G20 şi S21


Întîlnirea G20 de la Londra a căzut, înainte să înceapă. Nuclelul franco-german al falangei UE a respins public ideea unui mondo-giga-hiper-super - pachet de stimului, în valoare de 2 trilioane de dolari.

"Gordon Brown’s carefully laid plans for a G20 deal on worldwide tax cuts have been scuppered by an eve-of-summit ambush by European leaders.
Angela Merkel, the German chancellor, last night led the assault on the prime minister’s “global new deal” for a $2 trillion-plus fiscal stimulus to end the recession.
"I will not let anyone tell me that we must spend more money,” she said.
(…)
Nicolas Sarkozy, the French president, has insisted that “radical reform” of capitalism is more important than tax cutting."

Doctrina stimulilor fiscali masivi şi succesivi e mantra prevalentă la Washington şi la Londra. Împotrivirea coordonată a europenilor complică enorm - de fapt, compromite - orice formă serioasă de coordonare în faţa crizei şi apropie cu încă un pas platoul occidental de spectrul sciziunii şi de riscurile protecţionsimului.

Întrunirea G20 de la Londra e, în mare parte, redusă la o realitae rituală şi nefuncţională. În afara unui comunicat prelung şi vag, nu e de sperat mare lucru. Demonstraţiile stupide ale nefericiţilor activi şi confuzi încolonaţi în grupruile „anti-capitaliste” vor desăvărşi, violent, suita de automatisme pe care asemenea ocazii au ajuns să le presupună.

Divorţul sau, mai degrabă, neînţelegerea euro-americană, riscă să scoată din joc nu una ci amîndouă direcţiile raţionale de acţiune ale planurilor anti-criză. Discernămîntul economic şi viziunea politică sînt ,simultan, erodate de factori psihologici dictaţi „dinăuntru”, de calcule naţionale şi de înclinări ideologice. Cîteva explicaţii, mai jos.

Politic, marea problemă pusă şi impusă de criză e capacitatea de a gîndi cu adevărat global. E cu putinţă un sistem economic solidar? Nu acea impresie protocolară arborată în ere de prosperitate ci o realitate testată cu succes în vremuri de criză. Altfel spus: poate percepe nucleul economic occidental situaţia dramatică în care se găseşte periferia? În măsura în care criza va rămîne, în viziunea centrului, o problemă a centrului, dar nu şi o răspundere faţă de periferie, există riscul ca impasul să devină imprevizibil şi ireversibil. Intersant, George Soros, un clasic al pariurilor pe contra-sens, a apărut, în ajunul întrunirii G20, pentru a lansa un avertisment, ca de obicei , plin de pătrundere. Într-un fel, Soros a pariat, fără entuziasm, pe eşecul politic al întrunirii G20:

“It’s not enough to state general principles. You’ve got to come up with practical measures that are going to provide protection to the developing world, periphery countries, against a storm that originated from the centre, against a calamity that is not of their own making.”

Problema descrisă de Soros e problema articulaţiilor sistemului economic global. Paradoxul e că, pînă şi în cazul în care aşa ceva nu există, centrul occidental e obligat să se comporte ca şi cum ar avea de-a face cu un ssitem economic omogen. De ce? Pentru că, psihologic, statele periferiei au
,deja, percepţia marginalilor nevionvaţi şi trădaţi. În orice caz, o cădere a periferiei ar antrena turbulenţe masive care s-ar întoarce împotriva centrului occidental, mai ales sub forma naţionalismelor, emigraţiei şi a resentimentului colectiv. Sigur, situaţia nu e deloc simplă şi nici argumentele esteuropenilor, nu sînt, de altfel, integral valide. Da, aşa cum remarcă Soros, periferia e silită să sufere de o boală a centrului. Societăţile mici şi economiile “ obişnuite” ale estului sînt măturate de o criză care n-a fost produsă de ele. Nimic nu va putea clătina convingerea că suferinţa e nemeritată şi, foarte probabil, impusă în est, de planuri diabolice. Această percepţie parte din realitate dar nu e egală cu realitatea. Evident, realitattea e mai largă dar, din nou evident, o mare parte a realităţii e invizibilă. Căci oamenii şi societăţile lucrează, în genere, cu percepţia asupra realităţii şi nu cu realitatea însăşi. Astfel, e neîndoios că boala nu a fost produsă de economiile mici care riscă, acum, să fie răpuse de ea. Însă la fel de adevărat e că nici bogăţia materială şi saltul de valori politice care au îmbunătăţit, în ultimii 20-25 de ani, viaţa societăţilor estului, nu au fost produse (doar) de aceste societăţi. Pentru mai multă claritate: e nerezonabil să imporţi şi să integrezi un regim (democraţie plus captialism), cu pretenţia de a reţine doar consecinţâele pozitive şi de a refuza riscurile istorice ale aceluiaşi sistem.

