Familia în finală - ucigaşul la Madrid

Spania e favorita generală, la capătul unui raţionament foarte răspîndit care presupune că finala Mondialelor va fi apogeul unui proces declanşat acum 3-4 ani. Într-adevăr ascensiunea spaniolă e palpabilă. Titlul european cucerit în 2008 (după 44 de ani de aşteptare) şi amploarea fenomenului Barcelona nu pot fi diminuate sau negate. Dar pot fi mai atent analizate şi mai bine înţelese.

În 2008, cînd cîştiga Campionatul European, Spania revenea în zona performanţei de vîrf după o aşteptare de aproape 45 de ani. În tot acest interval marcat de reputaţia unei mari puteri care nu îşi poate adjudeca prezentul, Spania a făcut, mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru: a dezvoltat datele clasice ale fotbalului de elan iberic şi a constatat, fără excepţie, că nu are acces la fotbalul de ultimă oră. Povestea Spaniei în intervalul care desparte cele mai mari două performanţe ale ei de pînă acum e, în esenţă, o fabulă despre izolare. În acest punct şi în ciuda diferenţelor stilistice uriaşe, deosebirea între Spania şi Anglia era minimă: două şcoli foarte pronunţate devin, treptat, prizonierele propriului fixism. Anglia e, şi azi, în aceaşi postură provincială. Importurile de capital, expunerea media, suprafianţarea şi achiziţiile exorbitante de jucători nu au reuşit să atingă dogma centrală a insularităţii engleze. În Spania, istoria a mers în aceaşi direcţie, pînă la jumătatea anilor ’80. Atunci, după o contagiune care a cerut aproape 10 ani, s-a finalizat unul din cele mai interesante amalgamuri şi fapte de stil cunoscute în istoria fotbalului: joncţiunea hispano-olandeză. Exceptînd cîteva comentarii de excelentă acuitate şi informaţie, fenomenul a fost subestimat. Datele sînt, totuşi, cunoscute: apariţia lui Johan Cruyff la Barcelona, mai întîi ca jucător (1973) şi apoi ca antrenor (1988), a deschis un proces vast de „reeducare” care a schimbat fundamental tradiţia spaniolă.

Cruyff aducea cu el o filozofie radicală care provocase, practic, apariţia fotbalului modern şi ruptura definitivă de fizionomia clasică a jocului. De atunci încoace, Barcelona a devenit un spaţiu permanent de contact şi fuziune. Experienţa fondatoare a lui Cruyff a fost prelungită de valuri succesive de colonişti olandezi (dinastii de antrenori şi generaţii de jucători). Guardiola, antrenorul de astăzi al Barcelonei, a fost căpitanul echipei sub antrenorul Cruyff. Xavi şi Iniesta, directori artisitci ai Barcelonei şi ai Spaneiei, au fost promovaţi în prima echipă de Louis Van Gaal, un alt olandez al filierei post-Cruyff, la Barcelona.

După un experiment prelungit şi un implant reuşit, Spania a devenit, evident alături de Olanda ca proprietară a fenomenului, o maşină perfectă de fotbal relativist. Ce înseamnă asta? Înseamnă, înainte de orice, un fotbal fără centru de greutate, dimensiuni şi distribuţie fixe. Schema pleacă de la datele prescrise iniţial de „total voetbal”-ul practicat de Ajax şi dezvoltat de Cruyff, de la începutul anilor ’70. Ideea, teoretizată de Rinus Michels, antrenorul mitologic al lui Ajax, şi împinsă la extrem de Cruyff, se bazează pe doi piloni: redescoperirea spaţiului şi a mişcării. Astfel, fotbalul devine un joc extins egal în toate zonele terenului pe baza unui aranjament în care jucătorii circulă permanent, nu au poziţii fixe şi pasează pe distanţe mici, pentru a creea zone de demarcaţie unui „al treilea”. În accepţia Cruyff , ideea s-a soldat cu un purism care a produs echipele fără egal al Olandei, în 1974 şi 1978. Aceste instalaţii supreme au fixat amintirea perfecţiunii în fotbal dar, pe pămînt, au cules eşecuri în două finale succesive de Cupă Mondială. Olanda acelei perioade era o echipă de superioritate morală absolută, învinsă la contactul cu realitatea. Olanda a înaintat, din acel punct de spelndoare intelectuală totală, spre formnula care a adus-o în finala Cupei Mondiale 2010. Fotbalul Olandei post-Cruyff a devenit mai prudent şi mai puţin captivant iar ipoteza după care meciurile trebuie, totuşi, cîştigate a început să se strecoare treptat.

