03 aprilie 2009

TRU şi simplu


Aşa cum, probabil, n-au remarcat destui cititori ostili ai acestui blog, numele meu este Traian Ungureanu. Nu Traian Răzvan Ungureanu. Răzvan e o adăogire inventată şi pusă în circulaţie, cu deplină rigoare jurnalistică, de grupul de presă Realitatea. Răzvan nu e al meu ci îi aparţine, de drept şi notarial, lui Mihai Răzvan Ungureanu. Doi Ungureni sînt un pic prea mult pentru presă şi provoacă accidente de identificare în lanţ.

Mulţi prieteni jurnalişti îmi spun TRU şi au impresia că R vine de la Radu (asta pentru că pe tatăl meu îl chema Radu). Nu e aşa. TRU vine, sută la sută, dintr-un joc de cuvinte care adună, Traian şi Ungureanu într-un rezumat de trei litere, cu aluzie la englezescul true.

Formula TRU are o poveste interesantă care descrie destul de bine mecnaismele prin care un nume se naşte şi îşi are de grijă, deseori, dincolo de voinţa purtătorului. Cred că istoria merită să fie povestită, măcar pentru că luminează un moment şi un număr de oameni a căror influenţă e încă vizibilă în viaţa publică a Româneiei.

TRU a apărut acum aproape 30 de ani, imediat după ce am debutat în paginile revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Erau vremuri umilitoare pentru cuvîntul scris, însă redacţia Vieţii Studenţeşti era sau dădea impresia că este o rezervaţie de oarecare îngăduinţă. În numele „nebuniilor de tinereţe” sau, mai degrabă, pentru a creea o vitrină de aparentă tolernaţă, Secţia de Presă de pe lîngă CC al PCR, care conducea direct şi strict, toată presa cotidiană, îngăduia lucruri inadmisibile în ziarele „serioase” şi „grele”. Însă explicaţia cea mai directă stă, probabil, în calitatea remarcabilă a jurnialiştilor. „Viaţa Studenţească” şi „Amfiteatru” erau garantate politic de cota inevitabilă de impostori aflaţi la începutul carierei de activist de partid, însă numărul oamenilor de mare talent şi bună cultură din redacţie era impresionant.

Am fost depistat într-un cenaclu al studenţilor de la Filologie şi imediat „racolat” de Dinu Flămând, redactor la Amfiteatru, poet remarcabil şi mare traducător de poezie portugheză. Am găsit în redacţie o distribuţie de cea mai bună calitate şi o atmosferă febrilă de inovaţie stilistică. Am înţeles rapid că nucleul redacţiei făcea pe rupte un jurnalism de imaginaţie şi culoare, exersa formate şi unghiuri vii, complet diferite de tîmpenia cenuşie a presei oficiale de partid. Motoarele acestei mici fabrici de frondă şi litere erau gazetarii care au dat, practic, prima generaţie de presă de după 1989.

Ioan Buduca era un fac totum de talent inflaţionar şi conducea aşa numita competiţie a „titliştilot”, în care am plonjat rapid şi de la care am învăţat să am simţul titlului. Curînd, în redacţie a sosit regretatul Radu G. Ţeposu, proaspăt surghiunit de la Flacăra de una din crizele de autoritate ale lui Adrian Păunescu. Radu era un ziarist complet şi a recalibrat Viaţa Studenţească în totalitate, de la stil şi punere în pagină, la tehnici tipografice şi calibrare a informaţiei.

Cornel Nistorescu încheiase etapa Viaţa Studenţească dar era un apropiat al redacţeiei şi cine voia să înveţe anchetă şi reportaj avea ce lua de al el. Dan Pavel sosise odată cu mine şi era un partener de interminabile peroraţii filozofice, din care au rămas, şi azi, o legătură stabilă şi pasiunea pentru cărţi. Sorin Roşca Stănescu era o prezenţă oarecum dfierită: mai puţin ataşat grupului nostru dar mereu în acţiune şi mereu mai informat asupra realităţii din teren. Patrel Berceanu, un poet hipersensibil şi entuziast era ziaristul fără limite şi iluzii, omul obişnuit să trăiască greu, fără să regrete şi fără să încerce parvenirea. Grigore Arbore era un exilat aristorcratic, un academic specializat în istoria artei italiene, şi promova o siluetă distinsă, uneori uşor pedantă dar foarte deschisă la promovarea culturii şi bunei educaţii umaniste. Ioan T. Morar era liderul grupului sclipitor şi terbilist care transofrma ziarul în spectacol şi făcea legătura cu Divertis, trupa lui Toni Grecu, în momentul ei de vîrf. Radu Călin Cristea venea din afară dar a împins publicaţiile Viaţa Studenţească şi Amfitreatru spre zona culturală şi sportivă, în proiecte unice la acea vreme.


