Secrete egipțiene

Rcensămîntul Revoluțiilor continuă cu o viteză de adăogare suspectă pentru orice epocă istorică. De la falsificarea tîmpă și slobodă a istoriografiei comuniste - care a transformat în Revoluție orice forfotă colectivă, începînd cu Bobîlna și Horea și continuînd cu Tudor și parodia insurecțională din august 1944 - nu s-a mai pomenit asemenea inflație revoluționară. După Revoluțiile din 1989, au venit, în serie, pe culori și plante, Revoluția Portocalie, Revoluția Cedrilor, Revoluția Trandafirilor, Revoluția Iasomiei și, încă în curs, Revoluția Egipteană.

Mașina de tipărit Revoluții lucrează la turație maximă. Problema e că Mașina nu mai e în mîna istoricilor ci în studiorile de televiziune. Defilarea televizată e revoluțiilor curge fără control critic, țintind cu rîvnă abia ascunsă spre soap-ul istoric total: amestec de obligație săptămînală și transmisie în direct. Absența istoricilor e notabilă și derutantă. Retragerea a fost, în fond, decretată iresponsabil, de faimoasa capitualare analitică a lui Fukuyama, cu al său ”Sfîrșit al Istoriei”.

Istoria nu s-a încheiat. Asta o știm. Ce nu înțelegem prea bine e că lipsa de încheiere a istoriei nu e suficientă și nu rezolvă nimic. Istoria își vede de treburile ei și nu ține cont de concediile conceptuale ale istoricilor obosiți de filozofiile sceptice ale veacului în care trăiesc. Problema reală e că înțelegerea, absorbția analitică, interpetarea istoriei sînt cu totul altceva și se află periculos de aproape de nivelul zero. Abia asta e, cu adevărat, neliniștitor. Numărul revoluțiilor proclamate mediatic întrece, deja, numărul istoricilor și surclasează rata de răsturnări admisă per epocă istorică. Sîntem, oare, în fața celei mai revoluționare epoci atestate în istorie? Sau ne legănăm inutil într-o închipuire care își imaginează propria suplețe novatoare, pentru a-și masca paralizia?

Ușurința cu care timpurile noastre își închipuie că asistă la revoluții în serie, după care își declară închipuirile drame istorice e un semn de relaxare, pe care Jakob Burckhardt îl punea în seama omului modern, încă din anii ’70 ai secolului al XIX-lea. Istoria e grea. Dorințele noastre cer ceva mult-mult mai ușor. Ce? Schimabrea. Cel mai important și cel mai degradat cuvînt al istoriei post ’89. Schimbarea, ca miracol fără antecedente, ca soluție fără obligații, la capătul a 40-50 de ani de comunism traumatic. Schimbarea, ca obișnuință occidentală a consumului stimulat de produse noi și mereu mai noi. Schimarea a devenit, cu timpul și sub presiunea discretă a superficialității noastre comune, o variantă a repaosului înconjurat de noi forme de afișaj.

Da, bilanțul istoriei în schimbare a anilor post ’89 e mai mult decît vizibil: lumea s-a schimbat masiv în 20 de ani și ceva de mișcări neașteptate. Însă calitatea bilanțului e categoric diferită de sumarul exemplar pe care ne-am obișnuit să îl omologăm, cu ajutorul bunilor noștri îndrumători, autori de documentare retrospective și editoriale aniversare. Au fost Revoluții (toate) Revoluțiile ultimilor 20 de ani de Revoluții?

Dacă păstrăm definiția dură și strictă fixată de Revoluțiile Engleză, Franceză, de lovitura de stat Bolșevică și de revoluția socială nazistă, nu. Nici una din Revoluțiile post ’89 nu a atins poala însîngerată a revoluțiilor clasice. Deși, consecințele acestor mișcări au fost inegale.

La capătul unor procese declanșate devreme, în anii ’50 și ’60, Cehia, Polonia și Ungaria pot reclama, cu mult mai multă îndreptățire, statutul revoluționar autentic. România conduce seria paradoxurilor. Vărsarea de sînge, faimoasa vărsare de sînge din decembrie ’89, aduce cel mai mult cu violența purificatoare care a întemeiat revoluțiile clasice. Însă vărsarea de sînge ca preludiu de farsă e cu totul altceva. Revoluția Română a lichidat un regim personal, pentru a da pondere personală unei clase de subordonați striviți de cultul Conducătorului. Atît și nimic mai mult. Restul e istorie, ca prelungire pe cel puțin 20 de ani a farsei fondatoare.

În afara excepției comice românești, Revoluțiile care au ținut seria de ecranizări periodice a televizinilor abia dacă sînt proteste de masă fără direcție și vreun alt scop în afara revenirii la un regim de subevenționare decent. Demosntrațiile din Egipt, calificate cu un automatism stupid ”revoluție”, forțează , totuși, cîteva reflecții importante.