Reacţia periferiei e corectă, sau “normală”, doar din punct de vedere psihologic. Din punct de vedere istoric şi politic ea e periculoasă, dealtfel la fel de periculoasă ca tentaţia occidentală de a neglija problemele periferiei. Edward Lucas a analizat lucid riscul şi natura “paranoiei” est-eruopene şi explică, în încercarea de a modera audienţele răsăritene iritate de teoria conspiraţiei occidentale:

"The truth is more prosaic. Financial markets are usually wrong, often hugely so. When greed trumps fear they are over-enthusiastic, believing all kinds of positive nonsense and pouring money into dodgy companies and countries. Then the tide turns and they overreact, dumping perfectly good assets in an attempt to get their books in order.Anyone tempted by the idea that outside conspiracy is to blame for eastern Europe’s woes should first reflect on the past. Was it an outside conspiracy that led supposedly sane Western institutions to lend tens of billions of dollars to Russian companies notable for their weak corporate governance and cash-splattered business models? Was it a western conspiracy that made supposedly sane people buy homes in derelict rural slums in Bulgaria in the belief that it was the new Dordogne? Was it a Western conspiracy that equated the reforms that were promised in the run up to European Union membership with actually making government transparent and efficient?The right word for this is not “conspiracy”. Something like “groupthink” or the “madness of crowds” would be a better term."

Nimic misterios şi totul foarte uman în aventura investiţională a băncilor, capitalurilor şi cavalerilor industriali occidentali sosiţi pe pieţele est-europene. Desantul bancar austriac şi german în România sau în Bulgaria nu e avangarda unui plan de anexare ci manifestarea şi maximizarea celui mai banal instinct economic: profitul. Însă problema reală a interacţiunii libere vest-est nu e geneza noii lor relaţii economico-financiare ci consecinţele ei viitoare. O formulă citată pînă la astenie în ultimele cîteva luni spune că guvernele occidentale nu îşi pot “permite să permită” căderea marilor bănci şi companii de capital intrate în faliment. Mai exact: “they are too big to fail”. Sînt prea mari pentru a fi lăsate să cadă (fără a face ţăndări împrejurimile). În termeni economici, observaţia e mai mult decît discutabilă. În termeni politici, observaţia e utilă doar dacă duce la întrebarea: oare estul nu e suficient de mare pentru a nu fi lăsat să cadă?

Reevaluarea politică a consecinţelor catastrofale ale prăbuşirii periferiei e urgentă şi ar trebui să primească conţinut la sfîrşitul întrunirii G20. Sau, cum observă Simon Johnosn, fost Economist Şef al FMI:

"All of this leaves us with just one major topic around which there can be agreement: the IMF. And the nature of this agreement comes down to how much money the IMF can lend out to countries that are under pressure or already in deep water. You may like or hate the IMF (full disclosure: I was its chief economist through August 2008), but remember this--when everything goes really bad, if you can't borrow from the IMF, then things get much worse. IMF lending capacity currently stands at a mere $250 billion (no typo), an insufficient amount in a world of trillion dollar problems, and it can only be increased if member countries agree."

