Crize vechi pentru lume nouă (I)

Dezvăluirile Wikileaks Romania repetă efectul Wikileaks, așa cum e el deja cunoscut: nici o noutate de esență, numai confirmări de detaliu. Toate raporturile și toate gesturile, toți actorii și toate afilierile previzibile sau prezumabile pentru un analist al lumii românești sînt acolo, la locul lor, în textele telegramelor diplomatice din pachetul Wikileaks Romania. Oligarhii forțează controlul politic, structurile mafiote înghit economia (cu observația că mafiotismul economic e ambalat în legalitatea concurențială aparentă a mega-companiilor "naționale"), mass media e o glumă toxică, Băsescu - Președintele nu lepra desenată de susnumita mass media - conduce o operație defensivă amplă și mereu pe muchie. Într-un fel, de fapt, în toate felurile, febra dezvăluirilor Wikileaks e echivalentul unui fior tabloid global care transformă marile mișcări ale istoriei în știri suculente de prima pagină și titlu scurt.

Minimalizarea gravității faptului istoric prin tabloidizare globală e cu atît mai interesantă și mai neliniștitoare cu cît efectul acestei operații scoate complet din scenă realitatea dramatică a crizei. Faimoasa criză pe care o traversăm vizibil din 2008 încoace, devine un curent lateral sau subteran. Asta e totuna cu a spune că marile cicluri care determină și vor determina viitorul sînt ignorate sau tratate cu o superficialitate veselă. Un exemplu la îndemînă: problema impasului economic european prelungit și relansat, în ciuda intervențiilor repetate ale economiilor lider ale zonei euro. Șoapta care anunța neliniștea unui actor din periferia economică a Europei a putut fi auzită de curînd. Cu cîteva excepții, între care o analiză riguroasă a lui Daniel Dăianu, avertismentul a trecut fără urmări și fără curiozitate analitică.

Intervievat recent de Realitatea TV, Președintele Băsescu a avut o ieșire aparent deplasată:

"Ştiţi ce mă îngrozeşte: dacă se întoarce din nou criza? Dacă se întoarce?"

După această interogație anxioasă, aproape sumbră, cîteva explicații prezidențiale:

"Mă uitam la o informaţie.(...) Portugalia are probleme majore, Irlanda trebuie să împrumute din nou bani, Grecia, împrumutată cu 110 miliarde, nu şi-a făcut veniturile în buget, Marea Britanie şi-a revizuit prognoza de creştere de la 2,2 la 1,7. Testul de stres făcut la băncile europene arată că statele membre trebuie să bage repede 250 de miliarde de euro în bănci. (...)"Deşi părea că a trecut criza, se pare că încă avem mari probleme în UE. Ce se întâmplă în zona euro cu Grecia, Irlanda, Portugalia să nu credeţi că nu ne afectează".

În aceași zi, Primul Ministru portughez Jose Socrates demisiona, după ce Parlamentul respingea un nou pachet de austeritate (al paturlea, în ultimele 12 luni!). Portugalia e, din 23 ianuarie, în pragul unui așa numit "bail out". Cu alte cuvinte, statul financiar portughez a dat faliment iar falimentul va fi sau nu va fi cumpărat de creditori externi, în schimbul unui angajament de redresare consimțit politic de statul falit. Cum Portugalia e stat membru al zonei euro, falimentul nu lasă loc de opțiuni . Portugalia trebuie salvată. Iar salvatorii vor fi, exact ca în cazul Greciei și al Irlandei, statele cheie ale zonei euro, în primul rînd Germania. În caz contrar, gripa portugheză - fosta gripă greacă fostă gripă irlandeză, se va extinde rapid și va ataca Spania, a patra economie a zonei euro. E clar de ce bail out-ul nu e opțional.

Însă problemele abia încep. Căci reapariția impasului, exact în clipa în care Uniunea Europeană se felicita pentru "depășirea crizei" pe baza unei rețete propri, semnalează un adevăr grav: criza n-a dispărut. Și n-a dispărut pentru că nu a plecat niciodată. Aici își au locul și înțelesul remarcile Președintelui Băsescu.

Pentru multă lume și pentru prea mult timp, criza financiar-bancară europeană a fost o anomalie provocată de defecțiuni naționale. S-a spus, pe rînd, că problema din spatele falimentelor e o chestiune de comportament național: grecii sînt leneși și evazioniști, irlandezii sînt nechibzuiți iar, acum, portughezii s-au dovedit indolenți. Atîta vreme cît acest diagnostic va fi menținut, criza se va întoarce și reîntoarce drapată înșelător în culori naționale. Analiza trebuie reluată și condusă spre realitate. Criza nu e națională și nici măcar europeană. În locul definițiilor geografice, trebuie folosite criterii economice. Altfel spus, criza nu e locală sau temporară. Criza e structurală. Problema nu sînt subansamblele naționale ci sistemul însuși. Asta nu înseamnă că statele membre trebuie scuzate sau felicitate. Fiecare a agravat, după putință și după obiceiul locului, o criză de sistem.

