Nimic politic - numai politică



Încă o dată - dar nu ultima dată - despre capacitatea fascinantă şi vicioasă a României politice de a genera provincialism. Rezultatul acestui proces nu e interesant. E pur şi simplu rudimentar, ca orice produs care îngustează şi închide realitatea. Însă psihologia şi intrumentele acestui salt continuu în auto-izolare sînt cu adevărat uimitoare.

De cîteva luni bune, România e parte - preponderent involuntară - a crizei financiare şi economice globale. Această împrejurare nefericită a tîrît statul român în actualitate, transfomîndu-l în componentă a marii probleme est-europene, la rîndul ei parte a mega-problemei „pieţelor emergente”. O suită de evenimente dure au omogenmizat rapid spaţiile naţionale, eliminînd tocmai anonimatul tihnit al zonelor „ de mîna a doua”. Toate fostele ţări „lipsite de importanţă” au devenit, manifest, foarte importante. Asta înseamnă, printre altele, că state ca România au fost somate de cursul neaşteptat al istoriei să se poziţioneze cognitiv, să pledeze şi să comenteze, să treacă prin propria conştiinţă datele crizei. Cum răspunde sistemul politic?

Adîncindu-se şi mai convins în trivialitatea zgomoasă care trece, pe ecranul media românesc, drept dezbatere. În timp ce, la Londra, summit-ul G20 lua decizii care fixează un nou cadru istoric pentru est, la Bucureşti continua parada măruntă şi îndărjită a mizeriei polemice. Confuzia între problematic şi adversarial e uriaşă. De fapt, automatismul uneltirii şi defăimării înlocuieşte, în întregime, orice tentativă de problematizare autentică. Prin urmare, problema Justiţei falimentare a României nu există, pentru că pe locul ei a fost aşezată defăimarea Monicăi Macovei. Asta nu dovedeşte doar că Giorgy Frunda şi Adrian Sverin sînt polticieni de inters naţional doar în minutele îngăduite de instincte joase. Dovedeşte şi altceva, la nivel de grup şi mentalitate politică: discursul anarhic şi ironic, insulta, incoerenţa dizolvantă sau, dimpotrivă, limbariţa orientată impun un zgomot absolut şi o derută permanentă, o schimbare de subiect care înlocuieşte orice subiect înainte de începe vreunul.

S-ar putea crede că e vorba de pitoresc lingvistic şi temperament social. Evident, o asemenea performanţă ar fi imposibilă în absenţa acestor ingrediente. Pitorescul şi temepramentul sînt tonalităţi naturale. Cupola isterică a dezbaterii noastre publice e cu totul altceva: un act premeditat.
Încă un exemplu: lista de candidaţi PD-L la europarlamentare. Lista e, în mod evident, o noutate. E, poate, primul caz în care unul din „blestematele” noastre partide dovedeşte că ţine cont de deziderate publice. Alegătorii şi comentatorii au cerut demult şi în zadar o corecţie care să aducă în lumea închisă a politicienilor oameni din alte zone, de alte vîrste şi de discurs radical diferit. PD-L a reuşit exact asta. Parţial, cu greutate, după neînţelegeri regretabile (cazul Alinei Mungiu Pippidi care ar fi fost - dacă mergea pînă la capăt - o prezenţă naturală pe liste). Oricum, PD-L a făcut pasul pe care partidele îl simulează sau refuză să îl facă. Rezultatul: aceiaşi gazetari care cereau apropierea partidelor de lumea civilă, nu mai văd nici un merit în confluenţa PD-L societate civilă şi găsesc o pădure de noduri în papură pe aceaşi listă. Evident, în politică pierderile sînt întotdeauna mai mari decît idealurile. Chiar dacă pălesc în faţa perfecţiunii, cîştigurile modeste ale politicii sînt, totuşi, extrem de importante. Un comentator cu simţ public ar fi observat, poate, că premiera adusă de listele PD-L înlătură un tabu şi stabileşte un precedent. Altfel spus, face ceva pentru viitor. Iar amenajarea viitorului e principalul obiect al vieţii şi politicii cu adevărat publice.

