Crin extern

Războiul pentru războiul din Libia a produs o confuzie multiplă. Deruta continuă. Primele victime sînt comentatorii. Mulți din ei au interpretat declarații și gesturi politico-militare fără să le înțeleagă resorturile. Asta îi transformă în victime colaterale, pe jumătate nevinoavate, pe jumătate vinovate. Jumătatea inocentă e dată de lipsa de acces la informații (obiective) și inteligență (personală). Jumătatea culpabilă vine din implicarea excitată și neinformată. Cu alte cuvinte, nu te aventurezi într-o complicație pe care n-o pricepi. Însă grosul victimelor e dat de acei politicieni români minori care nu reușesc să depășască rangul de comentator.

Ce era de înțeles și n-a fost înțeles? Pe scurt: totul. România nu avea cum să reacționeze rapid și univoc într-o situație definită mai degrabă de confuzie decît de claritatate conceptuală și operațională. Intervenția militară în Libia e lipsită de concept și obiective. În afara apelului general la "protejarea populației civile", acțiunile militare nu o direcție clară. Urmărește sau nu atacul aliat îndepărtarea lui Gaddafi și schimbarea de regim politic în Libia? Nimeni nu știe sau, mai bine zis, și da și nu, în funcție de declarații care oscilează odată întrebările reporterilor și sondajele de opinie. Acest gen de ezitare e detestat de militari și nu poate defini o misiune de luptă.

Neclaritatea opeațiunilor militare e genetică. Ea vine dintr-un gol strident de regie politică iar acest gol a fost generat de reunirea dezorientării strategice americane și a teribilismului electoral francez. Pe scurt, Franța a forțat din rațiuni interne, reflectînd disperarea politică a Președintelui Sarkozi. Seria petardelor cu care Sarkozi încearcă să "aprindă" electoratul francez cuprinde, deja, scandalul "tzigane" de astă vară și afacerea vălul islamic încheiată cu votul Senatului în septembrie. În toată această perioadă, un Sarkozi din ce în ce mai neliniștit, incontrolabil și aventuros a parodiat frenetic figura Tatălui Drept de Dreapta. Spectacolul s-a consumat în gol. Coșmarul lui Sarkozi a rămas intact. Electoratul dreptei pare indiferent la avansurile nevrotice ale lui Sarkozi. Marine Le Pen și noul ei Front Național, relansat ca forță națională fermă dar nu radicală, au convins și domină sondajele în care Sarkozi nu prinde turul doi al prezidențialelor de anul viitor. Aici se află originile impulsivității politice interne și externe a unui Președinte redus la postura de vînător de pretexte incendiare.

Recunoașterea rebelilor din Consuliul Național Libian ca guvern legitim n-a fost nimic mai mult decît o încercare în plus de a prelua inițiativa și de a epata un electorat retras. Nimeni nu știe cine sînt membrii Consiliului sau, mai exact, cine altcineva face parte din Consiliu în afara foștilor demnitari gaddafiști reciclați oportun în revoluționari. Programul sau măcar ideile generale ale acestui grup în care Franța vede un "guvern legitim" sînt, în cel mai bun caz, obscure. Apariția lui Bernard-Henri Levy, filozoful de serviciu care pășește pe urmele lui Bono, a desăvîrșit farsa. Levy îl sună pe Sarkozy de la Benghazi pentru a-l înștiința că a descoperit cine și unde e opoziția. Urmează o întîlnire la Elysee nășită de Levy. Sarkozi și opoziția libiană se cunosc, se îndrăgesc și Franța se angajază in corpore. Sarkozi mărește presiunea în favoarea unei intervenții militare.

Toată această comedie bulevardieră se putea juca fără urmări. Dezorientarea americană i-a creat, însă, spațiu de exercitare și a transformat-o în dramă. Căci Președintele Obama e, la rîndul lui, prizonierul propriei persoane. La început, după faimosul discurs de la Universitatea Cairo, politica americană în Orientul Mijlociu părea în pragul unei reformulări sentimentale, generoase și aproape plauzibile. După revoltele în lanț din Tunisia, Egipt, Bahrain, Yemen, Libia și ce va mai urma, poilitica arabă a Statelor Unite e echivalentul unei dezangajări. Mesajele Președintelui Obama au trecut neconvingător, uneori penibil, de la o variantă la alta. Mubarak a fost, mai întîi, securizat apoi debarcat. Obiectivul Gaddafi e, în continuare, neasmuat. Performanța politică a Președintelui Obama a creat două consecințe: a comunicat spațiului dominat și subminat de Iran că America nu are direcție strategică și a permis Franței să își proiecteze nervozitatea la nivel global. Mai mult, după ce Franța a pășit în golul de inițiativă, Statele Unite au reacționat mimetic și s-au angajat în operații militare. Operații militare care nu au un obiectiv clar și riscă să lase în urmă o situație încă mai complicată. Bombardamentele pot nivela palatele și bazele militare ale lui Gaddafi dar pot, deasemenea, fixa o sciziune libiană, permanentiza un război civil sau genera o insurgență de tip iraqian.

De aici, ezitarea "cu degetul pe trăgaci" descrisă de Președintele Băsescu. România a refuzat - adevărat, pe baza unei fricțiuni mai vechi - exchibiționismul francez și a așteptat constituirea unui cadru rațional minim. Restul e necunoaștere mai mult sau mai puțin vinovată plus Crin Antonescu față cu politica externă (unde extern e tot ce trece de mersul de fiecare seară la televizor).