Stelian Moţiu era un caz fascinant de inteligenţă damnată. Redactor Şef, Moţiu a căzut în dizgraţie, după episodul Ana Blandiana (cu o serie de poeme splendid-ironic-dizidente publicate în Amfiteatru). Moţiu era mentorul şi protectorul redacţiei. Un om de umor fin şi umbros, Moţiu înţelegea prea mult şi ştia că poate face prea puţin. Asta l-a transformat într-un resemant şi tot asta i-a creionat limitele, după 1990, cînd a reapărut, la conducerea nefericitului Azi fesenist. Însă Moţiu a fost o capacitate. Din păcate, o capacitate pierdută. Octavian Ştirenau făcea o gazetărie calmă şi bine organizată, în plus era un excelent om de administraţie şi se pricepea să facă un ziar de unul singur. Din nou din păcate, după 1990 s-a asociat proiectului Azi. Alin teodorescu şi Călin Atanasiu apăreau numai împreună, livrau pagini de propagandă de partid dar şi cărţi şi reviste dizidente din exil sau literatură istorică şi politică de cea mai bună calitate, xeroxată ocult şi aproape ilizibil. Conversaţia lor era o şcoală de iniţiere politologică şi de la ei a început, în cazul meu, pasiunea pentru Tocqueville.

Deasupra, patrulau Lorin Vasilovici şi Dinu Marin. Amîndoi, oameni de partid şi amîndoi oameni deschişi, exact genul de personalităţi care ar fi trebuit să conducă, poate în anii ’70, perestroicizarea României. În faţa situaţiei concrete, amîndoi s-au mulţumit să gireze mica excepţie de presă care a fost Viaţa Studenţească. Partea cea mai interseantă a fenomenului, începea , însă , mult înaintea şi mult în aafara redacţiei. Viaţa Studenţească avea deja o reputaţie stabilită în timpul micii desachideri culturale din a doua jumătate a anilor ’60. Ce s-a făcut atunci a fost şi a rezistat suficient. Următoarele generaţii au continuat să dea jurnalişti, dacă nu mereu remeracabili, măcar diferiţi. Palamresul ante-1980 îi cuprinde şi pe Cristoiu, Tatulici, Fruntelată - oamenii care s-au apropiat prea mult de aparatul de partid. În afara redacţiei, zona colaboratorilor cuprindea aproape tot ce era mai bun şi mai creator între tinerii dotaţi pentru scris (Opinia Studenţească, la Iaşi, şi Echinox, la Cluj, erau mai elevate şi mai specializate, prima în linie literară, a doua într-un amestec superior de investigaţie şi eseistică). Toate aceste ziare comunicau şi mareea de colaboratori dădea un flux comun de talent pe care presa de ar trebui să-l invidieze şi să-l regrete.

M-am simţit, de la bun început, acasă în redacţia şi printre redactorii revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Am început cu eseu şi cronică literară la Amfiteatru. Am practicat pugilatul din prmul moment şi am aplicat lovituri în parte nemeritate romanului de debut al lui Stelian Tănase (Luxul melancoliei). Din fericire, Stelian a ştiut să încaseze şi relaţia noastră s-a întărit după acest incident. Spun asta, ca să deschid capitolul micilor libertăţi şi împotriviri sistematice care au creat faima Vieţii Studenţeşti şi o oarecare vîlvă în jurul numelui meu. Mai toate gesturile pe cotnrasens se produceau în pagina de sport şi, mai ales, în pagina „Varia” a Vieţii Studenţeşti (un mozaic debordant de informaţie şi parodie, dominat de foiletoanele sclipitoare ale grupului Ars Amatoria condus de Ioan Groşan)
Cele 10-15 rubrici de o filă ale paginii Varia musteau de originalitate şi umor. Profesorul Solomon Macrus, un om de o bunătate şi de o integritate nesfîrşită, era singurul care semna cu numele adevărat. În rest, Varia era un festival nome de plume. Am înţeles să trec la producţia de pseudonime nervoase.