Iar asta înseamnă responsabilizarea directă a Europei care pare să facă, inclusiv prin negativisuml pre-G20 o virtute din absenţă şi retragere:

"I suggest that he stare down the Europeans. The major exacerbating factors for the global crisis are currently in Europe--an economic boom now completely bust in the East and property prices collapsing in Ireland, Spain, and the UK. And it's Europeans who have the most inappropriate economic policies, particularly interest rates that remain far too high for their impending realities. Europe, quite simply, has to give more than it has pledged."

Absolut exact dar insuficient. Inacţiunea şi absenteismul European nu lucrează singure. Ele sînt dublate de insistenţa anglosferei britano-americane asupra fiscalităţii oarbe. De aici începe discuţia propriu zis economică. Sînt injecţiile de cash remediul potrivit? O întreagă şcoală economică spune că nu. Şi istoria Marii Depresii americane declanşată în 1929 spune că nu. Trecînd peste rezumatele grăbite ale acestui episod istoric, adevărul e că Statele Unite au avut nevoie de mai mult de 20 de ani pentru a pune capăt crizei iar metoda de resuscitare prin stimuli guvernamentali a avut efecte discutabile şi, în orice caz, deloc hotărîtoare. Tot sceptici sînt şi numeroşi comentatori afiliaţi stîngii sau dreptei economice. Treptat, după experienţa repetată şi eşuată a marilor pachete de stimului trilionari lansate de tandemul Obama-Brown, consesnsul analitic s-a deplasat spre scepticism, apoi spre spaimă.

Analiza economică a acestui blocaj a început să scoată la iveală rădăcinile juridice şi culturale ale impasului. În cele din urmă, tot mai mulţi analişti şi-au pus întrebarea pe care Preşedintele Obama şi primul Ministru Brown au refuzat sau au evitat să şi-o pună: în definitiv, de ce trebuie salvate băncile şi companiile? Cu cîteva precizări esenţiale: bănci private, subvenţii de stat şi, în consecinţă, datorii publice fabuloase. În fond, bilanţul strategiei “săptămîna şi trilionul” e deja vizibil şi nu convinge. Pachetele de stimuli n-au reuşit să limiteze sau să blocheze căderea. În schimb, demonizarea bancherilor şi a capitalismului, care a însoţit lansarea pachetelor financiare pe banii contribuabililor, au reuşit să producă un resentiment gros iar acesta riscă să deraieze în psihologie de gloată. Vechea nevroză anti-capitalistă a lumii “periferice” s-a hrănit direct din declaraţiile “anti-corporaţie” ale Preşedintelui Obama şi a produs enormitatea rostită public de Preşedintele brazilian Lula da Silva:

“This crisis was caused by the irrational behaviour of white people with blue eyes, who before the crisis appeared to know everything and now demonstrate that they know nothing.”

De aici pînă la rasismul funcţional nu mai e nici un pas. “Oamenii albi cu ochi albaştri” învinuiţi de Preşedintele da Silva sînt culeşi din manualul de rasism nazist. Însă, binenînţeles, rasismul anti-occidental nu e sesizat, ba chiar trece drept critică “raţională” a capitalismului. Exact din acest punct lucrurile încep să se complice şi să trimită în zone compexe, obscure sau de-a dreptul secrete.

În principiu, nici o companie nu e mai presus de faliment. Sau, mai exact, de legea falimentului. În realitate, lucrurile stau altfel. Cu timpul, companiile, mai ales companiile de mare succes, au acumulat o anume gravitaţie istorică şi o anume poziţie politică. Amîndouă stau între companii şi aplicarea nemijlocită a legii faliemntului. În acest fel anume devin companiile “prea mari” pentru a fi lăsate să cadă. Însă, această stare de fapt nu spune că falimentul trebuie evitat ci spune, pur şi simplu, că aceste compnaii sînt prea mari. Prea mari, într-un fel, neliniştitor şi neeconomic. Pe de o parte, sectorul financiar e supradimensionat în raport cu restul economiei. În cazul Marii Britanii, această disproporţie e un pericol imediat. George Soros a remarcat rapid şi a formulat clar problema:

