După Moțiune, înainte!

Putem evita falimentul? Eșecul net al Moțiunii de Cenzură e un argument încurajator. Forța politică din spatele presiunii care ne-ar putea ruina economic și distruge social a scăzut. N-a căzut dar a scăzut. În fond, Moțiunea a fost prea puțin expresia parlamentară a unui conflict de viziune economică. Moțiunea a fost, pur și simplu, formula de la capătul unui asalt masiv împotriva raționalizării economice. Aici a fost miza și, odată cu respingerea acestui atac concertat, falimentul general al României e ceva mai improbabil. Problema rămîne, totuși, activă și nerezolvată.


Pe scurt, situația societății românești e, în momentul de față, echivalenta unei bătălii purtată pe muchia istoriei. O victorie a conglomeratului politico-mediatic condus de PSD și multiplicat mediatic de Vîntu, Patriciu și Voiculescu ar fi adus România sub o guvernare nouă și, foarte probabil, fatală. Programul de Guvernare lansat de PSD e documentul martor. În cazul unei victorii în Parlament, PSD și compania ar fi așezat economia pe ultimul ei drum. Pare neverosimil dar PSD nu sesisează dimensiunile crizei. Un partid care propune paradisul imediat, unui popor amețit de șocuri și sărăcit de forța uriașă de delapidare a confreriei oligarhice e, practic, un comando pregătit să regizeze sinuciderea națională. Asta în plină criză declarată și nu după o epocă de pace transformată în olimpiada demenței bugetare, așa cum a fost cazul Greciei. Marea dezamăgire și marea îngrijorare care rămîn în urma eșecului Moțiunii de Cenzură vin, deci, tocmai de aici: acțiunea anti-criză și ideea reformei naționale au puțini aliați în România și foarte mulți adversari interesați sau de-a dreptul stupizi.


PSD și opoziția în genere au avut șansa dar și obligația de a răspunde acestui moment de impas existențial cu o viziune solidă și practicabilă. PSD a căzut și decăzut complet în fața acestui test, urmat fidel și neputincios de cioburile și așchiile PNL, partidul comediei totale a ultimilor 20 de ani de fariseism politic românesc.


Însă eșecul opoziției politice și incapacitatrea ei de a formula o brumă de soluții lizibile, a fost și e însoțit de autismul agresiv al presei, al societății civile (dacă pot numi un organsim în continuare neatestat) și al societății muncitoare în regim de stat (prin care se înțelege, în alte părți, corpusul salariaților și elita sindicală). Cu alte cuvinte, reforma care rămne singura cale de evitare a disoluției în faliment are o susținere instituțională și socială minimă (deși mugetul trupelor de asalt scoase în stradă sau opera radio-tv a doamnei învățătoare care susține că e prima grevistă infinită a foamei nu pot fi totuna cu majoritatea societății românești). În orice caz, încercarea de redresare și de evitare a falimentului nu are aliați naturali și interni. Efortul de redresare e dus în contra naturii dependente și asistate a unui număr îngrijorător de oameni și depinde, la rîndul lui, de consecvența mereu confirmată a Președintelui Băsescu. E puțin, într-o țară în care eliminarea sporului de indolență și a indemnizației de furt sînt considerate preludiul apocalipsului. E mult, într-un moment în care cel mai mic semn de voință poate salva totul.


Din acest punct și de la această observație încep răspunderile PDL. Supraviețuirea remarcabilă a Guvernului Boc nu e un episod autosuficient ci o etapă într-un parcurs istoric. PDL a devenit, într-un fel sau altul, vrînd-nevrînd sau din mers, partidul care ține echilibrul și deține răspunderea istorică pentru recuperarea României. PDL e în situația unui partid care nu mai poate face politică de grup, pentru că a început,deja, să facă politică națională. Nu toată lumea înțelege diferența. Iar diferența e că, deocamdată, PDL colecționează impopularitate (reversibilă) în loc să puncteze în baza vechiului sistem de mituire retorică sau palpabilă pe care s-a bazat politica de partid românească.


Urmează o suită de teste cu repetiție (legea educației, legea salarizării, bugetul dar și proxima scenetă Realitatea TV). Toate pot fi depășite de un partid care își asumă condiția de reformator și crede pînă la capăt că are dreptate, în folosul românilor.