TRU şi simplu


Aşa cum, probabil, n-au remarcat destui cititori ostili ai acestui blog, numele meu este Traian Ungureanu. Nu Traian Răzvan Ungureanu. Răzvan e o adăogire inventată şi pusă în circulaţie, cu deplină rigoare jurnalistică, de grupul de presă Realitatea. Răzvan nu e al meu ci îi aparţine, de drept şi notarial, lui Mihai Răzvan Ungureanu. Doi Ungureni sînt un pic prea mult pentru presă şi provoacă accidente de identificare în lanţ.

Mulţi prieteni jurnalişti îmi spun TRU şi au impresia că R vine de la Radu (asta pentru că pe tatăl meu îl chema Radu). Nu e aşa. TRU vine, sută la sută, dintr-un joc de cuvinte care adună, Traian şi Ungureanu într-un rezumat de trei litere, cu aluzie la englezescul true.

Formula TRU are o poveste interesantă care descrie destul de bine mecnaismele prin care un nume se naşte şi îşi are de grijă, deseori, dincolo de voinţa purtătorului. Cred că istoria merită să fie povestită, măcar pentru că luminează un moment şi un număr de oameni a căror influenţă e încă vizibilă în viaţa publică a Româneiei.

TRU a apărut acum aproape 30 de ani, imediat după ce am debutat în paginile revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Erau vremuri umilitoare pentru cuvîntul scris, însă redacţia Vieţii Studenţeşti era sau dădea impresia că este o rezervaţie de oarecare îngăduinţă. În numele „nebuniilor de tinereţe” sau, mai degrabă, pentru a creea o vitrină de aparentă tolernaţă, Secţia de Presă de pe lîngă CC al PCR, care conducea direct şi strict, toată presa cotidiană, îngăduia lucruri inadmisibile în ziarele „serioase” şi „grele”. Însă explicaţia cea mai directă stă, probabil, în calitatea remarcabilă a jurnialiştilor. „Viaţa Studenţească” şi „Amfiteatru” erau garantate politic de cota inevitabilă de impostori aflaţi la începutul carierei de activist de partid, însă numărul oamenilor de mare talent şi bună cultură din redacţie era impresionant.

Am fost depistat într-un cenaclu al studenţilor de la Filologie şi imediat „racolat” de Dinu Flămând, redactor la Amfiteatru, poet remarcabil şi mare traducător de poezie portugheză. Am găsit în redacţie o distribuţie de cea mai bună calitate şi o atmosferă febrilă de inovaţie stilistică. Am înţeles rapid că nucleul redacţiei făcea pe rupte un jurnalism de imaginaţie şi culoare, exersa formate şi unghiuri vii, complet diferite de tîmpenia cenuşie a presei oficiale de partid. Motoarele acestei mici fabrici de frondă şi litere erau gazetarii care au dat, practic, prima generaţie de presă de după 1989.

Ioan Buduca era un fac totum de talent inflaţionar şi conducea aşa numita competiţie a „titliştilot”, în care am plonjat rapid şi de la care am învăţat să am simţul titlului. Curînd, în redacţie a sosit regretatul Radu G. Ţeposu, proaspăt surghiunit de la Flacăra de una din crizele de autoritate ale lui Adrian Păunescu. Radu era un ziarist complet şi a recalibrat Viaţa Studenţească în totalitate, de la stil şi punere în pagină, la tehnici tipografice şi calibrare a informaţiei.

Cornel Nistorescu încheiase etapa Viaţa Studenţească dar era un apropiat al redacţeiei şi cine voia să înveţe anchetă şi reportaj avea ce lua de al el. Dan Pavel sosise odată cu mine şi era un partener de interminabile peroraţii filozofice, din care au rămas, şi azi, o legătură stabilă şi pasiunea pentru cărţi. Sorin Roşca Stănescu era o prezenţă oarecum dfierită: mai puţin ataşat grupului nostru dar mereu în acţiune şi mereu mai informat asupra realităţii din teren. Patrel Berceanu, un poet hipersensibil şi entuziast era ziaristul fără limite şi iluzii, omul obişnuit să trăiască greu, fără să regrete şi fără să încerce parvenirea. Grigore Arbore era un exilat aristorcratic, un academic specializat în istoria artei italiene, şi promova o siluetă distinsă, uneori uşor pedantă dar foarte deschisă la promovarea culturii şi bunei educaţii umaniste. Ioan T. Morar era liderul grupului sclipitor şi terbilist care transofrma ziarul în spectacol şi făcea legătura cu Divertis, trupa lui Toni Grecu, în momentul ei de vîrf. Radu Călin Cristea venea din afară dar a împins publicaţiile Viaţa Studenţească şi Amfitreatru spre zona culturală şi sportivă, în proiecte unice la acea vreme.


Stelian Moţiu era un caz fascinant de inteligenţă damnată. Redactor Şef, Moţiu a căzut în dizgraţie, după episodul Ana Blandiana (cu o serie de poeme splendid-ironic-dizidente publicate în Amfiteatru). Moţiu era mentorul şi protectorul redacţiei. Un om de umor fin şi umbros, Moţiu înţelegea prea mult şi ştia că poate face prea puţin. Asta l-a transformat într-un resemant şi tot asta i-a creionat limitele, după 1990, cînd a reapărut, la conducerea nefericitului Azi fesenist. Însă Moţiu a fost o capacitate. Din păcate, o capacitate pierdută. Octavian Ştirenau făcea o gazetărie calmă şi bine organizată, în plus era un excelent om de administraţie şi se pricepea să facă un ziar de unul singur. Din nou din păcate, după 1990 s-a asociat proiectului Azi. Alin teodorescu şi Călin Atanasiu apăreau numai împreună, livrau pagini de propagandă de partid dar şi cărţi şi reviste dizidente din exil sau literatură istorică şi politică de cea mai bună calitate, xeroxată ocult şi aproape ilizibil. Conversaţia lor era o şcoală de iniţiere politologică şi de la ei a început, în cazul meu, pasiunea pentru Tocqueville.