Prima privește originile acestei mișcări în aparență inexplicabile. Ideea curentă după care ”poporul” sau ” clasa de mijloc” sau ”tineretul înaripat de net” au decis că Mubarak trebuie să plece e un clișu abia însăilat. Nu e clar de ce aceiași oameni au trebuit să aștepte 30 de ani și de ce au trecut ei la fapte abia acum. Mubarak și regimul militar-monolitic erau aceiași. De unde diferența? O ipoteză remarcabilă găsește originile revoltei egiptene într-o perturbare vulgară și globală a consumului și resurselor alimentare. Amîndouă sînt un efect imediat al ascensiunii prospere a Asiei (China și India, înainte de toate):

” It wasn't the financial crisis that undermined dysfunctional Arab states, but Asian prosperity. The Arab poor have been priced out of world markets. There is no solution to Egypt's problems within the horizon of popular expectations. Whether the regime survives or a new one replaces it, the outcome will be a disaster of, well, biblical proportions.”

De ce nu e, totuși, îndepărtarea lui Mubarak o soluție măcar parțială? Răspunsul e foarte simplu dar asta numai și numai pentru cine are curajul de a pune cap la cap cele două realități profunde și primitive ale lumii egiptene: subdezvoltarea socială și sudezvoltarea politică, dependența alimentară și dependența de politica ritualizată religios, sărăcia persistentă și Frăția Musulmană. În aceste condiții, înlăturarea autocrației lui Mubarak ar fi:

”(…) a stopgap, to be sure, but it would pre-empt the likely alternative. Otherwise, the Muslim Brotherhood will preach Islamist socialism to a hungry audience. That also explains why Mubarak just might survive.”

Căderea alimentară a Egiptului e mult mai mult decît o pană de aprovizinoare. Un stat care menține, prin subvenții naționale, zeci de miliaone de supuși se poate aștepta la reacții dure, de îndată ce tutela începe să dea rateuri. Arta politică a lui Mubarak nu putea fiu surcalsată decît de o lovitură de proporții globale iar dezechilibrul creat, pur și simplu, de aparițiua a miliarde de guri și portofele asiatice în plus a creat exact impasul pe care Mubarak nu-l mai putea bloca prin mijloacele politicii interne. Ce e încă mai important vine din observația că efectele supraponderalei apariții consumiste indo-chineze nu s-a încheiat. Toată centura subdezvoltării afro-asiatice e expusă în fața acestui front de presiune creat de parvenirea în masă a două meganațiuni: India și China.

A doua observație pe care o datorăm celui ce semenază cu pseudonoimul Spengler (un excelent analist, fost om de finanțe și fanatic al culturii muzicale și teologice clasice) trimite într-o zonă tulburătoare, non-conformă și aproape intezisă cugetării aprobate.

Așadar, de ce rămîn nu numai subdezvoltate dar, într-un fel straniu, fidele subdezvoltării, Egiptul și, mai departe, lumea arabă și centura care înconjoară Asia și corupe periferia Estică a Europei? Ce poate explica această remanență pe care n-o vor șterge presupusele și firavele noi revoluții arabe și pe care n-au șters-o pseudo-revoluțiile de decor democratic ale Estului, în 1989?

”Egypt is wallowing in backwardness, not because the Mubarak regime has suppressed the creative energies of the people, but because the people themselves cling to the most oppressive practices of traditional society. And countries can only languish in backwardness so long before some event makes their position untenable.”

Acest bizar ”cling to the most oppressive practices of traditional society” e marele secret activ al societăților care traversează revoluții sau fabrică pseudo-revoluții, refuzînd cu o putere fără rival schimbarea. Această competență supremă în materie de înapoiere și conservare e adevăratul motor social al lumilor care întrîzie în subdezvoltare și pasează știința ocultă a autodegradării generațiilor ce vin.

După 20 de ani și mai bine de succes box office, Revoluțiile, sau măcar o parte a Revoluțiilor în serie, trebuie să admită adevărurile cele mai nefericite. Da, educații și inadaptații, demagogii și nebunii, oportuniștii și naivii au ieșit în stradă și au provocat agitația care e botezată de un veac mediatic istoricește-inept Revoluție. În același timp, acasă, în liniște și cu răbdare inegalabilă, majoritatea rumegă superstiții fixe și vechi, Și dictează.

În fiecare casă, în fiecare conversație și în fiecare bună înțelegere de vecini mustește un dor de nemișcare și de repaos întreținut. O încredere istorică de stîncă ajunge la concluzia că supraviețuirea e o chestiune de imobilitate. Acest flux invizibil și omnipotent nu are surse și limite. E un lichid cuprinzător care nu poate fi conținut, vărsat sau deversat. E esența istorică a societăților care au decis demult să nu se nască înainte de a se supune.

P.S. Acest text a fost publicat, mai întîi, pe noul și remarcabilul site opinie http://www.clubromania2020.ro/