Aur și mizerie


1300 de dolari uncia e un record absolut dar asta numai și numai scriptic. În rest și în mod fundamental, goana după aur e, pur și simplu, fuga de politica anti-criză a marilor puteri economice. Prețul aurului măsoară, dintotdeauna, neîncrederea în viitorul oricărui alt plasament, în primul rînd al banilor. Oricne știe că aurul e ceva prețios. Puțină lume știe că aurul e un cenzor strict al politicii și, mai ales, al ideologiei economice oficiale. Ori de cîte ori un guvern plonjază în programe susținute de spectrul unor teorii care ilustrează mai curînd o ideologie și mai puțin logica economică, aurul devine intersant și manifestă mari calități magnetice.

Explozia prețului aurului e, astfel, reacția de bază a celor ce dețin valori cărora încearcă să le mențină valoarea. E vorba, în general, de investitori însă reflexul lor e, în acest caz, același cu instinctul finaciar primar al omului de rînd care caută să-și apere banii de "vremuri nesigure". Unaninimitatea sceptică pe care a urcat prețul aurului amendează sever mantra așa numitei politici de "stimuli" care a topit deja mii de de miliarde de dolari, fără efecte reparatorii notabile.

Dezbaterea asupra remediilor economice reclamate de criză e încă în curs, atît în Europa cît și (mai ales) în Statele Unite, unde acest gen de polemici are mult mai mult combustibil. Modelul obamist al intervenției guvernamentale e resimțit de un public din ce în ce mai larg ca tentativă de extindere a statului în economie și în societate. Dacă ar imputa obamismului doar lipsa de rezultate, tendința ar fi avut dimensiuni limitate. Însă o parte tot mai însemantă a publicului și a mediilor economice înțeleg că social-democrația a la Obama e un proiect plenar, străin de esența libertar-capitalistă a spiritului economic american. Din acest motiv, reația s-a dezvoltat atît pe piețele fianciare cît și în inițiative politice (de unde apariția așa numitei mișcări Tea Party).

Însă problema nu e neapărat sau strict americană. Filozofia stimulilor are rădăcini istorice europeane (în doctrina fluxurilor de cash și a inflaționismului tămăduitor, propovăduit de Keynes) Ideea a fost redescoperită și îmbrățișată aproape fără excepție de guvernele statelor membre UE. Devine, astfel, mai clar că injecțiile fabuloase de cash administrate comapaniilor bancare, sectoarelor industriale sau unui stat ca Grecia, în numele doctrinei "too big too fail" nu semnalează coincidența de soluții ci descriu un climat ideologic. Ceea ce echivalează cu promisiunea unui tratament de durată, greu reversibil, ca orice aplecare care trage după ea o epocă, alături de sistemele politice și birocrațiile care o compun.

Scepticismul piețelor a turnat în aur teama față de consecvența ideologică aplicată economiilor occidenale. Mai mult decît atît, piețele care fug spre aur au sesizat jocul depreciativ cu monedele naționale prin care economiile majore, de la Statele Unite la Marea Britanie și China încearcă să se descarce de datorii sau să-și exporte supraproducția, în condițiile în care nivelul de consum (import) occidental e sugrumat de austeritate. Toată lumea își devalorizează sau ține jos moneda. În cazul american și britanic e vorba, pur și simplu, de substituirea banilor cu bani mai ieftini care ar urma să acopere datoriile naționale. În cazul Chinei vorbim, la fel de grav, de încercarea de a menține ordinea socială internă prin protejarea capacității de export. Ciocnirea celor două tendințe e inevitabilă. În cuvintele recente ale unui comentator economic tranșant:


"East Asia’s surplus states seem structurally incapable of compensating for austerity in the West, whether because of the Confucian saving ethic, or the habits of mercantilist practice, or in China’s case by the lack of a welfare net. Their export models rely on the willingness of Anglo-PIGS to bankrupt themselves" (unde formula Anglo-PIGS aduce la un loc economiile anglo-saxone și economiile Portugaliei, Italiei, Greciei și Spaniei - așa nuitul grup PIGS)


Citită exclusiv prin saltul formidabil al prețului aurului, nesiguranța conceptuală a jocului economic global pare o chestiune în definitiv secundară sau irelevantă pentru micile economii ale Estului. Criza, așa cum e ea sesizată de simțul comun în România și în alte state est-europene seamănă cu o contagiune clar delimitată: criza lor e, prin extensie, și criza noastră, așa cum revirimentul lor va fi și revirimentul nostru. Însă, din nou, lucrurile sînt mult mai complicate și mai grave decît o sugerează logica imediată a indiclor economici. Marele impas economic al ultimilor 2-3 ani e mai mult decît o criză economică. Avem în față un impas multiplu, în care presiunea istorică, demografică și ideologică s-au acumulat în Occident, acolo unde timpul a compus o formulă existențială de nesusținut. În acest scenariu, Estul e, din păcate, periferia în care vor fi garate, nu pentru totdeauna dar, oricum, pentru mult prea mult timp, deficiențele de care fug marile economii. În cuvintele aceluiași comentator:


" The global game of pass the unemployment parcel has to end somewhere. It ends in Greece, Portugal, Spain, Ireland, parts of Eastern Europe, and will end in France and Italy too, at least until their democracies object."


În aceași linie, Paul Volker, fostul Președinte al Băncii Centrale Americane (Fedral Reserve), observă că:


" We are no longer just talking about a single country having a big depression but the entire world. If the world as a whole cannot employ everyone who is ready and able to work, it raises some big questions. "


Într-o traducere de mare duritate pentru Est, criza e generalizată de un blocaj profund care pune sub semnul întrebării structuri și aranjamente istorice. Dincolo de lipsa de concept a soluțiilor, lumea e pusă în mișcare de dispearea practică a statelor care încearcă să-și apere societățile, exportînd criză. Puterea și ierarhia funcționează necruțător în acest calcul și condamnă, în primul rînd, zonele lipsite însemnătate și soluții. Depresia socială se plimbă în direcția statelor nedezvoltate, a economiilor nereformate și a societăților nemodernizate. România e la capătul liniei de primire și s-a așezat în această poziție, tocmai pentru că toate eforturile de aliniere și relansare europeană au fost blocate de interse autohtone. Măcar acum, pe măsură ce ne intoxicăm radioactiv cu toate emisiile economiilor care încearcă să se salveze, vom înțelege, poate, cum stau lucrurile. Am fost conduși spre dezintegrare pentru a face loc și a da timp celor ce au luat ce era de luat: statul, bugetul, presa, justiția și, în consecință, destinul istoric. La un capăt se joacă goana după aur. La celălalt scufundarea în mizerie.