Adolescenţi şi veterani înfrăţiţi static



Redescoperirea statului merge înainte, progresînd înapoi. E un paradox, dar nu o noutate. Capacitatea de regresie, nostalgia după paradisuri administrative sau tărîmuri de magie extra-politică sînt două din cele mai frecvente stări psiho-istorice ale grupurilor şi societăţilor. Paradoxală, în această credinţă mereu reînoită, e capacitatea de a confisca şi unifica extremele. Adolescenţii militanţi „anti-globalizare” şi veteranii irecuperabili ai marxismului „umanitar” converg. Diferenţa între sentimentele politice puerile ale rebelilor tineri şi paralizia mentală a profesioniştilor politici maturi e uluitoare. Ce poate face, pînă la urmă, legătura între un surclasat al istoriei ca Mihail Gorvaciov şi noul şic anti-capitalist? Evident, teroia conspiraţiei, acea scurtătură victorioasă care duce în toate direcţiile, lăsînd minţilor debutante impresia criticii penetrante şi minţilor copate impresia Înţelepciunii finale.

Un articol de atitudine, semnat de Mihail Gorbaciov în International Herald Tribune, ajunge în timp record la teroia conspiraţiei. Aşadar, ce se ascunde în spatele criticii capitaliste a etatismului?

“Yet there was something else behind the criticism of government. The hidden agenda reflected the interests of those who, while promising that "the rising tide would lift all boats," were more concerned with giving free rein to big corporations, releasing them from important obligations to society and dismantling the social safety net that protected workers.”

20 de ani de istorie est-europeană non-comunistă au trecut fără să îl atingă pe Gorbaciov. Mai gravă decît incapacitatea lui Gorbaciov de a acorda capitalismului merite e orbirea în faţa eşecului complet al statului rus. Nu e clar cum poate vorbi Gorbaciov de „planul acuns” al criticii capitaliste (de fapt liberale) a statului, fără să ţină cont de experienţa devastatoare a statului construit, tocmai în numele ordinii şi autorităţii naţionale, de Vladimir Putin.

Gorbaciov - încă locuitor al unei capitale obişnuite cu asasinatele de presă şi cetăţean al statului mafiot rus - perseverează incredibil:

„This weakening of the state allowed the wild wave of financial fraud and corruption to rise. It was responsible for the invasion of organized crime into the economies of numerous countries and for the disproportionate influence of corporate lobbies, which have grown into gigantic nongovernmental bureaucracies with enormous funds and political leverage. This has distorted the democratic process and severely damaged the social fabric.”

Corupţie, fraudă, crimă organizată, birocraţie? Toate sînt rezultatul diminuării rolului statului sub presiunea lobby-ului doctrinar pro-capitalist. Iar demonstraţia definitivă a acestei realităţi vine, desigur, din Rusia, unde statul a recucerit poziţiile pierdute şi asigură acum: corectitudinea generală, pacea străzilor şi încrederea în autorităţi.

Bineînţeles, Gorbaciov şi, alături de el, noii adepţi ai etatismului, vor invoca mereu alt stat şi vor desena, în subtext sau explicit, feeria politică a statului ideal. Curios, din acest punct de vedere, statul are dreptul la recurs nelimitat şi idealitate perpetuă. Piaţa liberă: nu. Mîna invizibilă a lui Adam Smith trebuie să sufere de paralizie, în vreme ce himera statului ideal are imunitate istorică totală. Milenii de experienţă statală catastrofică şi milenii de perisitenţă accidentată dar fertilă a pieţei par un amănunt neglijabil. Anistorismul acestei viziuni e revelator. Marii determinişti materialist istorici sînt, în adevărata lor consistenţă politică şi filozofică, tot ce poate fi mai an- şi anti-istoric. Eric Voegelin, unul din cei mai mari şi mai necunoscuţi gînditori ai secolului trecut, avea dreptate: marximul e o formă radicală şi modernă de gnosticism. Un cult para-ştiinţific.

Senectutea deplorabilă a lui Gorbaciov descrie perfect prizonieratul auto-impus al atîtor reformatori comunişti, dogmatismul ireductibil al unor oameni care au observat , cîndva, că regimurile comuniste nu funcţionează, dar nu au înţeles nimic din această demonstraţie istorică. Există un grad de intoxicare mentală, impus, cel mai adesea, cîndva în prima tinereţe, care nu mai poate fi recuperat. Purtătorii acestei modificări cerebrale nu mai pot depăşi iluzia abisală a comunismului. Ion Iliescu e exemplarul naţional român şi asemănările de discurs sînt frapante: aceeaşi insistenţă îmbîcsită în clişeele şcolare ale marxismului, aceeaşi rugină intelectuală şi aceeaşi speranţă în revenirera la certitudinile vieţii statice şi de stat.