Crize vechi pentru lume nouă (III)

Cîteva din observațiile înșirate în cele două postări precedente cer, totuși, explicații suplimentare.

Mai întîi, presupunerea după care dezvăluirile Wikileaks Romania sînt, în sine, minore. Nu sînt. Cu toate astea, ele nu mai pot șoca sau creea o emoție populară reală. De ce? Asta e, într-adevăr, interesant.

În primul rînd, pentru că ele dau schema de funcționare a sistemului public paralel românesc și influențează pînă în pragul anexării sistemul politic românesc. Iar realitatea efectivă a acestor raporturi e (chiar în lispa detaliilor) demult și bine cunoscută publicului larg. S-ar putea crede că societatea a ajuns la sațietatea și cinismul care exclud orice formă de interes față de dezvăluirile care curg din pachetul Wikileaks. Dimpotrivă, alegătorii și, în genere, opinia publică au "ajuns" la tema sistemului paralel românesc în mai multe rînduri și mult înainte de dezvăluirile de astăzi. Asta explică victoriile electorale repetate, în condiții de mare inferioritate mediatică, ale proiectului Băsescu-PD-L. Din 2008-2009, percepția priorităților publice s-a schimbat masiv, sub presiunea crizei economice. Societatea nu și-a mai permis teme diferite de preocuparea imediată pentru locuri de muncă, venituri și regim fiscal. În același timp, proiectul Băsescu-PD-L a fost, tot sub presiunea crizei, complet absorbit de răsturnarea ordinii bugetar-asistențiale care drena finanțele și împingea România spre un faliment de tip grec. Tema operațiilor obscure din sistemul de putere paralel nu a dispărut dar a pierdut din actualitate.

A doua precizare privește cursa europeană anti-faiment. Săptămîna trecută s-a încheiat cu o serie de "mari acorduri" pe care Uniunea Europeană le-a așezat în calea contagiunii crizei. În capul listei: Mecanismul European de Stabilitate. Produsul e un pas înainte dar nu saltul pe care îl așteaptă piețele. Credibilitatea strategiei anti-criză europene e, mai departe, relativă, dacă nu slabă. O analiză clară a acestui nou efort consensual-birocratic, în comentariul lui Wolfgang Munchau, editorialistului de la Financial Times, care găsește trei rînduri de vești: bune, proaste și foarte proaste.

"The good news is that a new permanent crisis resolution mechanism has been put in place, starting in 2013. This European Stability Mechanism (ESM) will be a supranational institution, established by international treaty. By mid-2017, it will be properly funded(...). So, from 2018, the eurozone will be able to tackle future crises. (...)

The bad news is that the various resolutions made this week by European Council will not be enough to carry us through the current crisis. (...)

The really bad news: the domestic political systems in the eurozone’s members are not prepared for what is about to hit them. (...) Just imagine the politics of a cross-border bail-out that requires a cut in domestic welfare payments."

Prin urmare, știrile bune țin de cadrul formal, știrile rele de lipsa de actualitate a cadrului fornmal iar știrile foarte rele prevestec ciocnirea inevitabilă a rigorii pe care o presupune salvarea zonei euro cu reacția instinctivă a societăților politice naționale. În concluzie și pentru viitor:

"The irresistible force of EU-level crisis resolution will eventually come into conflict with the immovable object of national politics. Last week’s debate on the ESM is an early warning of what lies ahead."

A treia circumstanță de explicat e cadrul strategic agravat în care are loc demonstrația limitelor europene în fața crizei. Phillip Stephens e autorul unei evaluări foarte instructive, tot în paginile cotidianului Financial Times. Reacția instiuțiilor occidentale la marele seism arab, în special în cazul Libiei, a fost marcată de două dislocări masive. Mai întîi, reținerea Turciei în interiorul NATO. Un diplomat proeminent amintea, săptămîna trecută, într-o reuniune restrînsă, la Bruxelles, că Turcia e, în fond, mai importantă decît toți membrii europeni ai Alianței la un loc. Cealaltă desincronizare a venit din Germania, odată cu abținerea din Consiliul de Securitate. Dacă adăugăm narcisismul electoral al lui Sarkozi, tabloul e mai degrabă compus din fisuri decît din puncte de legătură. Faimoasa axă franco-germană începe să traducă tendințe naționale contrare:

"In Berlin, Mr Sarkozy’s bid for international leadership has been seen as a characteristic act of self-promotion ahead of next year’s French presidential election. In Paris, Angela Merkel is accused of turning Germany into greater Switzerland as she forever runs scared of voters.

More unkindly, some European diplomats have pointed out that by standing with China, Russia, India and Brazil, Ms Merkel has guarded four of Germany’s big export markets. In truth, European interests would be better served if Mr Sarkozy was a little less impetuous and Ms Merkel a little more willing to spend rather than hoard political capital."

Apariția abruptă a interesului național nu e, deci, privielgiul mulțimilor readuse de criza economică la atavism social. Politica strategică europeană e condiționată și subminată de aceași forță. Însă deruta strategică pe care o degajă criza libiană e și rezultatul unei crize de încredere sau al unei inversări de valori care a izgonit vitalitatea militară și a pacificat pînă la penurie capacitatea de luptă a fostelor mari puteri occidentale:

"Above all, however, the Libyan venture has betrayed the paucity of Europe’s military capability. Britain has sent a dozen or so fighter aircraft, a couple of frigates and a submarine, and its military chiefs say that is about as much as it can do. It has nothing left if some new crisis were to emerge in, say, the Gulf. Everything is committed elsewhere, mostly to Afghanistan.

France has assembled a more impressive force – it still has an aircraft carrier – but it too is looking overstretched. Both countries have been cutting their defence budgets.

The uncomfortable facts were set out by Anders Fogh Rasmussen, the Nato secretary-general, at last month’s Munich security conference. A decade ago, Mr Rasmussen said, the US accounted for about half of the defence spending of all Nato countries. That share is now closer to 75 per cent. During the past two years, spending by the European members of the alliance had shrunk by $45bn, equivalent to the entire German defence budget."

Criza economică e însoțită sau încununată de un gol etico-politic. Europa s-a pregătit pentru o istorie pe care și-a precomandat-o, fără să mai poată înțelege că orice încercare de dirijare a fluxurilor istorice duce la catastrofă sau neputință.

"The Europeans, in other words, have been pretending that history did indeed end in 1989. The Arab uprisings have reminded them otherwise."