Binele în căutarea răului (I)

- furiile lui Assange -





Ce sînt așa numitele dezvăluiri publicate de WikiLeaks? Un munte de documente militare secrete, în jur de 90000 de rapoarte operaționale, comunicații și evaluări de conflict ale armatei americane, pe frontul din Afghanistan. Conținutul acestei capturi, livrată de cineva din ineriorul sistemului militar, e profund traumatic. Și absolut normal.

Pentru necunoscători, visători, pacifiști, și alte categorii de marginali, documentele sînt traumatice. În marea lor majoritate, aceste rapoarte descriu precis, în limbaj tehnic, ciocniri armate, numără cadavre, identifică sau nu civili asasinați de tiruri încrucișate sau întîmplătoare, fac statistica amputărilor, relatează incidente confuze sau erori militare, anunță numărul copiilor prinși și uciși sub dărîmături și informează asupra ultimelor invoații mortale în materie de dispozitive explozive camuflate (IED). Cele 90000 de documente fac exact ce fac rapoartele militare sau reportericești, de cînd scrisul, lumea și răyboiul: măsoară, fără să poată cuprinde cu totul, ororile violenței armate. Totul abominabil și nimic nou în această așa zisă revelație care e o noutate șocantă doar pentru cei ce nu au cunoscut războiul sau nu vor să accepte realitatea violenței umane. Nimeni nu e dator să se resemneze în fața acestui spectacol atroce dar asta nu e totuna cu a spune că oricine e obligat să denunțe violența generată de războaie și, mai ales, să acuze o armată aflată într-un teatru de luptă. WikiLeaks și asociații lor de mentalitate au descoperit că războiul e violent, haotic și tragic. Naivitatea curteayă aaemenea șocuri și asta e, de obicei, o problemă la purtător. Nu, însă, în cazul WikiLeaks, un de naivitatea a fost demult înlocuită de agenda politică și, mai grav, de obsesia unei insurecții media hrănită de un fanatism infantil.

WikiLeaks și fondatorul ei, un personaj bizar-radical pe nume Julian Assange, fac parte din categoria tot mai numeroasă a celor ce descoperă, cu intenție, imperfecțiunea lumii în comparație cu un ideal total pacific, egalitar și anti-burghez. O vină colosală apasă asupra lumii occidentale și, în special, americane: opresiunea imperialistă, discriminarea, rasismul, maginalizarea, injustiția, supremația culturală distrugătoare de diversitate și industrialismul distrugător de bio-diversitate. La capătul acestei acuzații multiple și permanente așteaptă ura. Nu atît contestația rațională a reformatorilor radicali, cît ura de sine, acel sentiment care constată inadecvarea lumii și îndrumă, convingător, spre auto-suprimare. De aici, convingerea deplină, cursivitatea impecabilă și enervantă cu care subiecții confiscați de ura de sine dezvoltă treptele și instrumentele auto-anihilării: fără industrie, fără valori naționale, fără constrîngerile familiei ”mono-nucleare”, fără suferință și cu dreptul deplin la sinucidere asistată, fără norme tardiționale, fără conștiința superiorității occidentale, fără dreptul la apărare în fața oprimaților care răspund secolelor de colonialism. Toate asceste omisiuni și auto-interdicții propun și presupun, pînă la urmă, unul și același lucru: desfințarea problemei, înlăturarea lumii și, odată cu ea, a culpei nevrotice din care s-a născut frustrarea generațiilor post-belice, sub bună îndrumare liberală. Altfel spus: eliberarea. Eliberarea de obligația insuportabilă de a trăi în temenii realității și dreptul de a avansa în teritoriul ferit de probleme al utopiei.