Rubrica de carte pe care am deschis-o era semantă Ion K.Ion şi trimitea la Caion, autorul infamei acuzaţii de plagiat la adresa lui Caragiale. Poşta Redacţeiei, de care mă ocupam periodic, era o rampă de atac la clişeele vremii şi era semnată Cristinel, spre gloria poştăriţei din cîntec. Am deschis şi rubrică de muzică pe care am botezat-o Five o’rock şi am semnat-o T.U.- 154, aluzie la avioanele sovietice de tip TU(Tupolev). Logoreele pe teme sportive pe care le distribuam gratuit pe holuri şi în redacţie au atras atenţia şi aşa am fost încurajat să deschid o rubrică de comentariu săportiv. În acel moment am decis să prelungesc linia deschisă de T.U. - 154 şi am ajuns la semnătura TRU. A fost un succes, măsurat în primul rînd, de mesajele de simaptie pe are le primeam de la un auditoriu mult mai numeros decît publicul studenţesc. Dar confirmarea definitivă venit după o suită de ironii şi atacuri la adresa trustului Dinamo- Securitate. Dinu Marin, redactorul şef, s-a trezit oprit pe stradă şi deposedat de permsiul de conducere. În aceaşi zi, a sosit şi dispoziţia ca semnătura şi articolele lui TRU să dispară. Aşa s-a şi întîmplat dar formula TRU a rămas populară. Neaşteptat de populară iar asta e o lecţie pentru cei care cred că scrisul în presă moare seara, odată cu ziarul publicat în acea zi.

N-am mai folosit formula TRU. În 1988 am fugit din România şi pînă în 2003 am lucrat, în Anglia, la BBC. Nu m-am mai atins de capitolul TRU. Prin 1999-2000 am început, iar să scriu comentariu sportiv, în Revista 22, şi cineva de acolo, poate la sugestia unui cititor, a început să aşeze lîngă textele mele formula TRU. Spre surprnderea mea, acest nume neutilizat aproape 15 ani a percutat imediat, a fost recunoscut şi s-a reinstalat aproape peste tot acolo unde am început să public, după 2003. TRU s-a reactivat şi s-a aşezat unde a vrut, dincolo de voinţa mea. Şi bine a făcut.

13 comentarii:

  1. Viaţa Studenţească avea deja o reputaţie stabilită în timpul micii desachideri culturale din a doua jumătate a anilor ’60... CORECTURA DE TEXT: deschideri. Si eu patesc ! -:))

    RăspundețiȘtergere
  2. Partea cea mai interseantă a fenomenului, începea , însă , mult înaintea şi mult în aafara redacţiei. Viaţa Studenţea
    CORECTURA DE TEXT:INTERESANTA si AFARA....

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte interesanta marca “TRU” si ce inglobeaza aceasta !
    Iar povestea tinerilor jurnalisti ai anilor ’80 –ar putea deveni un bun subiect de carte

    RăspundețiȘtergere
  4. Intr-adevar "Viata Studenteasca" avea o savoare neverosimila in acele vremuri: am fost student la Politehnica bucuresteana in perioada 1974-1979 si am ramas cititorul revistei si dupa aceea. Nu-mi amintesc marca TRU din acea perioada, dar am (re)descoperit-o in "22" si, mai recent, in "Cotidianul".

    RăspundețiȘtergere
  5. TRU si Cristinel sunt unele din cele mai plăcute amintiri (publicistice) ale mele din acea perioadă. Am fost fan, era primul loc unde mă uitam când cumpăram Viata Studentească (mi-o păstra tanti de la chioscul de ziare din Hunedoara, o drăguta!). Iar apoi, când am publicat câteva lucruri în VS si în Amfiteatru, am fost foarte mândru că numele meu apare asa aproape de al vostru. Eram copil, voi erati băieti mari. Acum suntem aproape la fel de bătrâni. Sau la fel de tineri, naiba stie!

    RăspundețiȘtergere
  6. Cel mai mit stock-nasol e că după intrarea în politică nu mai poţi fi TU.

    RăspundețiȘtergere
  7. Fascinanta relatare din lumea Vietii Studentesti ( si portretele de o fraza a unor nume de care ne lovim azi in presa - te face sa reflectezi la traiectoria fiecaruia , la cum erau in tinerete si cum au evoluat , pe ce pun pret ei de fapt ... si zau daca nu te incearca un sentiment de simpatie / intelegere fata de indivizi pe care nu dai mare lucru ... )
    Binevenita si explicarea lui "TRU" , in repetate randuri m-am intrebat de unde vine .