“You have a problem that the banking system is bigger than the economy . . . so for Britain to absorb it alone would really pile up the debt”

Cu alte cuvinte, încercînd să susţină şi să menţină întreg sitemul bancar, guvernul britanic amanetează o parte mult prea mare a economiei. Rezltatul e o îndatorare zdrobitoare. Sectorul bancar trebuie lăsat să cadă, înainte de a lua economia cu el. Însă capacitatea de decizie e limitată de “gravitaţia istorică” acumulată de companiile gigant. Cîteva dezvăluiri recente explică raporturile între sfera financiară şi zona politcă executivă. UBS, una din băncile helvete sacre care operează şi în Statele Unite, a încheiat un tîrg cu guvernul federal american: amenzi de 780 de milioane de dolari, în schimbul unei declaraţii prin care banca admite că a ajutat mii de clienţi să evite plata impozitelor. În acelaşi timp, Barclays o mare bancă britanică aflată în dificultate, a acceptat credite private de 7 miliarde, în condiţii de camătă, pentru a evita fondurile de stat şi, odată cu ele, o inspecţie riguroasă a documentelor băncii. Şi UBS şi Barclays au funcţionat - apropae sigur - ca fabrici sofisticate de evaziune fiscală. Două documente redactate de un angajat Barclays şi remise unui parlamentar britanic rezumă foarte bine raportul de forţe între o bancă de dimensiunile Barclays ( aici e vorba de SCM - secţiunea Pieţe de Capital a băncii) şi dotările statului:

“It is a commonly held view that no agency in the US or the UK has the resources or the commitment to challenge SCM. SCM has huge amounts of resources, the best minds rewarded by millions of pounds. Compare this with HMRC [Her Majesty's Revenue & Customs] recently advertising for a tax and accounting expert with the pay at £45,000.”

“Through the use of lawyers and client confidentiality SCM regularly circumvents these rules, just one example of why HMRC will never, in its current state, be up to the job of combating this business.”

Consecinţa acestei stări de fapt e o presiune formidabilă asupra sectorului public şi a contribuabililor: cei ce “trebuie” să susţină “ băncile care nu trebuie să cadă”. Prin urmare, ideea după care căderea băncilor ar fi totuna cu sfîrşitul lumii e o fabircaţie pompată metodic, cu ajutorul mediilor de informare. Avem de-a face, de fapt, cu organisme care contestă de pe o poziţie de mare putere monopolul fiscal al statului şi tind să dicteze politici, substituindu-se astfel funcţiei suverane a statului. În situaţii extreme, ascensiunea extra-legală a sectorului financiar forţează, de-a dreptul, restrîngerea libertăţii politice democratice: Barclays a obţinut o decizie în isntanţă prin care a blocat publicarea documenteleor care ar fi expus operaţiunile şi circuitele dubioase folosite de bancă. În cel mai evident mod cu putinţă, conglomeratul financiar a reuşit blocarea unei decizii care ar fi respectat categoric interesul public.
Diferenţa între ce se poate şi ce nu e permis s-a micşorat vizibil. Protejarea sistemului bancar seamănă din ce în ce mai mult cu imunitatea sistemului bancar la legile pieţei. Nu e clar - aşa cum scre în aricolul citat mai sus W. Buiter - pentru ce anume trebuie Guvernul federal să ajungă la o “înţelegere” cu USB şi pentru ce annume operaţiile Barclays nu se încheie cu penalizarea celor ce operează în interior. E clar însă că politica de susţinere în bloc a sistemelor financiare e coruptă economic şi nu respectă adevărul ultim al legilor, inclusiv al legilor pieţei. Cine trebuie să cadă trebuie să cadă. Nu există alternativă iar insistenţa în variante iluzorii riscă să producă o catastrofă economică generală.

G20 începe prin a nu înţelege Secolul 21.