Deasupra, patrulau Lorin Vasilovici şi Dinu Marin. Amîndoi, oameni de partid şi amîndoi oameni deschişi, exact genul de personalităţi care ar fi trebuit să conducă, poate în anii ’70, perestroicizarea României. În faţa situaţiei concrete, amîndoi s-au mulţumit să gireze mica excepţie de presă care a fost Viaţa Studenţească. Partea cea mai interseantă a fenomenului, începea , însă , mult înaintea şi mult în aafara redacţiei. Viaţa Studenţească avea deja o reputaţie stabilită în timpul micii desachideri culturale din a doua jumătate a anilor ’60. Ce s-a făcut atunci a fost şi a rezistat suficient. Următoarele generaţii au continuat să dea jurnalişti, dacă nu mereu remeracabili, măcar diferiţi. Palamresul ante-1980 îi cuprinde şi pe Cristoiu, Tatulici, Fruntelată - oamenii care s-au apropiat prea mult de aparatul de partid. În afara redacţiei, zona colaboratorilor cuprindea aproape tot ce era mai bun şi mai creator între tinerii dotaţi pentru scris (Opinia Studenţească, la Iaşi, şi Echinox, la Cluj, erau mai elevate şi mai specializate, prima în linie literară, a doua într-un amestec superior de investigaţie şi eseistică). Toate aceste ziare comunicau şi mareea de colaboratori dădea un flux comun de talent pe care presa de ar trebui să-l invidieze şi să-l regrete.

M-am simţit, de la bun început, acasă în redacţia şi printre redactorii revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Am început cu eseu şi cronică literară la Amfiteatru. Am practicat pugilatul din prmul moment şi am aplicat lovituri în parte nemeritate romanului de debut al lui Stelian Tănase (Luxul melancoliei). Din fericire, Stelian a ştiut să încaseze şi relaţia noastră s-a întărit după acest incident. Spun asta, ca să deschid capitolul micilor libertăţi şi împotriviri sistematice care au creat faima Vieţii Studenţeşti şi o oarecare vîlvă în jurul numelui meu. Mai toate gesturile pe cotnrasens se produceau în pagina de sport şi, mai ales, în pagina „Varia” a Vieţii Studenţeşti (un mozaic debordant de informaţie şi parodie, dominat de foiletoanele sclipitoare ale grupului Ars Amatoria condus de Ioan Groşan)
Cele 10-15 rubrici de o filă ale paginii Varia musteau de originalitate şi umor. Profesorul Solomon Macrus, un om de o bunătate şi de o integritate nesfîrşită, era singurul care semna cu numele adevărat. În rest, Varia era un festival nome de plume. Am înţeles să trec la producţia de pseudonime nervoase.

Rubrica de carte pe care am deschis-o era semantă Ion K.Ion şi trimitea la Caion, autorul infamei acuzaţii de plagiat la adresa lui Caragiale. Poşta Redacţeiei, de care mă ocupam periodic, era o rampă de atac la clişeele vremii şi era semnată Cristinel, spre gloria poştăriţei din cîntec. Am deschis şi rubrică de muzică pe care am botezat-o Five o’rock şi am semnat-o T.U.- 154, aluzie la avioanele sovietice de tip TU(Tupolev). Logoreele pe teme sportive pe care le distribuam gratuit pe holuri şi în redacţie au atras atenţia şi aşa am fost încurajat să deschid o rubrică de comentariu săportiv. În acel moment am decis să prelungesc linia deschisă de T.U. - 154 şi am ajuns la semnătura TRU. A fost un succes, măsurat în primul rînd, de mesajele de simaptie pe are le primeam de la un auditoriu mult mai numeros decît publicul studenţesc. Dar confirmarea definitivă venit după o suită de ironii şi atacuri la adresa trustului Dinamo- Securitate. Dinu Marin, redactorul şef, s-a trezit oprit pe stradă şi deposedat de permsiul de conducere. În aceaşi zi, a sosit şi dispoziţia ca semnătura şi articolele lui TRU să dispară. Aşa s-a şi întîmplat dar formula TRU a rămas populară. Neaşteptat de populară iar asta e o lecţie pentru cei care cred că scrisul în presă moare seara, odată cu ziarul publicat în acea zi.

N-am mai folosit formula TRU. În 1988 am fugit din România şi pînă în 2003 am lucrat, în Anglia, la BBC. Nu m-am mai atins de capitolul TRU. Prin 1999-2000 am început, iar să scriu comentariu sportiv, în Revista 22, şi cineva de acolo, poate la sugestia unui cititor, a început să aşeze lîngă textele mele formula TRU. Spre surprnderea mea, acest nume neutilizat aproape 15 ani a percutat imediat, a fost recunoscut şi s-a reinstalat aproape peste tot acolo unde am început să public, după 2003. TRU s-a reactivat şi s-a aşezat unde a vrut, dincolo de voinţa mea. Şi bine a făcut.