    RăspundețiȘtergere
  8. VOILA:
    INCA O POVESTE DIN LUMEA VIETII STUDENTESTI:
    POVESTEA DE DEBUT A POETULUI VIOREL PADINA PRELUATA DE PE BLOGUL AVP-uluiiiiiiiiiiii...
    http://www.avp-online-one.blogspot.com/
    si postata pe blogul dumneavoastra par son AMI
    CONSTANTIN CONSTANS
    PARIS
    http://www.avp-online-11.blogspot.com/
    My friend Nichita... (I)

    Pot spune ca l-am cunoscut pe Nichita Stanescu chiar in ziua si locul in care m-am "nascut" ca poet : 21 oct.1976, seara, cenaclul "Amfiteatru". Nu-l mai vazusem pana atunci pe celebrul autor si nu-i citisem decat antologia "Starea Poeziei" (despre care scrisesem chiar o cronicheta, aparuta in "Viata Studenteasca"), insa aveam o aperceptie aproape magica despre el, il intuiam intens, de parca l-as fi cunoscut, vba lui, "dinainte de a ne naste". Cu un cuvant : Nichita Stanescu era idolu' meu...

    Va puteti imagina asadar ce figura am facut cand, urcand spre sala de pe Schitu Magureanu, vis-a-vis de Cismigiu, am intalnit pe scari si-n hol lume mai multa decat de obicei si am receptionat zvonu' ca NICHITA ar fi fiind sa fie de fatza. Si intr-adevar : in holu' intesat de tineri (poeti, plasticieni, amatori de litereatura, operatori tv, pleziristi, studenti) parca se produsese un eclat, parca se aprinsese un bec nou de mii de lucsi : aparuse, iesind din biroul redactorului-sef, insusi poetu'. L-am remarcat pe data : era exact asa cum mi-l imaginasem : mare, moale, alb, bland, blond, superb si urit, histrion tragic. Am inlemnit. De langa mine, colegu' si pretinu Sorin Sirineasa (azi mare mahar prin Parchetu' General, parca) imi trasese un ghiont aproape isteric: "Uite-l pe Nichita!". Cum poetu' venea drept spre mine (asa mi s-a parut!), mi-am aprins o privire fanatica si l-am fixat nebuneste ; omu' insa (o posibila traictorie de-a angelului) nici nu m-a zarit ; acompaniat de suita zgomotoasa, a intrat, inundat de luminile blitz-urilor, in sala de sedinte...

    Amicii veniti sa ma sustina in seara aceea (eram programat sa citesc poezie in cenaclu, unde ma remarcasem pana atunci doar ca si critic literar... ;)) si pe care subsemnatu', de ani de zile, ii naucisem cu adoratia mea pentru Nichita, ramasesera cu gurile cascate. Le-am strigat sa se transbordeze in sala, ca sa ocupe locuri, iar io m-am repezit in biroul poetei Constanta Buzea (1), coordonatoarea cencalului, si am intrebat-o febril : "Doamna, va rog, io mai citesc in seara asta ?!". Dansa mi-a raspuns sa s-ar putea ca programarea anterioara sa nu mai fie valabila, intrucat, asa cum vedeam, cencalul avea doi oaspeti intempestivi : Nichita Stanescu si TVR. "Du-te insa, mi-a zis, la Viorel Grecu, stii, redactorul TV-cultural, poate ca te va selecta cu vreo poezie". "In orice caz, fii pregatit pentru orice eventualitate", a adaugat.

    M-am prezentat urgent la numitu' V.Grecu, care dupa ce m-a cantarit din ochi (eram imbracat fistichiu, intr-un costum pictat cu zeci de masinutze ) (2), mi-a cerut o poezie patriotica ;) si m-a invitat, in cazul ca vreau sa pozez la tembelizor, sa-mi strang paru' (cam pletos) cu o agrafa, lucru pe care l-am admis pe loc, dar de unde oi fi facut rost de agrafa ?! Marturisesc ca, excitat de ideea ca voi declama "in fata intregii tzari" (cum ma amenintase redactoru'), uitasem, pe moment, pana si de Nichita, insa dupa ce am intrat in sala si l-am revazut, cu masca aceea a lui de suferind felice, cu aura de geniu adulat, sclipitor, plangaretz si generos, idolatria mea s-a repus rapid in regim de vioiciune... Cred ca il priveam ca un tanar calugar ce tocmai il zarise pe Absalom, caci poetu', in sfarsit, ma remarcase : trasese un fum adanc din tigare, varsase o lacrima caracteristica, imi aratase, socratic, pumnu' si degetu' mare si-mi racnise peste randurile de mese : "Viorele (de unde mi-o fi stiut numele?! sa fi aflat de cronicheta mea?!), iti tin pumnii !". Cum prin fata aparatului de filmat incepuse deja sa se perinde tanara generatie buzeeana de atunci (despre care, intre timp, n-am mai auzit nimic) la un moment dat m-am vazut solicitat si io, cu agrafele mele si cu poezia-mi patriotica cu tot, ca sa pasesc "in fatza natiunii", dar, mai inainte, am intrebat cu aplomb, daca pot s-o spui pe de rost, caci "e mititica" :) Primind aprobarea regizorului, in aplauzele ironice ale salii, m-am repezit apoi la microfon (poza cu masinutze e chiar instantaneul foto al momentului) si, cu voce dintr-o data alterata (de!, apaream pt prima data la tembelizor...:)), am inceput sa turui poesia despre patrida mea... Dar numaidecat s-a reinaltzat strigatu' Poetului : "Batrane, esti primu' leu timid pe care-l vad!". Credeam ca lesin de emotie... :)

