Kosovo, Catalonia şi alte cadouri fără sens pentru secui



Discuţia despre autonomia teritorială a secuilor e încă un exepmlu de proastă pregătire istorico-politică a mass-mediei şi a politicenilor. Tipărim mult, traducem enorm, sîntem, legal şi supranumeric prezenţi pe net, doar spre a dovedi, iar, că buna educaţie nu vine de la sine şi nu e o opţiune între alte opţiuni secundare. Cu cît mai zgomotoasă ignoranţa, cu atît mai grea nota de plată, tîziu, cînd nimeni nu va mai ştii de ce şi de unde ne vine „ghinionul nemeritat”. Problemele de identitate şi coexistenţă naţională sînt extraordinar de complexe şi cer, şi de o parte şi de cealaltă, o inteligenţă care trece adesea drept slăbiciune sau cedare. S-ar putea să avem de pătimit, ca orice martor nepriceput şi guraliv al istoriei.


Mai întîi, linia Tokes. Episcopul Tokes e, în ciuda caricaturii întreţinute în presă, un om admirabil. Dacă această apreciere poate fi extinsă, Laszlo Tokes e şi un maghiar exemplar. E ceva profund admirabil şi decent în campania personală pe care Laszlo Tokes o duce de atîta timp şi cu atîta convingere în sprijinul realităţii culturale maghiare. Dacă ne putem permite măcar o sedcundă de luciditate, maghiarii sînt o realitate incontestabilă în plin complex naţional românesc. Tocmnai asta încearcă să afirme L. Tokes, într-un mediu complet nepăregătit pentru asemenea stări de coexistenţă.


În acelaşi timp, străduinţele omului Tokes sînt, adesea, însoţite de o fragilitate naivă care trece uşor în cea mai inutilă provocare politică. Vicepreşedinte al Parlamentului European, ales după o iniţiativă nu tocmai loială şi elegantă a Delegaţeiei Maghiare în PPE, Laszlo Tokes a înaintat două argumente în sprijinul pledoariei pro-autonomie a secuimii din România: Kosovo şi Catalunia. Mai precis, decizia Curţii Internaţionasle de Justiţie care stabileşte că declaraţia de independenţă kosovară „ nu contravine legislaţiei internaţionale” şi, mai departe, demonstraţia enormă organizată, la Barcelona, de naţionalşitii catalani, după o deczie prin care Curtea Constituţională spaniolă a reafirmat caracterul unitar al statului naţional spaniol.


Decizia Curţii Internaţionale de Justiţie în problema Kosovo a fost, de la un cap la altul, aberant prezentată în mediile de informare internaţionale şi folosită cu aceaşi inadecvare de Laszlo Tokes. Astfel, decizia Curţii nu stabileşte că declaraţia de independenţă kosovară e obligatorie, efectivă, sau decisivă. Curtea a constatat doar că, declarîndu-se independentă, provincia Kosovo nu a încălcat nici o normă de drept internaţional. E, dealtfel, exact răspunsul pe care îl aştepta guvernul Serbiei care a cerut opinia Curţii. Kosovo e complet liber să se declare independent, tot atît de liber pe cît sînt şi asociaţiile de locatari sau comitetele de părinţi de la primele blocuri sau şcoli pe care le întîlniţi în cale. Cît cîntăreşte o asemenea declaraţie în realitatea politică internaţională e o cu totul altă chestiune. Exact chestiunea asupra căreia Curtea nu s-a pronunţat.


Aşadar, Curtea nu a aprobat şi nici nu a validat declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo, aşa cum greşit au înţeles nenumărate oficii mass media şi cum a conchis Vicepreşedintele Tokes. Curtea a constatat doar că nici o prevedere legală interanţională nu împiedică provincia Kosovo să se declare independentă. Lucrurile se pot complkica sau nu, abia apoi, în funcţie de elemente care n-au nici o legătură cu legislaţia internaţiuonală sau cu decizia Curţii. O bună analiză diplomatică a situaţiei poate fi citită sub semnătura fostului ambasador britanic la Belgrad:


„Thus, for example, if the town council down the road here in the UK makes a solemn unilateral declaration of the town's independence from the UK, the rest of us will make a wry smile and go back to blogging or working.
The declaration is 'in accordance' with UK law - free speech and all that. But it is just that, and no more. It's what happens afterwards that counts one way or the other in legal terms, in domestic as in international law.
If citizens of our town en masse support the declaration of independence, put up road-blocks, stop paying taxes to Westminster and proclaim Vladimir Putin their new king with his consent, things begin to get more interesting.
Norms are being created and broken in all directions. Realities start to be created. Loyalties start to shift...”