Generația WikiLeaks descoperă că lumea e complicată și se revoltă. Din acest punct de vedere, care amestecă neplăcerea tipică a consumaorului răsfățat în fața unui produs deficitar și naivitatea virgină în fața lumii, mentaitatea de tip Assange e o dovadă de marginalitate. Ne aflăm în prezența aproape isterică și, ca întotdeuna, infantilă, a impuslului tipic liberal, o atitudine de neadaptare programatică la datele fixe ale naturii umane pe care democra-media globală a adoptat-o și o apmlifică gigantic. Umanismul acestei categorii e jignit de simplul contact cu realitatea, asta înainte chiar de a fi încercat să înțeleagă resorturile naturii umane și presiunea contradictorie a istoriei. Propunerea unică și practica permanentă a acestei mentalități e contestația care reclamă nervos paradisul: războiae sanitare, fără violență, și, de ce nu?, lumi fără războaie. Ceea ce n-ar fi deloc rău. Singrurul element pe care îl ignoră propunerea militantă a liberalismului, în această situtație, e non-liberalismul înverșunat și înamat al celorlalți. Lipsa lor totală de probleme în fața violenței sau, altfel spus, ușurința de a ucide sau vătăma orice, în numele unei idei fixe: populație civilă în marile orașe occidentale, vecini nevinovați transformați în scut sau adăpost, copii lăsați în bătaia armelor sau propri copii trimiși la lucru cu bomba la brîu.

Ororile războiului sînt inevitabile dar nu nelimitate. Aici e diferența între o armată care are obiective raționale și legi clare și, pe de altă parte, o forță care foloseșe violența sistematică și nediferențiată, ba chiar contează pe ea, ca principiu de luptă. WikiLeaks și Julian Assange nu mai au nevoie de aceste distincții care despart forța de crimă. Libealismul lor nu e un umanitarism generos ci o ideologie politică precisă, un anti-amerinism agresiv, camuflat în cult al adevărului ”total” și propovăduit cu o putere nenmaiîntînită dar accesibilă în era net-ului. Assange se descrie, dealtfel, fără ezitare, ca adversar al ”puterii americane”, asta în timp ce continuă să pozeze, neutru, dedicat și tehic, în paznic al valorilor civile. Interviul acordat revistei germane Der Spiegel (asociată oficial la proiectul dezvăluirilor WikiLeak) e o capodoperă de ipocrizie. Assange mărturisește că are o plăcere aparte, ori de cîte ori îi poate lovi pe ”nenorociți” și adaogă că îi consideră pe cei ce conduc războaie ”cei mai periculoși” oameni cu putință. Evident, e vorba de americani.

Reveriile resentimentare ale lui Assange sînt expuse pe larg într-un profil recent - o bună piesă de jurnalism care ar putea rămîne un dosar psiho-mental particular și izolat. Însă furiile lui Assange înseamnă cu totul altceva. Efectul lor a încetat să mai fie o chestiune de opțiune privată și a devenit un ”fapt„ preluat și comentat la dimenisuni colosale de rețele media îmbibate de același anti-americanism militant. Noua realitate, așa cum e ea vizibilă, în epoca dezicerii publice a intelighenției media-liberale de valoile și instituțiile naționale, a devenit un handicap periculos, o situație de inferioritate auto-impusă, de care dușamnii mortali ai valorilor liberale profită sau sînt gata să profite masiv. Astfel, armata americană angajată în război cu un adversar care nu cunoște reguli, limite și onoare e lovită, în spatele frontului, de un aparat demoralizator/defăimător care lucrează fără repaos. Divulgările, denunțurile și criticile în trombă expun, în permanență, o armată care nu se mai poate baza pe siguranța minimă și obligatorie a informației. În același timp, inamicul e perfect camuflat și controlează campanii de dezinformre, folosindu-se abil de serviciile stupide, naive sau de-a dreptul ostile ale aceleiași prese occidenale. Bilanțul acetui dezechilibru asigurat de ”instituția democratică” a presei poate fi rezumat de o comparație elementară: mișcările, dotările și problemele aramtei ameriane sînt comunicate, în detaliu, de oameni ca Assange, în vreme ce situația lui Bin Laden e un mister total. În plus, prin serviciile grațioase ale Președintelui Obama, inamicul a fost deja înștiințat asupa datei de retragere a trupelor americane. Războiul e comod pentru talibanii afgani. Muțumirile se cuvin trupei de asalt Assange.

Ar trebui, totuși, înțeles că prima și adevărata victimă a acestei forțe specializată în defetism și vulnerabilizare nu sînt, cum ar fi de crezut, militarii forței internaționale din Afghanistan. Adevărata victimă e complet neajutorată și își poate consuma în avans coșmarul. Comandanții Taliban salivează, de pe acum, în așteptarea carangiului. Despre ce va veni, în postarea următoare.