    In fine, festivitatea recitarilor oficiale se terminase. Poeta Constanta Buzea, dupa ce a exprimat onoarea pe care o resimte cenaclul de a avea in mijlocul sau oaspeti atat de marcanti (Nichita & Televiziunea Romana )), a propus ca in continuare sa se deruleze sedinta normala de lucru, in care vor citi, conform programarii initiale, Viorel Padina (poezie) si Valeria Negovan (proza). Toata lumea a fost de acord. "Viorel Padina, deci...!", a anuntat poeta, cu un zambet mai mult malitios...;)

    Subsemnatu', ce sa mai zic, mi-am cetit textele ca un automat ; erau neste poesioare (o spun acum) pline de sentimentalismu' si de ardoare varstei mele (literare) de atunci ; cu toate astea, in timpu' "recitalului" meu, Nichita Stanescu m-a acompaniat cu "ah"-uri si "oh"-uri admirative, cu lacrimi (lacrimile lui...) de incantare, cu intreruperi in care imi cerea sa repet, "pentru el", anumite versuri, ceea ce m-a facut sa tremur de o imensa placere si a sfarsit prin a induce asistentzei (dintre care majoritatea il vedea, ca si mine, pentru prima oara pe poet) o antipatie definitiva pentru subsemnatu'... :) Dar terminasem, si putin imi pasa... Mintea, memoria mea vuiau de laudele dulcelui om, asa ca nici nu stiu ce s-a mai intamplat in continuare...; imi amintesc doar (iarasi ca pe un moment de gratzie) ca, intre ceilalti comentatori, s-a ridicat Nichita si a zis : "Daca se poate spune ca eu am nitel talent, copilu' acesta are geniu!"... :shock: Se intelege ca, dupa toate astea, sala, tanara generatie confraterna, se umpluse ochi de pizma...:) Prozatoru' Mihai Tatulici, pe atunci secretar de redactie (proaspat up-gradat ;)) al revistelor studentesti, a facut chiar o remarca rautacioasa apropo de atitudinea poetului, ceva in genu' : "Decat sa-i laudati atata, imbatandu-i cu apa rece, mai bine le-ati da o mana de ajutor ca sa publice..." Retin, in amanunt, replica poetului : surprins, chiar socat, i-a lansat indraznetului o privire scurtissima (aproape insesizabila), plina de o ura feroce, apoi, inseninandu-se brusc, a zambit larg si a exclamat (facand si gestu' de rigoare, totodata) : "Nu le-o dau, ma, le-o arunc ca pe o manusha!" (aplauze furtunoase). Tin sa mentionez ca Nichita l-a memorat perfect pe indraznetz, desi, probabil, nici nu stia cum il cheama : peste o luna, cand a fost invitat la o alta sedinta a cenaclului, l-am observat tintuindu-l cu o privire grea, in asteptarea "rautatii" ipochimenului, stingherit in histrionismu-i funciar, care nu se putea manifesta decat fata de fani, si nu fata de un opozant malitios. De altfel, aceasta fateta a personalitatii lui Nichita s-a manifestat, mai tarziu, - desi oarecum altfel - si fata de subsemnatul... De aceea, mi se pare hilara legenda, raspandita de hagiografi, ca poetu', de parca ar fi fost castrat sau heredosifilitic, n-ar fi fost capabil de ura, invidie, rautate si alte asemenea sentimente omenesti...

