Tot Băsescu


Traian Băsescu şi-a anunţat candidatura în timpuln unei mici întrunieri publice la Sînnicolaul Mare. Foarete clar, foarte direct. Chiar dacă evenimentul a fost premeditat, asta e prea puţin important.

Ce face bine la ochi si la bun simţ e absenţa totală a fanfarei cu care defileaza, din spectacol în specatcol, Geoana si Antonescu. Oprescu a sesizat offside-ul de imagine şi s-a repliat într-o lansare de dimensiuni suprortabile. Însă conversaţia directă îi vine mult mai bine lui Traian Băsescu. Oprescu a ajuns la limita propriului persoanj, din care a făcut o mască ambulantă. Fixismul populist al luzi Oprescu e, tot mai evident, o incapacitate de exprimare pe care destulă lume o ia drept culoare. Pînă la urmă, diferenţa între ariile de repertoriu Antonescu-Geoană-Oprescu şi instinctul oral al lui Băsescu vine dinăuntru: acolo unde Băsescu e sincer şi verificat iar ceilalţi trei fac teatru elaborat. Asta va decide, în ultimă instanţă, alegerile. În ciuda neîncrederii, (sentimentul public de bază al unei Românii mereu amînate de structurile de partid) alegătorii păstrează, probabil, puterea opţiunii finale şi disting, încă, între ce e limitat dar real şi ce e nelimitat dar pur verbal.

Deltfel, lecţia nu e strict românească. Diferenţa între intensitate şi presiune, între sunet şi zgomot a fost sesizată clar de electorate, de la un cap la altul al Europei. Stînga a pierdut apropoatpe tot ce putea pierde, de la începutul crizei economice încoace. În ciuda tutror manualelor care văd în crizele economice trambuline electorale ale stîngii, acest raţionament a fost aruncat peste bord, fără excepţie. Criza economică a provocat o criză eruopeană a stîngii.

Mai întîi, alegerile europene, au scos din joc majorităţile stîngii, cu cîteva excepţii incurabile (Grecia şi fixismul ei militant exprimă interminabil un colectivism care dezvăluie absenţa modernizării şi aşază societatea greacă, într-un Est profund, alături de state fost sovietice pe care lumea s-a învăţat să le dispreţuiască, fără să noteze marele eşec european al Greciei). Lăsînd la o parte schizoidia politică a Greciei şi alte cîteva accidente minore, Europa a virat categoric spre dreapta, exact în momentul în care stînga se pregătea de un festival revoluţionar pe tema: „Capitalismul a murit!”. Alegerile din Germania au pus capăt acestei discuţii, într-o ţară în care stîmnga istorică părea să aibă un monopol social sacru.

Revenind la România, geometria europeană nu e obligată să se multiplice, în condiţiile specifice ale unei economii tulburi şi ale unui stat confuz pe de-a întregul, de la organizarea de drept, la sistemul constituţional şi planajul greoi al unei economii handicapate de bugetarism. Însă, ceva din suflul european şi, mult mai mult, din bunul simţ caracterologic al alegătorilor va da, probabil, argumentele pro Băsescu. E, cu siguranţă, cea mai bună soluţie, într-un moment politic foarte sărac în soluţii. Băsescu e un politician real, adică o forţă recunoscută, contestată şi nesuferită de sistemul general de compromisuri, eschive şi pacturi subterane care dau mecansimul fundamental al ţării.

Candidatura lui Băsescu se situează în realitate şi, din acest punct de vedere, e singurul caz de angajament politic propriu zis. Variantele oscilează între socialismul gimnazial al lui Geoană, liberalismul de cenaclu al lui Antonescu şi independenţa bombastică a lui Oprescu. Toate trei: puneri în scenă. Vehemenţa acestor trei alterantive suferă de o retorică înrăită şi ascunde un singur conţinut: îndepărtarea lui Băsescu, inamicul eficient şi insuportabil al sistemului. Campania a început şi are, deja, o structură de funcţionare evidentă: o nouă coaliţie anti-Băsescu atacă din trei direcţii, cu trei discursuri diferite. În mod funcţional, diveristatea acestei coaliţii e nesfîrşit de tristă. Antonescu, Oprescu şi Geoană sînt sau au fost, la un moment dat, aliaţi, parteneri de majoritate parlamentară mascată sau declarată, părţi active sau delegate ale blocului politic din care vine neîntrerupta declamaţie românească despre democraţie şi la fel de neîntrerupta practică anti-populară a sistemului romănesc. Înghesuiala candidaţilor e, de fpat, un duet. Confruntarea e teribil de simplă. Alegătorii ştiu, probabil, cum stau lucrurile. Important e să nu îşi transfere oboseala sau greaţa în contul iluziilor. România nu merge bine dar opţiunea pentru varianta anti-Băsescu ar pune capăt ultimei şanse de redresare.