Nimic nu poate ajuta mai mult la înțelegerea crizei (dacă nu la rezolvarea ei) decît bunul simț. Numai că observațiile de bun simț presupun adevăruri grave, greu remontabile și, în orice caz, nedigerabile pentru națiunile Europei. Le-a înșirat, de curînd, cu o brutalitate salutară, Robert Samuelson, un economist care n-a învățat să-și rătăcească puterea de judecată prin pădurile terminologiei economice. Samuelson definește problema de bază, într-o propoziție de necombătut:

"The whole scheme is debtors lending to debtors."

Dezvoltînd, toate statele membre ale zonei euro suferă de aceași boală. Gradul de îndatorare și intoxicare diferă dar jocul salvaționist se reduce, pînă la urmă, la situația unui spital în care bolnavii "mai sănătoși" se ocupă de bolnavii "mai puțin sănătoși". Altfel, toată lumea trăiește cu prisosință pe datorie. Germania arată mai bine și are perspective mai optimiste dar boala e acolo. Statele membre, de la marile puteri în rol de doctor, la nefericții în rol de "pacient", învîrt și sting datorii, alergînd pompieristic de la un incendiu la altul. Germania și Franța au recunoscut direct urgența situației creînd un fond de intervenție de 250 și, apoi, de 500 de miliarde. Numai că acest remediu rămîne indirect și riscă să fie epuizat curînd de evoluția unei crize aflată sub tratament greșit.

Cauzele bolii europene comune (la rîndul ei, o variantă a bolii americane) sînt mult mai interesante decît toată discuția despre filozofia economică nimerită pentru impasul actual. Mult înainte de a decide dacă lanțul de falimente europene cere keynesiaism (injecții de cash plus proiecte publice și inflație premeditată) sau austeritate radicală (reduceri de cheltuieli publice, eliminarea deficitelor, micșorarea fiscalității) e de căutat răspunsul la întrebarea: cum a ajuns Europa în brațele unei crize de sistem?

Răspunsul schițat de Samuelson e, din nou, inevitabil și insuportabil:

" Europe has arrived at this dismal juncture driven by three forces:

(a) large welfare states that were too often financed with debt;

(b) the financial crisis that led to recession and has pushed some countries (Ireland, Spain) to aid their banks;

(c) the perverse side effects of the single currency, the euro. "

Să discutăm, punct cu punct.

Prima observație (a) descrie o formulă de viață și de guvernare, un mod colectiv de existență pe care Occidentul l-a dezvoltat pe nesimțite, în mod natural și fără cale de întoarcere. Obișnuința de a trăi în condiții de protecție garantată și la un standard cel puțin decent e un fapt de civilizație și va fi greu de retras sau diminuat. Cine s-a născut în Occident presupune, pe bună dreptate, că nu e singur, că trăiește într-o societate solidară și înzestrată. Cea mai apropiată comparație e obișnuința urbană a menajului cu apă caldă. Treptat acest standard a devenit o normă fără control și a cedat sub presiunea demografică. Populații tot mai bătrîne au început să consume tot mai mult din disponibilul furnizat de societăți tot mai puțin productive. Sistemele de asistență (welfare) au rămas în picioare sau au fost chiar extinse dar au fost finanțate pe datorie.

A doua observație (b) e tehnică dar poate fi tradusă în felul următor: finanțele, sau altfel spus, banii cheltuiți de toți și peste tot, au distrus orice prudență, au aruncat în aer băncile și au împins guvernele să răscumpere băncile. Ce e rău în asta? Mai întîi, începutul care duce tot spre imapsul de civilizație deja menționat. Legăturile raționale între bani și dreptul de folosință au cedat. Cîndva, pe la începutukl anilor '70, după ce prosperitatea a devenit o realitate profundă, indivizii economici ai spocietăților occidenale au suferit o mutație extraordianră. Individ economic înseamnă, aici, orice persoană care are în mînă o monedă de 1 leu sau o bancontă 1 milion. Prosperitatea a eliminat fricile și riscurile. Frica de datorii a dispărut și toată lumea a început să sau a fost ajutrată să se creadă nemuritoare, în termeni economici. Adică solvabilă. Creditul din ce în ce mai facil a înlesnit această iluzie. După o serie ciclică de crize parțiale, la sfîrșitul lui 2008, balonul a explodat. Băncile au căzut de la înălțimea unui munte de credite nereturnabile (așa numitele "datorii rele"). Guvernele au reacționat injectînd sume fabuloase în bănci, pentru a împiedica prăbușirea întregii rețele bancare. Există comentatori care au contestat și contestă această măsură. În opinia lor, băncile trebuiau lăsate să cadă. Oricum, discuția e depășită. Guvernele au decis să intervină iar asta a dus la dezechibrarea masivă și, apoi, la impasul financiar total.

