Elemente de demonologie sovieto-rusă


Un eseu remarcabil în marginea unei cărţi remarcabile. Jonathan Brent, coordonatorul colecţiei Annals Of Communism, publicată de Yale Universitiy, a petrecut cîţiva ani tulburători, iritanţi şi, în mare parte, intraductibili, la Moscova, printre arhiviştii enigmatici sau pur şi simplu diabolici care aprobă sau refuză accesul la fondurile fabuloase de documente al erei sovietice.

Zecile şi sutele de cercetători care au sosit, după 1991, la Moscova cu speranţa naivă că totul poate fi, acum, studiat, clasat şi publicat, au scris deja istoria propriei dezamăgiri. Supremaţia KGB-FSB e intactă, iar climatul de libertate a cercetării promis de autorităţi e o iluzie. Însă Brent a reuşit să treacă de rezumatul politic previzibil al închiderii şi reînchiderii lumii sovieto-ruse. Inside The Stalin Archives e un jurnal-eseu politologic şi filozofic incomparabil. Brent descrie o experienţă exitenţială de adaptare la misterul şi mizeria mentală sovieto-rusă, aşa cum numai un american o poate trăi. Şocul e urmat de o anxietate care trece în disperarea din care se nasc competenţa şi, în cele din urmă, luciditatea. Brent ”învaţă” codurile de adîncime paleo-sovietice, aşa cum altcineva ar învaţă o limbă moartă, în prezenţa vie a defuncţilor-supravieţuitori.

Cartea lui Brent e, practic, un manual pentru uzul occidentalilor, în special universitari, care doresc, într-adevăr, să stie despre ce şi cum trebuie vorbit atunci cînd te ocupi de Rusia. De aici, numeroase pasaje amare sau furioase, de contestaţie, oarecum neputincioasă, a trend-urilor la modă în istoriografia contemporană pe teme sovieto-ruse. Dar centrul cărţii lui Brent e traducerea, necesitatea pătrunderii de-a dreptul iniţiatice a „culturii” sovieto-ruse. Cercetarea propriu-zisă a fenomenului sovieto-rus poate începe numai cu o anume umilinţă care acceptă că tiparul cultural de mare adîncime persistă, rezistă şi dictează de sub realitatea aparentă. Asta a înţeles perfect Gary Saul Morson, într-un eseu profund, dedicat cărţii şi publicat de The New Criterion (poate cea mai importantă revistă americană de cultură înaltă).

Morson urmăreşte drama cognitivă care îl copleşete pe Brent, în timpul anilor petrecuţi la Moscova, pe măsură ce istoricul înţelege că esenţa lumii sovieto-ruse e intactă şi, practic, incompatibilă cu mentalitatea curentă a liberalismului occidental, cu presupunerea generoasă care pleacă de la ideea că, în definitv, democraţia a devenit noua condiţie a Rusiei, exceptînd episoadele dureroase, dar normale, de creştere. Brent rezumă exasperat tensiunea şi camuflajul care separă realitatea de aparenţă:

„While supposedly living in a market economy, today’s Russians understand making money by stealing, but not by producing. Efficiency remains a foreign concept. One scholar remarked that Russian spirituality allows people to deal with abstractions but leaves them unable to repair an elevator or television. Brent stayed in an apartment where “it seemed as if none of the objects … had ever been new but had come into the world already used and broken.”

Recunoaşteţi tabloul? Nu vă grăbiţi. Rusia e răspunsul corect şi, totodată, insuficent. Asta pentru că răspunsul complet nu identifică o ţară, ci o cultură, o structură ambiguă şi eficientă care defineşte realitatea politică şi mentală a Rusiei, dar şi a României. De aici înainte, cel ce vrea să cunoască nu poate face altceva decît să se îmbăieze în subtilităţile mentale, stilistice şi verbale
ale conglomeratului social rus sau ucrainian, bulgar, român etc. Treptat, ochiul filozofului şi percepţia cunoscătorului de culturi încep să vadă împreună şi să identifice punctele, altfel banale şi invizibile, prin care respiră şi sufocă acel ceva care s-ar putea numi „civilizaţia” comunistă. Brent, explicat de Morson:

„Russia has progressed from totalitarian terror to Mafia-like thuggery, but, except for pockets of obscene wealth, it remains, as Herzen and Dostoevsky had feared, the land of eternal shabbiness.”

Improvizaţia, ponderea fundamentală a lui „merge şi aşa”, absenţa impulsului reparatoriu şi a obligaţiilor igienice ale existenţei, toate acele aproximări acceptate, suportate stoic sau folosite cu o viclenie fără seamăn. Iată de pildă, pasajul în care Morson deduce excelent consecinţele politice ale acestei aplecări perfecte spre ipocrizie, atunci cînd descrie întîlnirea lui Brent cu Alexandr Yakovlev, marele cercetător al esenţei istoriei violenţei sovieto-ruse:

„Brent agrees with Yakovlev that, today, corruption serves the role that terror played for Stalin. It is not, as Westerners presume, a threat to the state but “the very means by which the central government further destroys the rule of law and thereby can gain indisputable power for itself. The rule of law is a much greater enemy than [the oligarchs] Khodorovsky and Berezovsky.”

Aşadar, statul însuşi e adversarul fundamental al justiţiei. Puterea arbitrară şi numai puterea arbitrară au sens în această lume şi din acest motiv crucial, arbitrariul e îngrijit, ocrotit şi perpetuat legal. În lipsa lui, sistemul cade. Ecuaţia e ameţitoare: corupţia e bunul indispensabil al acestui tip de societate, iar această ciudăţenie a forţat, peste tot în Occident, o înţelegere parţială sau greşită. Corupţia nu e o provocare antistatală, ci tocmai soma, suflul intern al statului. Corupţia e practic succesorul terorii şi, la fel ca violenţa ubicuă a comunismului clasic, e agentul de administrare al societăţii. Corupţia nu e o tehnică delincventă ,ci fosta violenţă de stat, pacificată şi transformată în cultură unică. Arheologia infernală a omului şi culturii comuniste nu se opreşte aici.

Brent a înţeles ceva de neînţeles iar eseul lui Morson reuşeşte să reia forte bine demonstraţia: vioelnţa, la fel ca, mai tîrziu, corupţia sînt consecinţa unei apocalipse ideologice rezumată de ideea după care individul, persoana umană autonomă, trebuie anihilate. Înţelesul măcelului comunist şi al violenţei aparent arbitrare a sistemului trece de distrugerea fizică şi urmăreşte des-fiinţarea individuală a omului. Într-o succesiune satanică de eveninmente, Buharin, ideologul condiţionării absolute a omului „prin mediu” şi deci al plasticităţii persoanei umane, a înţeles perfect rolul terorii comuniste. Scriind în arestul NKVD, cu cîteva zile sau ore înainte de a fi executat, Buharin omagia geniul lui Stalin, creatorul terorii care va inculca în societate „neîncrederea eternă” şi va furniza Partidului „ o garanţie deplină”. Cu observaţia că Partidul însuşi a fost înlocuit de statul „democratic” rus, dar această modificare e minoră în faţa remanenţei culturale totale.