Viitorul comun

Greu, nu? Risipirea rînduielilor și reconstrucția internă avansează amenințînd un veac de indolență. Nu atît veacul trecut, pierdut printre frisoane naționale și comuniste, cît veacul de nemișcare și cancer obștesc pe care ni-l pregătim.

Reconstrucție nu ”nu revoluție sau revoltă”, pentru că nici măcar o răzmeriță condusă de stăpînire nu poate supraviețui purtătorilor ei. Iar reconstrucția inițiată de Președintele Băsescu nu trebuie să aibă soarta patriei fără trup și organizare visată de revoluționari în decembrie 1989 și

domesticită, în lunile următoare, de geniul adminstrativ-mineresc al lui Ion Iliescu. Reconstrucția inițiată de Președintele Băsescu trebuie să lase României o Românie utilă. Altfel spus, o națiune capabilă să înainteze, după ce a eliminat lestul administrativ. Iar, pentru așa ceva, Revoluțiile și revoltele sînt nepotrivite. Statul democratic poate fi schimbat doar de statul democratic. Am ieșit din vremurile fără direcție în care unul sau altul cereau, cu o disperare dreaptă și fără noroc, ”încă o revoluție!”. Avem nevoie de o reformă de stat, nu de o revoluție, cu dezordinile și propunerile ei utopice. Sîntem ce sîntem și asta înseamnă că nu are rost să credem în renașteri la ordin dar are rost să gîndim rațional. După 40 de ani de imperialism administrativ intern, continuați de o Constituție care legiferează participația majoritară a birocrației la utilizarea României, sîntem, de fapt, mult mai aproape de pericolul dizolvării decît de consolidarea vieții moderne. Dacă există cu adevărat motive fundamenrale pentru reforma de stat, atunci e vorba de pericolul pe care structurile în vigoare, cu greutatea lor oficială și statală, îl pun în fața națiunii cu existență reală. Acum, sîntem subordinații unui sistem de stat egal cu o rețea de extracție. Urmînd această cale, mîiine, vom fi martorii răzleți ai propriei noastre stingeri.

Apropiata noastră involuție se sprijină pe cifre de precizie funebră. Datele publicate recent de Eurostat descriu o Românie care își așterne de dispariție. Următorii 50 de ani vor fi anii dinaintea irelevanței absolute: o populație redusă cu 20%, o rată de îmbătrînire asistată senin de leagăne goale, o structură de viață în care fiecare persoană de peste 65 de ani e asistată de doi tineri incerți, din care unul simte că s-a născut în vremuri greșite iar celălalt se pregătește să plece din asemenea vremuri și țară. Putem presupune măcar atît: o țară care refuză să nască milioane de oameni, refuză să conceapă, mental și biologic, propriul viitor. Nu e, de fapt, nimic nou în acest pesimism pe care îl frecventăm încă din 1989, anul în care ne-am pus la îndoială evoluția, spre a constata că viitorul nu se poate desprinde de prezent iar prezentul de trecut. Primul decret al puterii de atunci ar fi trebuit să radieze din dicționare cunîntul ”viitor”. În 20 de ani, pesimismul nostru colectiv a trecut din poezie în demografie. Verdictul e necruțător și, find rezultatul unui referendum existențial, conține o concluzie absolut democratică. Românii vor să trăiască dar nu le urează urmașilor același lucru. De ce? Pentru că realitatea oficială României e un dezastru care îngăduie prosperitatea aleșilor și dictează disperarea celor ce aleg. Realitatea oficială a Româneiei parafrazează realitatea europeană din care copiază doar rangurile și stă pe un singur temei natural: controlul ugerelor. Această realitate trebuie curmată. Nu printr-o Revoluție ci prin operă politico-executivă. Altfel, ar trebui să constatăm că democrația politică românească e inutilă și nu ne-ar rămîne decît să adormim în neofuedalismul apărat de Ponta și Antonescu.

Legile și instituțiile au, în genere, de la apariția lor civilizatoare încoace, un singur scop: să îi împiedice pe aleși să vină de hac celor ce aleg și să îi împiedice pe cei ce aleg să-și vină de hac între ei. În realitatea românească oficială și suboficială, centrală și locală, publică și privată, legile și instituțiile nu pot stăvili ospățul. Dacă fac, totuși, ceva legea și instituțiile servesc la masă în livrea peticită și se lasă ciupite de belferi aleși. Atît și nimic mai mult. Aici, în inima acestui aranjament umilitor stă divorțul complet între interesul național și ocupația de fiecare zi a populației politico-administrative, a titularilor și minititularilor de poziții, posturi și linii de credit. Izvorul care hrănește pesimismul demografic al românilor nu un mister inaccesibil. E, dimpotrivă, un fluviu vizibil. O inundație permanentă distribuită egal de infernul administrativ. O democrație care produce un singur dig: paravanul parlamentar. O piramidă de seraiuri economice plătite de stat în folosul aleșilor plus rude, amici, amante, colegi de primară, generală, liceală, armată și universitate foarte recentă (în ordinea biografică a carierei). Totul sub supravegherea judecătorilor liberi să compună orice le trece prin cap și să descompună orice e stabilit prin lege dar neconvenabil patronului plătitor.