A treia observație (c) pare o erezie. Și chiar e. Problema e dacă ea conține un adevăr. Euro rămîne un fetiș dar și o realitate politico-economică serioasă. Dincolo de contestațiile euro-sceptice, moneda euro e sinteza unui contract european menit să împiedice sciziunile politice și decalajele economice e grave. Euro a fost conceput ca garanție suplimentară a unității europene și a dezvoltării convergente, fără conflictele care s-au hrănit din decalaje politico-economice febrile și au distrus în mai multe rînduri continentul. Însă e proiectul euro viabil? Poate rezista el rațional, politic și economic, în fața istoriei pe care caută să o calmeze? Rsăpunsul nu e un "da" necondiționat. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că unitatea financiară a zonei euro presupune unitatea politică a zonei euro iar aceasta presupune o o nouă ordine suverană în Europa. Mai clar, zona euro trebuie să facă față unei realități economice inegale. Statele tari și statele slabe trăiesc sub acelațși acoperiș dar, în caz de criză, statele tari trebuie să susțină statele slabe. În mod concret, Germania trebuie să renunțe la bani produși cu efortul cetățenilor germani pentru a-i ajuta pe cetățenii portughezi, mult mai puțin predipuși la efort. De aici resentimentul public și guvernamental german și tot de aici un motiv potențial de divorț: de ce ar face Germania operă de caritate cu "indolenții" Europei? Răspunsul spune că, pe de o parte, Germania e pe deplin conștientă de importanța politică a monedei eruo și, pe de altă parte, că răscumpărarea "indolenților" nu e gratuită. Exact ca în cazul curent al Portugaliei, răscumpărații trebuie să accepte planutri de austeritate extrem de severe. Portugalia a început să taie și să restrîngă de mai multă vreme dar terbuie să facă, acum, un nou efort de autoflagelare. Din acest motiv a căzut guvernul Socrates. Portugalia a atins limita austerității și aici e una din problemele fundamentale induse de proiectul euro. Sau, cum spune, Robert Samuleson:

" Countries that back the debt bailout -- particularly Germany -- resent the possible costs; countries being bailed out resent the harsh austerity that's imposed as a condition of aid."

Cu alte cuvinte, cei ce plătesc se lovesc de inechitate iar cei ce primesc se lovesc de austeritate. Între aceste două limite dure, proiectul euro începe să pară vulenrabil. El va rezista unei crize, apoii următoarei crize dar nu se va putea transforma în mecanism de întreținere a statelor neperformante. Sau se poate transforma dar numai cu condiția ca statele slabe să cedeze parțial suveranitatea politică și să accepte controlul statelor mari. De aici, noua ordine suverană în Europa, o preschimbare istorică pe care idealismul întruchipat de euro a crezut că o poate dizolva doar spre a o reîntîlni. Remarca recentă a celebrului om de afaceri american Warren Buffet care vede în dispariția euro o posibilitate reală nu e o simplă constatare fără implicații:

"You can't have three or four or five countries that are in effect free-riding on the other countries. That won't work over time—they have to get their fiscal houses in reasonable harmony,"

Într-adevăr, nu poți avea patru-cinci țări care trăiesc, de fapt, pe seama altora. Într-adevăr, acest aranjament nu va rezista. Într-adevăr, statele -problemă vor trebui să își pună în ordine finanțele. Numai că asta se poate face numai prin import de disciplină iar importul de disciplină presupune, în acest caz, import de autoritate politică. Cum am văzut în cazul Portugaliei, statele slabe au atins sau vor atinge curînd (Grecia și Irlanda dau semne tot mai clare) limita austerității suportabile. Obișnuințele sociale și datele de civilizație vor intra în coliziune cu raționalitaea economică. Victoria raționalității economice nu e nicidecum sigură. Mai ales că promotorii ei au descoperit-o recent și nu sînt scutiți de boala îndatorării, boala de care suferă statele-pacient.

Dacă vreo concluzie e posibilă, atunci e, probabil, nimerit să vorbim de criza din spatele crizei. Impasul economico-financiar pe care statele Uniunii Europene îl rulează între ele e o realitate persistentă pentru că ascunde o criză civilizțională. Adică un moment istoric pentru care societățile occidentale nu mai pot da soluții, înainte de a suferi toate consecințele. Criza e, din acest motiv, o realitate istorică stabilă nu un episod trecător. Și, așa cum se teme Președintele Băsescu, poate reveni. Sau, altfel spus, ne poate reaminti, din cînd în cînd, că e tot cu noi și tot nerezolvată. Poate, nerezolvabilă.