În consecinţă, argumentul folosit de Laszlo Tokes şi alarma reactivă a presei naţionale române sînt complet deplasate: decizia Curţii şi situaţia creată după această decizie în Kosovo nu au nici o importanţă în sine.


Problema argumentului catalan e ceva mai simplă. Catalonia e, înainte de orice, o provincie istorică de mare şi recent succes economic în cadrul statului spaniol. Catalonia e perfect integrată economic în statul financiar-economic modern spaniol. Transformarea acestui parcurs prosper în resentiment seamănă destul de mult cu reacţia similară a italienilor „padani” şi a ditirambicei lor Lega Nord. Ce trebuie reţinut din aceste două exemple similare, deşi pline de deosebiri particulare, e că vocaţia naţională a catalanilor şi a padanilor nu e nimic mai mult decît fructul resentimentului trăit de clasele de mijloc, în baza a ce s-ar putea numi „gelozie fiscală”. În ambele situaţiii, „lumea bine” a Cataloniei şi a Padaniei (dacă aşa ceva există) nu mai concep să verse în bugetul naţional excesul de prosperitate pe care l-au creat şi pe care îl văd irosit de o admistraţie naţională mereu înclinată să subvenţioneze regiuni mai sărace sau mai puţin active. Evident, acest resentiment bazal a dvenit, imediat, scena de manifestare a activismului politic extremist ( stînga în Catalonia, dreapta în Italia).


Secuimea e în cu totul altă situaţie. În locul resentimentului survenit la capătul unei integrări pline de succes şi al unei distribuţiibugetare frustrante, secuimea poate constata cel mult o lipsă de participare şi o marginalitate care au degradat serios viaţa locală. Secuii sînt izolaţi şi, oricît s-ar supăra Episcopul Tokes, rămaşi în urmă. Adevărat, România nu e ţara care să ofere secuilor un context atractiv dar, în aceste condiţii, eşecul comunitar secuiesc e cu atît mai dureros şi îi face cu atît mai vinovaţi pe liderii maghiari. Laszlo Tokes e, măcar, sincer. Liderii politici tradiţionali ai secuilor sînt, pur şi simpli, demagogi. În cele din urmă, secuii sînt o comunitate izolată şi neadaptată la nici una din direcţiile de modernizare europeană. Asistenţa maghiară ajută dar nu poate înlocui impulsul intern de care secuii au nevoie. Auto-excluderea, oricît de motivată de conflicte trcute cu românii, a fost şi este soluţia cea mai proastă. Singurii cîştigători ai acestui şah perpetuu între secuii neintegraţi şi românii iritaţi sînt politicienii mărunţi pe care ambele părţi îi produc în serie, de 20 de ani (vicepremierul maghiar nu e o excepţie).


Problema secuiască nu poate fi tratată decît ca boală naţională comună, alimentată de două naţionalisme inepte: români şi maghiari, împreună spre o neînţelegere comună perfectă. Pe de altă parte, declaraţiile Primului Ministru Boc trebuie primite cu acelaşi respect cu care au fost primite, în lumea bună a ONG-urilor iuţi şi nu tocmai duse la şcoală, declaraţiile lui Laszlo Tokes. Emil Boc e Prim Ministru al Româneiei, nu comentator de trust, şi, prin urmare, vorbeşte cu statul naţional român de faţă. În al doilea rînd, Emil Boc e un foarte bun ardelean şi nimic nu poate nega dreptul la replică de conştiinţă al ardelenilor. În fond, ei ne-au făcut români, nu retorii cu o sută de stăpîni şi buzunare disponibile ai patriotismului sudic.