Dacă șandramaua supraetajată construită și reconstruită în ultimii 20 de ani nu va fi dărîmată în următorii cîțiva ani, ne putem lua adio de la viitor. Ofensiva condusă de Traian Băsescu pentru modificarea Constituției, reorganizarea adminstrativă, optimizarea regiilor de stat, readucerea judecătorilor la statutul de cetățean român și eliberarea fondurilor euopene luate ostatec de adminstrație, nu e o toană sau un complot prezidențial. Acest gînd sistematic și în răspăr a fost lansat de Președinte încă din 2005. Spre deosebire de proimisunile politice tipice în România ultimilor 20 de ani, schimbarea inițiată de Președintele Băsescu a devenit un program încăpățînat, aproape războinic, într-un sistem politic egal cu propria imagine televizată și programat să apere lipsa de schimbare. Apropos, poate n-ați remarcat: mai nou, conservatorismul e o valoare a stîngii iar progresismul o calitate a dreptei. N-a fost, de fapt, nicodată altfel dar România oferă acum o explicație care ar trebui să convingă.

Recenta presiune politică pentru întregirea reformelor începute cu cele patru coduri legislative trecute prin Parlament a creat un vîrf de sarcină la care politixcienii noștri tipici nu pot visa decît îngrozindu-se. Constituție, administrație regională, management economic, justiție, trecute, dintr-o dată, în realitate și modernitate? Nebunie! Sau cum spune Ion Iliescu: delirium tremens. Culmea, Iliescu, autorul unui șoc paralizant care a răpit României primii șapte ani vitali de dezvoltare, are dreptate. Ctitoriile politice betonate de Iliescu nu pot fi înlăturate decît într-un acces de energie politică și executivă cu totul neobișnuit. Ce ne propune Iliescu în schimb? Senilizarea. Eroziunea treptată a tuturor formelor de viață activă în economie, justiție și societate. O lume tocmai bună și suficient de bleagă pentru ”despotul luminat” despre care Ion Iliescu delira calm, încă din 1990.

E timpul să devenim, cu adevărat, o Republică. Toată dezbaterea pe tema republică parlamentară sau prezidențială s-a dus, după obiceiul locului, în lipsa obiectului. În lipsa Republicii. Așa cum sîntem astăzi, nu facem decît să multiplicăm forme elementare de dominație și control: birouri, inspectorate, regii, regii pentru controlul regiilor. Singura funcție a acestei rețele e protecția prin îndestulare a familiilor politice și a dependenților. Singura destinație e anul elctoral, în care micile stăpîniri loclae basculează recolta către centru. Însumînd, singura realitate istorică e o formă de guvenrămînt pre-modernă și pre-republicană. O monarhie informală care genereatză mini-monarhiile locale prin care își finanțează succesul în alegeri. Cercul se închide perfect și reține în interior o societate care are doar menirea de a asigura masa electorală. Firește, unica formă de protest a unei astfel de societăți e boicotul. Boicotul electoral și bociotul maternităților. Refuzul de participare politică prin pasivitate și depopulare. În lipsa unei Republici cetățenești autentice, administrarea falimentului de jos devine o ocupație rentabilă la vîrf. E exact ocupația pe care USL, un soi de Uniune pentru Slăbirea Libertății, o rezervă clasei politice. Socialismul administrativ inițiat de Iliescu n-a avut niciodată un înțeles diferit de schema unui joc piramidal care scutește populația de drumul cu sacul de bani, pentru că a organizat ghișee de preluare în fiecare comună, oraș și județ. Schema aduce cîștiguri garantate și în vremuri de ciumă, mai ales că se pricepe să le grăbească. În fața acestui mecanism de randament imbatabil, Ponta și Antonescu sînt datori cu un singur lucru: evitarea schimbărilor. Serviciul politic al acestor doi șefi de rețea se reduce la suma propunerilor menite să întîrzie sau să blocheze acțiunea propiu-zisă. Vreți Constituție? Să mai discutăm! Pînă cînd? Pînă uităm ce discutăm! Vreți un Parlament adus la proporții normale? Avem noi o lege cu care putem complica și trage de timp! Vreți să defrișați jungla județeană? Bine, dar mai întîi s-o declarăm codru de interes național și s-o protejăm prin legea patrimoniului. Cine spune că USL n-are nici un viitor se înșală. USL are un viitor dar nu pentru România.

Adevărat, Ponta și Antonescu dau ordinul de luptă însă trupa e mult mai numeorasă și mai compactă decît ar sugera-o liniile de partid sau decît și-ar dori-o subsemantul membru PDL. Familia e transpartinică și practică un apolitism fratern, mai ales la nivel local. Exemplul are ceva bun: apolitismul. Căci antidotul trebuie adminstrat de pe poziții naționale, nu de pe platforme politice. Nu se poate? Ba se poate. Președintele Băsescu a reușit și a traversat, astfel, distanța care a separat mereu un fost lider de partid de Președintele României. PDL are șansa de a îi călca pe urme. Mai precis, PDL are șansa de a sărăci, de a cîștiga alegerile după ce cîștigă încrederea unui electorat resemnat și de a face de petrecanie viitorului abject pe care îl pregătește USL. Toate deodată și în interes național.