Fără America - nici Vest, nici Est


Ce vă spune următorul scenariu: Statele Unite dau faliment? Ipoteza e apocalipitcă şi, în acelaşi timp, verosimilă. Sursele politice şi economice ale impasului american sînt în mişcare şi converg. O cădere de sistem ar fi tot ce poate fi mai cumplit şi mai istoric pentru civlizaţia occidentului. Simpla contemplare a unei asemenea linii de şoc pare de o cutezanţă vecină cu prostia. Însă ceva gravissim se întîmplă şi, deocamdată, e de spus (şi profetizat) doar atît: reţineţi acest moment istoric - februarie-aprilie 2009. Peste cîţiva ani sau poate mai mult, cînd şi dacă vă veţi întreba cum a început lumea nouă şi cum a intrat în declin vechea aşezare a umanităţii, veţi găsi răspunsul în acest interval. Pe scurt, criza care domină Statele Unite - şi, mai departe, sistemul financiar global - aleargă spre masa critică, împinsă de două alte manifestări ale crizei umane americane.

Mai întîi, marea glaciaţiune financiară care distruge, în fiecare secundă valoarea economică pură. În al doilea rînd, paralizia cognitivă a Adminstraţiei Obama care nu înţelge natura crizei şi livrează în mod repetat -disperat remedii istovitoare şi lispite de efect ( am numit a doua manifestare – umană, politică şi culturală - a crizei americane.

Situaţia economiei, mai precis a finanţelor care intoxică şi sfîşie ţesutul economic, a trecut de la stadiul de avarie catastrofală la panică incipientă. E diferenţa între o realitate negativă dar asimilabilă raţional şi o forţă irepresibilă şi iraţională. Antecamera panicii a fost deschisă de inepţia tot mai evidentă a unei Adminsitraţii care se sprijină pe un totem publicitar şi are slabe contacte cu realitatea. Preşedintele Obama e la a treia injecţie „administrată” sistemului. Trei pachete de „stimuli” au pornit spre economie, fără rezultat. Mai întîi, 787 de miliarde, apoi 410 miliarde şi, ultima oară, 1 trilion de dolari. Cu excepţia cîtorva tresăriri de optimsim politicos, pieţele au rămas acolo unde erau: într-o depresie adîncă. Explicaţia brutală e inadecvarea diagnosticului. Sistemul financiar suferă de o boală care cere cu totul alt tratament. Această observaţie a pătruns timid în spaţiile de analiză şi comentariu ale presei americane şi se aude, mai nou, din ce în ce mai agresiv şi îngrijorat.

Paul Kurgman, ideologul economic nr 1 al stîngii americane şi partizanul declarat al candidatului Obama, a rupt rîndurile, îngrozit de ce se vede la capătul politicii financiare a Adminstraţiei. Planurile Administraţiei Obama nu reuşesc să sesiseze o situaţie elemntară: ce e falit e falit. Orice alt punct de plecare e iluzie pură

...the fact is that financial executives literally bet their banks ... that there was no housing bubble, and the related belief that unprecedented levels of household debt were no problem. They lost that bet. And no amount of financial hocus-pocus — for that is what the Geithner plan amounts to — will change that fact.

Există deja un acord îngrijorat al comentatorilor care au înţeles că Preşedintele Obama poate livra retorică, cascade de PR şi zîmbete impecabile dar nu înţelege ce se întîmplă cu economia. Rezumatul e prins într-o frază de comentariu care remarcă, în genere, lipsa de viziune şi capacitatea de auto-iluzionare care aşează Adminstraţia americană în rînd cu Argentina, Rusia şi alţi clasici -autişti ai comerţului cu iluzii:

We delude ourselves that our banks face liquidity problems, rather than deeper solvency problems, and we try to fix it all on the cheap just like any run-of-the-mill emerging market economy would try to do.

„Delusion”, termenul englez care desmenează capacitatea de a construi o realitate rivală realităţii, e cuvîntul cheie. Esenţa promoţională a Preşedintelui Obama a devenit, surpinzător de rapid, o evidenţă ( s-ar zice o „realitate”) de necontestat. Criza financiară a făcut joncţiunea cu impasul politic (generat de criza de mentalitate concetizată electoral în 2008) şi acest mix sinistru ameninţă, în cel mai bun caz, o parte a viitorului imediat american. Cazul mai rău, abia dacă mai trebuie descris. E de ajuns că ipoteza unei păbuişiri de sitem a apărut, fie şi duvbitativ

Obama şi obamismul au devenit parte a crizei (portretul acestui eşec e deja îndeajuns de clar pentru a permite o analiză amănunţită şi sistematică). Dar Obama şi obamismul, exprimate prin monotonia gigantică a politicii de stimulare fiscală, sînt un sindrom interanţional. În Anglia, singura economie structural compatibilă cu modelul amerian, pachetele de stimuli ale Prim- Ministrului Brown, au dat greş într-o manieră încă mai spectaculoasă. Datoria publică generată de aceste „bombardamente cu cash” ameninţă să oblitereze orice urmă de echilibru în sistemul finanţelor publice ale Angliei: altfel spus, Anglia plăteşte, deja, ce nu poate plăti şi îşi pune în pericol grav nervul economic central. De aici intervenţia fără precedent a Guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, care i-a cerut public Prim-Ministrului să „lase banii în pace”.