    Ultimu' care a vorbit a fost criticu' MN Rusu (3), protectoru' meu de atunci, aflat de-a dreapta Marelui Maestru (si impaunandu-se teribil cu asta ;)), care s-a lansat intr-un inflacarat discurs despre de toate, intre altele despre evolutia unui misterios spirit poetic (n-am inteles prea bine care anume ;)) de la "Iancu Vacarescu...! Enachitza...! Anton Pann...! Heliade...! Bolintineanu...! Ion Barbu...! Nichita Stanescu...! si pana la...! pana la...!". "Pana la Padina!", l-a ajutat, sec, flegamaticu' poet si activist utecist Mircea Florin Sandru, aflat chiar langa critic (aplauze, chicote, de pe bancile "opozitiei";)) (de data asta io am fost cel care l-a privit cu o rautate ca smoala pe nou' bascalios, iar Nichita zambea...;)) Sedintza o data terminata, am zbughit-o literalmente pe scari, abandonandu-mi amici, admiratori si admiratoare, tot, irumpand in marele oras, ratacind de unul singur pe strazi, pana spre ziua, in delir...

    A doua sau a treia zi, trecand io pe la redactia Amfiteatrului, criticu' MNR m-a luat in primire inca de la usa : "Asculta, ba, magarule, unde ai disparut alaltaieri?! Te-a cautat Nichita dupa sedintza, iti dai seama ?! Am fost dupa tine si la camin ! Ne-a invitat pe mai multi la el, dar tot timpu' n-a facut decat sa intrebe de tine, ca pe unde oi fi umbland, probabil cu vreo gagica admiratoare, si ca de ce ai fugit ca un ingrat ?! Iti dai seama ?!" Apoi, de parca si-ar fi adus aminte de ceva, criticu' a exclamat : "A! Dar de ce m-ai mintit, ma?! De ce nu mi-ai spus ca te cunosteai cu Nichita?!... Ce?! Zici ca nu va stiati, intr-adevar?! Ai dracului !;) - adica, voi, marii poeti, va cunoasteti dinainte de a va naste, a ? ;) Ai dracului ! ;)"

    Dupa acest interludiu comic, am admis, impreuna cu tanarul critic Costin Tuchila, aflat de fatza la discutia noastra, sa-l conducem pe fugosu' MNR spre casa (statea, atunci, hipercentral, vis-a-vis de Palatul Telefoanelor). Am apucat-o pe langa Cismigiu, in sus, pe "6 Martie". Pe drum, criticul, intre remarcile cu care acompania trecerea oricarei femei chic (inclusiv intoarcerea capului ;)), ne-a delectat cu o teorie originala despre nasterea si evolutia unei noi tinere generatii literere, pigmentandu-si oracolu' cu subtile consideratii despre rolu' important al criticului foiletonist, spre deosebire, zicea, de criticu' cu carti ;), care ar fi, cel mai adesea, un belfer traditionalist, daca nu conformist, MNR neuitand sa ne ofere noi amanunte despre stravechea lui amicitie cu Nichita Stanescu, idolu' nost'...

    Minune ! Tocmai vorbeam de lup, cand, hop, lupu' la usa - mai precis in fata hotelului restaurant "Capitol" -, Nichita ! Nici n-am avut timp sa ma emotionez, caci, dupa ce ne-a pupat nichitian pe fiecare, poetu', caruia MNR ma arata cu degetu' insistent, m-a recunoscut, in sfarsit, si m-a intrebat : "Unde disparusi, bre, deunazi ?". Apoi, fara pauza si fara a schimba tonul, ni s-a adresat : "Bre, sunt foarte emotionat, totusi, va rog, nu vreti sa stati cu mine la un s-sfert de v-votca d-demagogica ?" N-am asteptat sa ne roage a doua oara si am intrat toti patru (Nichita, bineinteles, dupa noi) in restaurantul "Capitol" (peste drum de "Capsa"), destul de pustiu la acea ora (11 sau 12 dimineata). Nichita s-a dus mai intai la receptie, unde a intrebat daca au tigari "mai fine" (nu aveau), apoi ne-am asezat la o masa dubla, aproape de intrare, pe dreapta : eu in fatza lui Nichita, Costin Tuchila in dreapta mea, MNR-ul in capu' mesei. Personalul unitatii (de alimentatie publica, dar ce credeati? ;)) l-a recunoscut, cred, pe Nichita, caci am fost imediat asistati de doi sau trei chelneri. S-a comandat votka poloneza, tochitura de ciuperci, vin roshu, s-a trecut la fumat (doar io si poetu'), s-au lansat discutiile... Nichita si-a exprimat, in felu' sau special, onoarea de a ma cunoaste personal (ce dreak, doar eram viitoru' AVP, no...? ;)) ; il priveam, de acum, lucid, circumspect... ; probabil ca el a remarcat imediat asta, caci a schimbat subiectu', derulandu-se cu MNR, pentru un timp, intr-un sir de amintiri comune. Pe urma, subt impulsu' bauturii, ne-am incins, iar io mi-am abandonat cenzura/ privirea criticista...;) Nichita a simtit imediat schimbarea (caci el, asa cum i-am spus chiar eu odata, ceea ce l-a flatat mult, era ca fiecare, cum ar zice Sf Pavel : "Cine este fericit, si eu sa nu rid? Cine este nenorocit, si sa nu fiu si eu ca el? Cine este destept, si eu sa nu fiu si mai destept? Si cine este genial, mai genial ca mine ?!"...) si si-a dat drumu'...