Olanda 2010 e urmaşul legitim şi lucid al marii şcoli avangardiste Olanda 1974. Şi fratele bun al Spaniei reeducate de colonizarea olandeză. În consecinţă, o finală care se joacă între două variante ale aceluiaşi etimon nu poate fi decît o ciocnire în familie. Spania intră în teren cu 7 jucători crescuţi la Barcelona, sub influenţă olandeză. Olanda e, în ciuda revizuirilor ulterioare, o dezvlotare a aceluiaşi proiect. La drept vorbind, după aproape 40 de ani de la apariţie, erezia Cruyff a capturat în întregime fotbalul modern. Trei din cele patru semifinaliste ale Cupei Mondiale 2010 au fost, într-un fel sau altul, consecinţele protestului olandez declanşat în anii ’70: Spania, Olanda şi Germania, dominată prin noul ethos Bayern, de filozofia combinatorie a lui Louis Van Gaal.

Prin urmare, finala e mult mai strînsă şi mai greu de cunatificat decît o spun analizele naive, bazate pe contradicţia superficială „ fotbal de imaginaţie latină” / ”fotbal de organizare germanică”. Asta şi penru că latinii nu jucau fotbal, fiind prea ocupaţi cu jocuri ceva mai sîngeroase şi pentru că germanii au produs, ritmnic, talente de mare tehnicitate (Overath, Littbarski, Haesler, Scweinsteiger).

Mondialele 2010 au distrus, de la un cap la altul, vechea grilă de interpetare care lucra cu noţiuni de stilistică tradiţională. Standing-ul personaltăţii în raport cu inteligenţa sistemelor de joc s-a prăbuşit. La fel, pitorescul stilurilor naşionale. Rooney, Ronaldo, Messi, Drogba, Ribery, Torrres au fost suprimaţi de fotbalul de sistem (şi de un egoism paranoic). Sud-americanii au jucat mult mai european decît s-ar cuveni unor sud-amnericani de profesie. Fotbalul etalat la Cupa Mondială 2010 a fost un joc de gîndire în 11 cu două variante despărţite de abilitatea tehnică: echipe care au învăţat să se fortifice defensiv dar nu pot trece în faza de atac şi echipe care ştiu să lucreze în ambele regimuri, pentru că ştiu să paseze.

Spania şi Olanda sînt cele două motoare tactice de mare fineţe ale Cupei Mondiale. Nimic nu le desparte din acest punct de vedere. În plus, legăturile genealogice sînt neobişnuit de puternice. Cu observaţia pardoxală că Spania are cel mai puternic pachet ofensiv al momentului dar înscrie puţin şi contradictoriu (golul împotriva Germaniei a venit, după o oră de dezmăţ combinativ, la o fază fixă, finalizată de stoperul echipei). Olanda are, dimpotrivă, calitatea derutantă de a marca ”din nimic” sau „din noroc”, după expresia celor ce sesisează ultima mige şi nu văd desenul premergător. Spania rămîne favorită dar cîştigătoarea e totalmente incertă. Asta dacă vorbim de echipe. Dacă vorbim de doctrină, lucrurile au fost, deja, tranşate: mistica hispano-olandeză a pasei. Dar istoria nu se opreşte aici. Jose Mourinho, singurul ucigaş atestat în materie, aşteaptă, la Madrid.