Problema e capacitatea acestui impas conjugat de a se propaga. Dincolo de specificitatea anglo-americană a acestor poveşti cu trilioane, derivative şi Credit Default Swaps (faimoasele instrumente care fac din datorii toxice o valoare de joc) începe drama europeană. Vest şi est-eruopeană. Sistemul vest-european nu putea traversa turbulenţa ameicană fără să reţină, în centru, o infecţie gravă. Însă, paradoxal, nu asta ameninţă, cu adevărat, sistemul politic şi economic european. Problema e reacţia guvernelor naţionale. Atît în ce priveşte filozofia economică propriu zisă, cît şi în ce priveşte capacitatea de a concepe cu adevărat sistemul economic şi financiar ca realitate paneuropeană. Edward Lucas, unul din cei mai lucizi şi mai curajoşi analişti ai lumii est-europene, descrie foarte bine lipsa de percepţie estică a abordării vestice. Pe scurt, vestul nu percepe importanţa economiilor şi a societăilor estice. Asta, după ce, în ultimii 20 de ani:

... the ex-communist countries have played by western rules. They have stabilised, privatised, liberalised, and opened up—the kind of wrenching economic reform that is the stuff of nightmares for the cosseted workers of old Europe. True, the easterners could have gone further (especially in reforming public finances, state bureaucracy and education). With pitifully little debate, they had to swallow a colossal (and largely French-drafted) European rulebook, with an array of stupid and unpleasant rules and penalties for breaking them, on everything from sugar prices to school kitchens.

Absenţa unei politici efective de integrare a estului în strategia economică şi în universul mental al vestului nu a trecut neobservată:

...the easterners’ feel their enthusiasm and cooperativeness have met little gratitude in the west. Their occasional bouts of chippiness and clumsiness are blown out of all proportion. The failure of Romania and Bulgaria to meet anti-corruption targets has tainted the whole region’s image. The Atlanticist loyalties of the new members have been mocked and distrusted.

Referinţa la România şi Bulgaria e meritată şi marchează punctul real de deficienţă strucutrală al acestor state care pretind, adesea, că au probleme de orice altă natură sau că nu mai au în mod serios nimic de reformat. Însă desprinderea vestului de est, sub energia unui val de protecţionism bine camuflat retoric şi legislativ ar fi o eroare cu consecinţe grave pentru amble părţi. În fond, relaţia vest-est e biunivocă. Mult mai biunivocă decît s-ar putea bănui;

...French workers may not realise it, but the ex-communist countries are one of their country’s biggest export markets. Renault, for example, sells more than 1m vehicles in eastern Europe. In 2008, France exported €21 billion ($28.5 billion) to the new member states of the EU (compared with €23 billion to the United States).

Realitatea polului estic al Europei nu se reduce, însă, la braţe de muncă şi consum. Există o replică şi o iritare doctrinară est-europeană faţă de reţeta injecţiilor de stimului la care economiile vestice nu răspund. Primul Minsitru ceh Mirek Topolanek a căzut, dar nu înainte de a avertiza asupra acestei orgii care „ pavează drumul spre iad”, în timp ce deversează mii de miliarde fără efect. E posibil, chiar foarte posibil, ca disonanţa de percepţie să se oprească la timp. Acordurile Euro-FMI cu Ungaria, Ucraina, Letonia şi (într-o variantă incomparabil mai relaxată) cu România sînt primul semn. În fond, economia Româneiei a apărut, la consult, într-o stare net superioară (sau mai puţin toxică) decît ceilalţi clienţi de ultim moment ai FMI.

Adevărat, planurile şi prognozele au darul de a deveni imposibile, de la o săptămîna la alta, în aceste vremuri care par pregătite de răsturnări masive şi neaşteptate. Centrul magnetic al întregului sistem economic mondial se poate deregla brusc, sub presiunea unei deficienţe americane prelungite. În rest, aşa cum o puteţi afla, foarte mijlocit, din mediile de informare, totul depinde de evoluţia „live” a titanilor din talk-shaw-urile de la Bucureşti. Adică de acele cîteva televizini care au avantajul de a funcţiona în Centrul Universului.