    A inceput prin a ne povesti, cu o gestica inimitabila, de veritabil actor, cum, intalnindu-se nu demult cu un critic foarte important (ne-a spus si numele criticului...;)), l-a invitat la el acasa, la un s-sfert de v-votka, insa acela l-ar fi refuzat pe motivul ca : "Nu-mi place anturajul tau din ultima vreme"; la care poetu', infuriat si jicnit cum nu mai fusese niciodata, i-ar fi replicat pe loc : "Asculta, ba, nici mie nu-mi place cu cine s-a culcat ma-ta, caci prea te-a facut prost!" (?). Nichita a continuat sa fabuleze minute in sir despre rautatea fostului amic, aducand argumente pro-domo, aparandu-si dreptul de a avea un anturaj dupa chef, invocand libertatea individuala si viata particulara, dar se vedea limpede ca-i era frica sa nu cumva sa-l fi jicnit, la randu-i, prea tare pe foarte importanatu' critic :), si ca voia sa-l linistim, sa-i confirmam ca s-a purtat demn si dupa cum individu' a meritat... :) "Nu-i asa, bre ?" ne tot intreba. "Nu-i asa ca am procedat bine?". Apoi, schimband brusc tonul (din lamentativ, la cald, complice) : "Bre, hai mai bine sa va spun ce-am descoperit ! Am aflat ca, numarand de la 1 la 33, poti sterpeli din asta un curcubeu poetic extraordinar, un "ce" placut, cum ar zice dragu' nostru de Vasile Carlova...Imi permiteti, bre ? Nu abuzez de bu-bunavointza duuuuumneavoastra?" ne-a intrebat privindu-ne pe rand, cu ochii lui de faun martelat (ce ochi stranii avea! de parca nu erau ai acelui chip, ci ai unuia de dinlautru, inaccesibil !). S-a pornit apoi sa numere, sa strige de fapt, de la 1 la 33, declamand ca un bufon insa in acelasi timp foarte expresiv, scotzand, din accentuarea diferita a rostirii cifrelor, efecte intr-adevar surprinzatoare. Era vba, cum mi-am dat seama, de rostirea speciala a numerelor considerate "secrete", care capatau astfel un "caracater" aproape uman ;) : 1, 3, 7, 10, 13, 33. I-am spus ca intzeleg asta si i-am atras totodata atentia asupra unor numere pe langa care el trecuse cam in grab' : 6, 8, 14, 15, 24...;) S-a insufletit teribil, descoperindu-ma inca o data "omu" lui. Gandea probabil (si incepuse sa ma flateze in acest sens) ca subsemnatu' sunt o "tanara speranta" oficiala, recunoscuta ca atare nu numai de ceilalti convorbitori, dar si de cercurile literare tinere... ; marturisesc sincer ca n-am gasit puterea sa-l dezmint pe loc ;), iar tovarasii mei au avut gentiletea sa n-o faca : in realitate, subsemnatu', la acea data, inca nu publicasem nici un vers...

