politic şi etic al României (asta, dacă s-a aflat, vreodată, acolo). Revoluţia a fost uitată. Însă acest act colectiv asunde o reţea de tenisuni istorice şi etice mult mai complicată decît s-ar părea.

În primul rînd, pentru că, de fapt, societatea n-a „uitat” Revoluţia din plicitis, din comoditate sau, aşa cum se spune adesea, din pricina dezangajării totale aunui tineret în mare parte nenăscut în 1989. Problema e că societatea a ” uiatat ” Revoluţia, pur şi simplu, pentru că nu avea ce să-şi aducă aminte. Experienţa istorică a Revoluţiei e, şi în România, măsurabilă prin răsutrunarea tradiţiei politice şi sociale, în forme concrete şi palpabile. Dacă nu confundăm reutilarea comericală şi financiară a elitelor politice cu schimbarea socială propriu-zisă, atunci Revoluţia are, în România, un caracter limitat, aproape nerevoluţionar sau, mai bine spus, parodic-imitativ.
Din acest motiv, memoria socială nu a avut ce reţine şi nu îşi poate aminti ceva precis despre Revoluţie.

Semnificativ, tocmai inocarea sistemtică a celor ucişi în decembrie 1989, spune că nu e nimic altceva de discutat şi rememorat: nici un proces colectiv, nici o mutaţie în raporturile cu autoritatea politică, nici o eliberare
- dacă exceptăm eliberarea uriaşă a mediilor de informare, transformată, după tiparul fundamental al revoluţeiei din 1989, în propria negaţie caricaturală.

Evident, Revoluţia va fi marcată şi aniversată ritual şi oficial, cu depuneri de coroane la Cimitirul Eroilor şi cu dezvăluiri „senzaţionale” din cămara mereu plină cu „misterele” Revoluţiei. Cu alte cuvinte, nimic de spus despre diferenţa impusă în societate după 1989 şi foarte multe de spus la capitolul „povestiri” despre Revoluţie. Acest fel de a invoca un moment şi nu un proces, un incident şi nu o devenire, e totuna cu a vorbi despre altceva, nu cu totul altceva decît Revoluţia. Iar asta, în principal, pentru că a vorbi cu adevărat despre Revoluţie ar însemna un comentariu asupra lipsei de evoluţie. Mai departe, asta ar presupune o recunoaştere francă a imoblităţii colorate dar solide a societăţii româneşti. Ea nu poate veni de la medii de informare şi voci de autoritate publică beneficiare ale parvenirii abrupte, adică a acelui proces care e, prin excelenţă, un privilegiu şi, deci, opusul evouţiei sociale revoluţionare.
Situaţia e infinit mai complicată. Ea presupune şi o analiză a cauzelor care au împiedicat apariţia unei mişcări revoluţionare autentice, în România. Căci, în preajma lui decembrie 1989, societatea nu purta, deschis sau în secret, nici un proiect articulat şi nu avea nici o imagine asupra dorienţelor ei de grup, în afara unor generalităţi care amestecau setea imprecisă de libertate cu apriţia mărfurilor în magazine şi cu încetarea raţionalizării crunte a oricărei forme de confort şi consum. Prin urmare, o discuţie asupra simulacrului revoluţionar din decembrie 1989 presupune atît critica grupului de partid care şi-a montat supravieţuirea şi succesul, cît şi o critică a mentalităţii sociale româneşti. Ar merita. Măcar la aniversarea de 20 de ani.