Crize vechi pentru lume nouă (II)

Prea multe crize? Coincidența și multipilicarea situațiilor limită, a urgențelor și a conflictelor e certă. În acest moment, putem contabiliza fără efort o salbă de criză simultane pe care se înșiră: tripla lovitură seismică, marină și nucleară primită de Japonia, explozia Maghreb-ului, criza financiară declanșată în 2008 și ascensiunea devorantă a Chinei.

Așadar, patru crize simultane, la dispoziție și în plină desfășuare. Cu observația că recensămîntul crizelor e relativ, dacă nu înșelător.

Mai întîi, pentru că etichetele care proclamă o criză riscă să ascundă probleme de o gravitate nebănuită sau neglijată. Libia ține, de pildă, capul de afiș dar problemele pe care le ridică regimul Gaddafi sînt, deși considerabile, mult mai puțin serioase decît ciocnirea irano-saudită din Bahrain. Același efect, ascunde în faldurile crizei financiare globale problemele fundamentale care asediază zona euro. Pînă și cataclismul "pur" din Japonia a declanșat sau resuscitat o dilemă care traduce o criză: viitorul energetic. Ofensiva propagandistică împotriva reactoarelor nucleare nu e o noutate dar, îndată după avarierea reactoarelor japoneze, a devenit limpede că alternativele la energia nucleară sînt impracticabile politic. Altfel spus, abandonarea variantei energetice nucleare ar lăsa în scenă două non-soluții: sursele de energie neconvenționale care rămîn o fantezie practicabilă la nivel de sat dar nu de stat și amplificarea dependenței de petrol și gaze ceea ce e totuna cu pregătirea cadrului istoric pentru următorul Gaddafi.

În al doilea rînd, ideea după care crizele au invadat, pe neașteptate, o lume stabilă sau în curs de stabilizare e, mai degrabă, un clișeu nervos impus frenetic de presă. Revelația crizelor și noua modă a apocalipsului în direct semnalează, de fapt, dominația formidabilă a presei asupra spațiului public, din a doua jumătate a secolului XX încoace. Presa a preluat puterea și conduce agenda publică iar asta e un pic altceva decît reflectarea agendei publice. S-ar putea ca această deplasare pe care o înțelegem prea puțin să fie cel mai important și nu neapărat cel mai constructiv eveniment în istoria recentă a societăților occidentale. Tratamentul mediatic prin care a fost trecută criza japoneză e un indiciu masiv și îngijorător. Ce știm despre evenimentele din Japonia seamănă mult cu o excitație provocată și foarte puțin cu o imagine informată. În orice caz, noua vocație directoare a presei a reușit să instaleze impresia după care trăim vremuri de criză perpetuă, într-un cadru istoric fără precedent. Acest unghi e o invitație directă la ignoranță.

Crizele nu sînt o noutate pentru lumea occidentală. Mai mult. crizele nu ies niciodată din istorie. Ipoteza după care sîntem împresurați fără avertisment de situații limită și turbulențe masive e valabilă numai și numai dacă decuplăm prezentul occidental de originile sale istorice. Iar acest gen de amenzie a devenit o posibilitae și, apoi, o realitate în timpul "păcii lungi" care a acoperit și anesteziat percepția occidentală între 1945 și 1989. Acest interval neobișnuit, de calm istoric a fost, simultan, o epocă de productivitate, comfort și siguranță supremă pentru societăți care au uitat, treptat, și mai ales odată cu generațiile noi, că istoria este o succesiune de crize, că istoria nu poate fi altceva și că, spre deosebire de utopiile ideologice, realitatea istorică e conflictuală. Tocmai acest val de iluzii istorice a permis ascensiunea publică a presei ca antrenor de virtute. Miturile publice ale acestei perioade au insuflat societăților cîteva connigeri lipsite de substanță: pacea garantată, democrația universală și culpa perpetuă a autortăților în fața cetățeanului transformat în consumator de drepturi. Mediile academice au contribuit masiv la cimentarea iluziei livrînd o enormă literatură care a înlocuit realismul cu propaganda. Așa au apărut civismul orb și, acum, odată cu revenirea masivă a istoriei ca succesiune de crize, deruta conceptuală.

Sîntem în situația ironică în care, decuplați de continuitatea istorică, nu mai putem înțelege că epoca pe care o trăim e, în fond, dezvoltarea pozitivă și incontestabilă a crizelor istorice care au provocat războialele europene/monduiale ale anilor 1914-1945. Ce e nou cu adevărat în această succesiunea pe care o confundăm, acum, cu un exces de crize e viteza de propagare. Există o linie care duce direct de la 1989 la 2011 și mai departe, de la destructurarea vechiului echilibru Vest-Est, la apariția în scenă a foștilor actori secunzi ai Orientului Mijlociu și ai Asiei și, în cele din urmă, la reașezaea neînchiată a ordinii globale. Biliardul istoric declanșat de schimbarea de echilibre din 1989 nu e însă nici o lovitură venită din senin, nici o defavoare rezervată în mod special epocii noastre. Nu istoria a luat-o razna ci noi sîntem nepregătiți pentru esența realității istorice. Destule voci au conchis că această nepotrivire panicată între societățile lumii "vechi" și ritmul istoriei "noi" semnalează Declinul Occientului - o noțiune vehiculată demult, încă de la începutul secolului XX, apoi repudiată cu destulă aroganță și reintegrată, acum, sub presiunea evenimentelor. Nu e nimic rușinos sau incorect în acest concept. Însă declinul societăților și al civiliazațiilor e un fenomen mult mai complex și mai vast decît ideea brută pe care o agită, acum, mulți comentatori grăbiți.

Ce putem bănui cu oarecare temei e că norma politică a Occidentului, etalonul liberal-democratic, forjat de societățile nord-eruopene și desăvîrșit de națiunea americană, a devenit negociabil. Mitul democrației anglo-saxone perfect exportabile și automat importabile nu mai stă în picioare. Succesul agresiv al democrației economice dirijate în China, suita de tulburări care au implantat structurile democratice în Estul Europei și îndreaptă, acum, în aceiași direcție lumea arabo-islamică au relativizat modelul inițial. E de crezut că frămîntările din Maghreb se vor încheia cu apariția unor formule para-democratice, de libertate sporită dar lacunară și că această tendință va îngloba tot mai multe din statele care încheie epoci lungi de regim autoritar. Norma democratică tradițională va fi înconjurată și influențată de o majoritate nu neapărat ostilă dar diferită și mult mai activă economic și demografic. Societățile vechi vor trebui să se adapteze.

Înseamnă asta declin? Poate. În orice caz, criza pe care o descoperim în avalanșă spune că avem șansa de a asista la nașterea unei lumi noi.