    In continuare, brusc, criticu' MNR i-a cerut lui Nichita sa scrie un articol de consacrare ;) despre mine (in scopu', am inteles, de a ma lansa ca pe o descoperire, totusi, a sa, a criticului...;)), insa poetu' a aratat, in cuvinte alese, ca, spre deosebire de distinsu' sau amic (adica de MNR), el nu se pricepe la critica, si deci mai bine imi va darui o poesie, aceasta, desigur, numai daca stimatu' si profundu' sau coleg (adica io ;)) e de acord. La care MNR, rosu de insufletire, a ricanat : "Lasa, ba, poezia ca poezia, dar scrie textu' ala! " (4) Chiar atunci picase si tochitura de ciuperci, dar io, preocupat de tigari si de votka (si veti recunoaste ca aveam nevoie si de una, si de alta), am lasat sa se inteleaga, probabil involuntar, ca n-as consuma de felu' meu asa-ceva. Nichita s-a aratat uimit ca nu-mi plac ciupercile si a insistat sa le gust macar, facand chiar gestu' de a ocoli masa, cu farfuria in mana, pentru a ma servi personal ;) ; eram totusi suficient de lucid spre a-mi da seama ca gestu', departe de a fi flatant pt mine, era penibil...; l-am refuzat politicos, dar ferm... MNR-ul, insufletit din ce in ce mai avan, a inceput atunci sa ma laude in sensu' ca as fi un improvizator nemaipomenit, capabil sa compun pe loc, pe orice tema, o poesie valabila... Nichita a sarit ca ars si a propus un concurs fulger "intre noi doi", pe o tema data de arbitru' MNR. Crticul, dupa o scurta concentrare, cu paharul de vin rosu in mana, a ales o tema legata de convivatu' nostru de fatza, ne-a impartit hartie si creion si a strigat "start!". Nici macar n-am stat pe ganduri : am transcris, cat am putut de repede, o poezea pe care o compusesem mai demult (dar pe care o consideram un rebut nedemn de publicare... ;)) si pe care, ca pe toate poesiile mele, o stiam pe de rost. Iat-o : "Unde-i unu' e durere/ in suflete blandiene/ inime rasaritene! // Unde-s doi durerea creste/ sase prin trei te pandeste/ treispele te amorteste// Iar sufletu' meu nebunu'/ ce se tot uita la Unu?! / Iara mintea mea nebuna/ ce se tot uita la una ?!" Terminasem ! ;) Poetu' s-a oprit atunci din scris, declarandu-se coplesit de rapiditatea mea si invitandu-ma, cu mii de amenitatzi cochete, sa binevoiesc a-mi ceti cu voce tare productia ;) Am citit-o - in acompaniamentu' exclamatiilor sale admirative -, dupa care poetu' a venit si m-a imbratisat, declarandu-ma superioru' lui (si soptindu-mi la ureche, cu o voce dintr-odata schimbata: "Vezi ca eu o sa mor curand, vezi ce faci!..."), adaugand totodata ca, fata de o asa minune, el, bietu', nici macar nu mai indrazneste sa-si arate insailarile... :) Drept care, criticu' MNR a sechestrat atat poesia Maestrului (pe care nici macar n-a vrut sa ne-o arate ), cat si poezeaua mea, facandu-le sa dispara cat ai clipi in enorma-i mapa de contzopist, cu expresia : "Pashol na turbinka!"...;) Cum Nichita a tzinut sa-mi faca si portretul din creion (neaparat din semiprofil ;)), MNR-ul l-a colectionat si p-asta (iarasi, fara sa ni-l arate, macar! ;)), bagand foia cu desenu' in servieta-i, tot cu expresia de mai sus, ceea ce a determinat remarca amara a poetului (catre mine) : "Ce sa facem, prietene, noi nu ne mai apartinem, nu-i asa?" ;)

    In continuare, s-au spus bancuri (Nichita era campion si la acest capitol...). La sfarsit, la nota de plata, poetu' a scapat trei sau patru sute de lei pe jos, pe care pana la urma le-a daruit chelnerilor (io avand, la acea ora, 30 de lei in buzunari, din care trebuia sa traiesc o saptamana...;)), apoi ne-am sculat, ne-am dat intalnire cat de curand la Nichita, ne-am pupat, am plecat...

    Aceasta a fost prima, ba nu, - a doua mea revedere cu Nichita Stanescu...

    RăspundețiȘtergere
  9. Din simpla curiozitate - comentariile elogioase la adresa conducerii comuniste a RSR tot cu pseudonimul TRU le semnati? :)

    RăspundețiȘtergere
  10. ... sa fie minunea asta un captatio bnevolentiae a jurnalistilor amintiti? a se vedea ca mai toti sunt in viata si cat se poate de activi in diverse domenii, de la presa la politica, sau cel putin la fel de activi ca laudatorul TRU...

    RăspundețiȘtergere
  11. va invit pe dvs si pe cititorii dvs sa sustineti www.ad-lot.com , un proiect "de criza" al unui tanar student roman. va multumesc

    RăspundețiȘtergere