Înţelesul comentariului de neîncetată hărţuială şi des-considerare care face, la noi, dezbaterea publică e cu totul străin de virtuţile criticii şi de libertăţile variate ale expresiei. Rezultatul căutat şi scontat al acestui reactor verbal stupid nu e nici pitorescul, nici nervul. E fuga de realitatea deschisă şi fuga spre realitatea redusă la intimitate promiscuă: noi între noi. Prin centrul ei politic, lumea românească vrea să rămînă aşa cum e, să nu se amestece, să nu se diversifice, deschidă şi împrospăteze. Această aplecare mărturiseşte o frică extraordinară de istorie şi propune ca soluţie de viaţă repaosul cu orice preţ. Iar preţul e fabulos. Toată logoreea dizolvantă care închipuie politica şi conştiinţa ne răpeşte şansa de a ajunge ceva sau undeva şi ne oferă un singur lcuru: supravieţuirea în mizerie şi fragmentare.

De aici diferenţa cumplită între absenţa României şi prezenţa unor state ca Polonia sau Cehia, în viaţa europeană. Criza pe care o traversaeză economia verifică riguros această sciziune. Cehia şi Polonia au avut, ca întotdeauna, ceva de spus, au articulat o poziţie, pentru că au mai făcut aşa ceva şi pentru că spaţiul lor public gîndeşte, nu sporovăieşte. Relieful european al Poloniei a fost confirmat - cu argumente bune sau rele - de opoziţia la tăvălugul Constituţional european. Primul Ministru ceh Topolanek s-a opus recent revenirii la metodele keynesiene în abordarea crizei şi asta nu pentru că Topolanek era, în acel moment, şeful guvernului care deţine Preşedinţia UE ci pentru că istoria politică şi economică postcomunistă a Cehiei a concretizat o viziune. România publică nu poate articula aşa ceva, pentru că e prea ocupată cu dezordinea, prea obişnuită cu supravieţuirea marginală şi prea convinsă că repaosul garantează absenţa riscurilor. Aşa şi e. Cine ştie să evite, n-are ce să păţească (dar nici ce să cucerească). Iar cine ştie să întreţină cearta, neîncrederea şi minimalizarea perpetuă, evită cel mai bine.

Consumul istovitor pe care îl presupune apocalipsa de fiecare zi a politicii şi presei româneşti e total. El mistuie orice punct de referinţă, orice putinţă de orientare şi alegere, orice scară de valori şi, de fapt, orice formă de auto-critică a societăţii. Lumea românească bălăcăreşte absolut şi reuşeşte, astfel, să se anuleze şi să se premieze, în acelaşi timp. Sentimentul indus de mediile de informare şi de politicieni spune că, pînă la urmă, sîntem toţi la fel de hoţi, proşti şi ticăloşi. După care aceaşi voce conchide că asta e bine. Sîntem aşa cum sîntem dar sîntem români, la fel, solidari, uniţi şi în familie.

E enorm de discutat şi de descoperit în această desfătare colectivă şi destructivă. Pe de o parte, setea de repaos şi nemişcare trebuie să aibă rădăcini într-o psihologie abisală profund în neregulă. La fel, frica de nou, de deschidere şi de descoperire. Pe de altă parte, acest mecansim care ştie să anihilize funcţia critică a societăţii menţine România mult în afara timpurilor şi formelor politice pe care îşi închipie că le trăieşte. Nu sîntem nici în secolul XXI - căci acest secol e o formă istorică nouă care presupune aderenţa voluntară a naţiunilor la sisteme economice şi politice globale, în vreme ce noi sîntem biruiţi de atracţia spre autoscopie. Nu sîntem nici măcar în proces de modernizare - pentru că asta presupune o diferenţă clară între „politic” şi „politică” (după o observaţie pe care o datorez unei conversaţii cu Cristian Preda). Avem „politică” dar asta însemană doar că avem dexteritatea inferioară a vacarmului. Conceptul de „politic” e altcea: capacitatea unei societăţi de a gîndi critic şi de a se administra efectiv. Iar asta nu avem şi nu putem.